Home » Română » Centrul de Studii » O carte pe zi » Şcoala Memoriei 2008: CE AŢI DORI SĂ ÎNVĂŢAŢI

Şcoala Memoriei 2008: CE AŢI DORI SĂ ÎNVĂŢAŢI

posted in: O carte pe zi

MASĂ ROTUNDĂ CU ELEVII

CE AŢI DORI SĂ ÎNVĂŢAŢI
LA ORELE DE ISTORIA REPRESIUNII COMUNISTE?

Ana Blandiana: Vă mărturisesc că am cele mai mari emoţii. Pentru că până acum a fost simplu: au fost câţiva mari conferenţiari care au spus lucruri foarte interesante şi importante, voi aţi fost serioşi şi interesaţi de ceea ce au spus ei, s-a discutat. Acum, în schimb, nu există nimic planificat. Însă acesta este chiar sensul faptului că am bulversat toată organizarea ªcolii de Vară, aducând acum jumătate elevi, jumătate profesori: pentru a putea discuta cu unii, cu alţii şi, după aceea, cu toţii împreună, despre cum credeţi voi şi cum cred ei că ar trebui să fie prezentă această perioadă din istoria noastră în programa şcolară, în aşa fel încât demersul să aibă sens şi să nu se transforme în literă moartă. Ceea ce vreau eu să vă întreb, şi sper din toată inima că o să răspundeţi – asta aţi făcut, într-un fel, şi în lucrările cu care aţi câştigat participarea aici –, este cum ar trebui să se predea istoria comunismului. În sensul acesta, propunerea lui Sorin Ilieşiu – de introducere a cursului în programa normală, şi nu ca opţional –, mi se pare de la sine înţeleasă. La urma urmei, nu numai o parte dintre cetăţenii viitoarei Românii vor trebui să înţeleagă de ce trăim ceea ce trăim. ªi nu pot înţelege decât dacă ştiu ce a fost înainte. Toată lumea trebuie să-şi cunoască definiţia. Este vorba de definiţia noastră ca popor, nu numai în sensul nenorocirilor care au căzut pe capul nostru, ci şi în sensul reacţiilor de eroism sau de laşitate şi al raportului între acestea două. În acelaşi timp, nimic nu mi se pare mai îngrozitor decât ca asta să devină o materie de studiu „în maniera clasică” şi să fie o plictiseală. Să se întâmple ceea ce, de exemplu, se întâmplă cu Eminescu: Eminescu este un geniu, un mare poet, pe care însă majoritatea îl descoperim după ce terminăm liceul, pentru că în liceu învăţăm „care este ideea principală din poezia „Luceafărul”, de pildă, şi totul devine o plictiseală şi o pisălogeală. Deci, aceasta este tema, iar ceea ce aş spera este să ridicaţi mâna şi să spuneţi: cum credeţi că puteţi fi cuceriţi şi cum credeţi că ar trebui să vi se transmită aceste adevăruri pentru ca ele să vă intereseze cu adevărat.

Romulus Rusan: Vreau să remarc, referitor la izvoarele informaţiilor asupra temelor importante, că există o tendinţă de comercializare a culturii, de pătrundere a consumismului în viaţa culturală, şi că e foarte periculos să se afle numai ceea ce arată televizorul sau doar ce se găseşte pe Internet. Ar trebui să ştiţi de la şcoală informaţiile esenţiale. Eu sper că se va reuşi, cu timpul, să se ajungă la o situaţie normală în ceea ce priveşte manualele de Istorie. Din câte ştiu, Ministerul a acceptat să se facă un curs de represiune comunistă, dar numai opţional. Dar, dacă e opţional, totuşi, câţi se vor înscrie?

Ana Blandiana: Noi vorbim acum teoretic. Practic, este clar că singura şansă, până acum, o reprezintă cursul opţional – care, între timp, s-a şi aprobat –, pus în oglindă cu cel despre Holocaust. Deocamdată astfel stau lucrurile. O reîmpărţire generală a orelor de Istorie ar presupune o transformare cu mult mai complicată şi o voinţă politică infinit mai mare. Cel mai simplu ar fi să determinăm ca „opţionalul” să devină obligatoriu. Deci, să rămână această punere în oglindă, dar cursul să fie studiat de toată lumea.

Ioana Boca: Dar haideţi să pornim de la acest curs opţional, care a fost aprobat de Ministerul Educaţiei şi pe baza căruia se pare că se vor preda orele de Istoria represiunii comuniste din toamnă, curs realizat de prof. Stamatescu de la Liceul „Traian Lalescu“ din Orşova. Dânsul propune o împărţire în nouă capitole. Eu le voi citi, urmând ca voi, la un moment dat, să spuneţi ce lipseşte sau dacă e prea amplu. Primul este: „Comunismul în România: repere ideologice şi evoluţie istorică până la 23 august 1944”. Apoi, „Preluarea puterii în România în 1944”, „Implicarea U.R.S.S. între 1944-1947”, „Elite politice şi intelectuale româneşti faţă de instaurarea comunismului” şi „Reacţia populaţiei şi evoluţia P.C.R.”. Al treilea modul conţine: „Mecanismele de menţinere a puterii”, „Distrugerea societăţii civile”, „Organizaţii de masă”, „Represiunea politică”, „Cronologia şi geografia represiunii”, „Monopolul ideologic şi Omul nou”, (aici fiind vorba despre Biserică, şcoală, instituţii culturale, forme de exercitare a acestui monopol, metode de control material al societăţii, sistematizare, control demografic, control al locului de muncă). Al patrulea modul poartă titlul „Economia în timpul regimului comunist: regimul proprietăţii, organizarea şi funcţionarea economiei, crize şi soluţii în economia comunistă”. Al cincilea: «Celălalt» în regimul comunist: duşmanul de clasă, situaţia minorităţilor şi politica externă”. Al şaselea: „Rezistenţă şi disidenţă în timpul regimului comunist”. Al şaptelea: „Anul 1989 în Europa şi în România” şi, în fine, punctul al optulea: „Moştenirea comunismului în anii ‘90”. Aceasta ar fi structura pe care ar trebui să se construiască acest curs.

Ana Blandiana: Ce discutăm noi nu este această schemă, care cuprinde toate punctele importante, ci, mai ales, ce „carne” trebuie pusă pe ea pentru ca să devină vie şi atractivă.

Romulus Rusan: Mie mi se pare că e vorba mai mult de sociologie decât de informaţie istorică.

Irina Mnohoghitnei (Bucureşti): Poate ar trebui introduse studii de caz, pentru că acestea au un mai mare impact asupra celor care studiază o anumită materie. Am observat lucrul acesta atunci când am citit o carte despre Auschwitz. Momentul în care am văzut anumite poze şi am realizat că oamenii aceia dispăreau într-o secundă a avut un impact mare asupra mea. Poate că imaginile sunt mult mai evocatoare decât înşiruirea unor date care au un caracter cumva pasiv, în sensul că nu pot ilustra suficient evenimentele descrise.

Ana Blandiana: Până la urmă, cred că principala condiţie este ca nu cumva să se treacă în limbaj de lemn, pentru că atunci totul este pierdut. Nu-mi dau seama, eu n-am lucrat la Ministerul Educaţiei, nici n-am predat în vreo şcoală, însă nu ştiu dacă e obligatoriu să se scrie într-un limbaj de genul (citez la întâmplare): „o deconstrucţie a mecanismelor de putere şi psihologice”. Îţi vine să adormi după primele două cuvinte. Dar, dacă ar trebui să traduc aici aceste câteva cuvinte, eu aş spune: „Duceţi-vă şi vedeţi Sala demnitarilor! (care îi prezintă pe toţi cei ce ne conduseseră ţara înainte), apoi Sala distrugerii Academiei (unde, pe un perete, sunt înfăţişate zecile de mari personalităţi care au fost înlăturate din Academie, pe un alt perete sunt expuse figurile acelora dintre ei care au intrat în închisoare şi, alături, ale acelora care au murit în închisoare). O perspectivă la dimensiune umană.

Andrei Sorescu (Bucureşti): Problema trebuie, să fie foarte bine reglată: nu numai dimensiunea teoretică – care ar trebui să fie prezentă în expunerea cauzelor represiunii comuniste –, ci şi dimensiunea emoţională.

Stéphane Courtois: În orice caz, nu puteţi obliga niciodată un profesor să predea ceea ce nu are chef să predea. Dacă e unul comunist, neocomunist sau filocomunist, nu va face mare lucru. Însă trebuie ajutaţi acei profesori care vor să predea cursul despre represiunea comunistă şi, pentru aceştia, adevărata problemă e manualul. Pe ce manual se poate sprijini un astfel de profesor? Nu cunosc manualele româneşti, dar ştiu foarte bine cum s-au petrecut lucrurile în Franţa. Cu aproximativ 20 ani înainte de apariţia „Cărţii negre a comunismului“, Ministerul Învăţământului a hotărât să introducă în programă studiul totalitarismului. Diferiţi autori, care
într-adevăr doreau să studieze acest lucru, au propus manuale având această temă. Un capitol al cursului se ocupa de totalitarism, altul de U.R.S.S., de fascism, de nazism, de toate totalitarismele. Dar, pentru că existau şi dintre cei care nu prea voiau să se angajeze, s-a făcut un capitol denumit „Totalitarism: nazism şi fascism”, ca şi cum acestea ar fi singurele totalitarisme. Era o despărţire de ordin fizic între cele două capitole, iar U.R.S.S. era undeva la coadă. Comuniştii şi-au făcut şi ei propriul manual, recurgând la un decupaj foarte abil realizat. Se trecea direct de la 14 iulie 1939 – a 150-a aniversare a Revoluţiei Franceze – la 1 septembrie ‘39 – începutul războiului. Pactul germano-sovietic dispăruse, săritura făcându-se direct la 21 iunie ‘41, când Germania a atacat U.R.S.S. Întreaga alianţă dintre Hitler şi Stalin era scoasă.
Cred, în acest sens, că trebuie să fim atenţi să nu se impună un manual unic – asta e foarte periculos –, iar, pe de altă parte, cred că Memorialul Sighet, cu toţi colaboratorii săi, ar trebui să se organizeze, să-şi facă propriul manual. Un manual care să corespundă programei Ministerului în care trebuie să vă încadraţi. Altfel, veţi fi de la început refuzaţi. Dar dacă vă încadraţi şi faceţi manualul aşa cum vreţi, cu părerile şi cunoştinţele voastre istorice, acesta va fi un instrument util elevilor şi profesorilor. ªi, finalmente, acest manual va constitui ceea ce Raportul însuşi reprezintă: un punct de referinţă faţă de care va trebui să se poziţioneze fiecare. Pentru că profesorii discută între ei despre manualele pe care le folosesc, întrebându-se unul pe altul: „Tu de ce îl foloseşti pe ăsta?” O întreagă discuţie istorică se poate angaja, nu pe argumente politice, ci istorice.

Ana Blandiana: Îmi dau seama că noi discutăm cu voi ceea ce ar trebui să discutăm cu ministrul Educaţiei. Cu siguranţă, noi ne vom strădui să facem tot ce putem, dar nu ştiu în ce măsură va depinde doar de noi. Concluzia acestei întâlniri este întrebarea: Cum aţi vrea voi să fie acest curs la modul ideal? Sunteţi nişte oameni care v-aţi hotărât să vă înscrieţi la concurs pentru a veni la această şcoală, aţi făcut o lucrare bună şi aţi câştigat. Deci, sunteţi interesaţi de această problemă. Ei, cum credeţi că aceste probleme trebuie spuse colegilor voştri, celor de aceeaşi vârstă cu voi, ca să îi intereseze?

Stéphane Courtois: Cu domnul academician Alexandru Zub alături, sub coordonarea şi cu girul Domniei Sale, manualul va fi serios. Dirijează dânsul, îşi pune semnătura. De ce domnul Zub, care e un istoric recunoscut pe plan internaţional, să nu-şi aleagă cu mare atenţie o echipă de aici cu care să facă un manual care va putea fi utilizat 20-30 de ani?!

Ioana Boca: Legat de această chestiune, ştim că Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului a coordonat deja primul manual de istoria represiunii comuniste şi vom vedea ce propune.

Stéphane Courtois: Din moment ce Ministerul acceptă să fie mai multe manuale, se mai poate face şi un altul.

Viorela Proca (Deveselu, Olt): Am făcut până acum 6-7 ore pe an, dar numai teorie. Propunem să nu studiem doar teorie, ci să mergem şi pe teren. De exemplu, pentru teme precum controlul demografic, arestările, detenţiile politice, am putea să mergem în localităţi în care să întâlnim oameni care au trăit asemenea experienţe, le-au supravieţuit şi sunt dispuşi să ni le împărtăşească, să mergem la oamenii din localitatea respectivă, să aflăm câţi deţinuţi au fost. Ar fi interesant să aflăm propriile poveşti ale oamenilor în vârstă. Să vorbim cu profesorii – nu neapărat doar cu cei de Istorie – despre ce s-a întâmplat în anii comunismului. Pe de altă parte, în materialele şcolare informaţiile ne sunt relatate, câteodată, în termeni total străini nouă. Aşadar, putem face şi alte proiecte, nu exclusiv teorie.

Ştefan Baghiu (Piatra Neamţ): Problema este, totuşi, şi una politică. Ministerul a aprobat proiectul acestui manual, dar, dacă anul acesta avem alegeri şi, poate, se va schimba culoarea politică a guvernării, ce garanţie avem că anul viitor cursul de Istoria comunismului nu se va anula?

Adriana Dănăilă (Galaţi): Mai întâi, cred că ar trebui să ne gândim cum este privit comunismul de către tinerii români. Tinerii nu sunt foarte interesaţi de comunism, spre deosebire de interesul pe care îl au pentru nazism. Explicaţia ar fi mediatizarea nazismului şi a uciderii evreilor de acest regim.
Revenind la tema centrală a discuţiei, sunt de acord că ar trebui să avem o bază teoretică şi ar trebui să mergem şi pe teren. Dar câţi copii vor fi interesaţi de ce întâlnesc pe teren? Am trecut printr-o perioadă în care nu s-a spus nimic despre comunism. Doar mi se povestea despre cozi, şi asta mă enerva, mă plictisea. Dacă ni s-ar propune să facem şi la şcoală acelaşi lucru, cred că aş putea să am o atitudine oarecum agresivă faţă de această propunere. Cred că ar trebui să ni se propună mai degrabă nişte acţiuni care să ne şocheze. Astfel, adolescenţii ar putea fi impresionaţi.

Ioana Boca: Pot fi incluse şi proiecţii de filme.

Ana Blandiana: ªi memoriile din închisoare, care conţin lucruri foarte concrete şi foarte umane, pot fi consultate.
Corina Costea (Bucureşti): Nu ştiu ce s-ar putea vedea pe teren. Dacă ţi se arată, de exemplu, poze cu cozile şi cu alte lucruri de dinainte, şi asta nu te şochează, atunci la ce altceva se mai poate recurge?

Ioana Boca: Aţi avut vreodată întâlniri cu foştii deţinuţi politici?

Corina Costea: Nu.

Stéphane Courtois: Organizatorii Memorialului au făcut vizite în şcoli?

Ana Blandiana: Da. Eu am avut astfel de experienţe şi ca scriitor. Vizitând şcoli pentru a discuta literatură am asistat la întâlniri impresionante, în cadrul cărora se dialoga în chip real şi interesant. În postura de scriitor niciodată nu mi s-a întâmplat ca, în timp ce vorbesc, cei din sală să se scoale şi să înceapă să iasă. Acum câteva luni am fost la Colegiul Iulia Haşdeu din Bucureşti, la o manifestare organizată de Ministerul Educaţiei – probabil cu mijloace mai birocratice. Ne-am dus cu câţiva foşti deţinuţi politici dintre studenţii din
‘56-’58, oameni încă tineri, toţi intelectuali de marcă, autori de cărţi de memorii, cum este, de exemplu, „Tortura pe înţelesul tuturor“ a lui Florin Constantin Pavlovici. Aceşti oameni stăteau în faţa liceenilor, le vorbeau, iar aceştia din urmă se uitau pe pereţi, plictisindu-se de moarte. La un moment dat n-au mai rezistat şi au început, încet-încet, să iasă din sală. Pentru mine a fost o uriaşă decepţie. Am făcut mari eforturi să nu izbucnesc în plâns. Acesta e şi sensul patetismului meu: dacă prin introducerea studiului comunismului în şcoli s-ar ajunge la asemenea reacţii, mai bine să nu se introducă.

Raluca Neculai (Iaşi): În ceea ce priveşte confuzia copiilor, este neplăcut ca, întrebând un elev de clasa a VI-a sau a VII-a „Cine a fost primul preşedinte comunist al României?”, să ţi se răspundă: Ion Iliescu. Nu mi-a venit să cred ce discrepanţă este între ceea ce susţin profesorii că reuşesc să-i înveţe despre perioada comunistă pe cei din generaţia tânără şi cât de mare este, de fapt, ignoranţa. Generaţia tânără nu este interesată absolut deloc de acest subiect pentru că nu s-a reuşit să se contureze aspectele cu adevărat fundamentale. ªi asta deoarece în şcoală nu se mai învaţă decât foarte pe scurt despre dominaţia de 45 de ani a comuniştilor, apoi se studiază perioada lui Ceauşescu şi, la final, rezumativ, căderea comunismului. În şcoli nu se spune nimic despre „fenomenul Piteşti” sau despre deportările din Bărăgan – aspecte care ar putea sensibiliza noile generaţii. Este trist, pentru că aceste momente fac parte din istoria noastră, şi din spate vin noile generaţii, care nu vor mai şti absolut nimic despre comunism.

Ioana Boca: Spuneţi că nu sunteţi interesaţi. Dar de ce anume sunteţi interesaţi? Dacă nici experienţele trăite de părinţii voştri nu reuşesc să vă trezească interesul, ce altceva v-ar putea capta? Nu pe voi, cei de aici, pentru că e clar că pe voi vă interesează, dar pe colegii voştri de generaţie.

Raluca Neculai: Nu ştiu. Ei pornesc de la premisa că regimul comunist a fost o perioadă neagră şi nu vor să afle absolut nimic despre acest episod istoric în care s-au petrecut lucruri ce întrec orice imaginaţie. Pur şi simplu, eu nu înţeleg cum reuşesc să se îndepărteze de acest subiect. Nu sunt deloc interesaţi să facă o cercetare asupra acestei perioade.

Altă elevă: Avem cu totul alte preocupări, suntem absorbiţi de Internet şi televizor.

Ioana Boca: Dar şi pe Internet găsiţi informaţii.

Altă elevă: Dar pe Internet nu cautăm informaţii despre comunism, ci despre cu totul altceva.

Ana ºuţuianu: Apropo de câteva răspunsuri care afirmau că „a fost o perioadă neagră”, că „nu ne interesează” etc., vreau să vă spun că am văzut în Israel un lucru foarte interesant. Copiilor, începând cu clasa a VI-a, de la începutul anului şcolar li se spune că în acel an fiecare elev din clasă trebuie să-şi facă genealogia familiei. Deci, sunt obligaţi să-şi întrebe nu numai părinţii, ci şi bunicii şi toate rudele ce anume au trăit. Pentru că nu atât numele interesează, cât foarte scurtele lor istorii de viaţă. N-am întrebat de ce, pentru că mi-am dat imediat seama. De altfel, am găsit imediat explicaţia: pentru că nu trebuie să uite nici la a zecea generaţie – fiţi atenţi!, nici la a zecea generaţie – şi niciodată ce au trăit bunicii lor, străbunicii lor ş.a.m.d. Ce părere aveţi, doamnă Ana Blandiana, n-ar fi o treabă bună să se facă şi la noi aşa? Cum să nu fii interesat de ce a făcut bunica ta?! Sau că bunicul tău a stat în închisoare?! Cum să nu te intereseze?! Tu eşti făcut numai din Internet şi telejurnal şi nu mai ştiu ce? Sau din muzică hip-hop? Nu vorbesc în van. Eu cânt cu voi şi îmi place viaţa, şi toţi suntem aşa. Dar să nu ştii de unde vii? Încotro mergi, dacă nu ştii de unde vii?

Ana Blandiana: Mi se pare că e o idee excelentă, care ar putea fi propusă Fundaţiei Adenauer pentru un proiect. Un proiect în care o sută de tineri să-şi studieze propriile familii, cu istoriile lor de viaţă. Nu trebuie neapărat ca rudele să fi fost persecutate, să fi trecut prin experienţa închisorii. Poate că unora li s-a întâmplat că au fost… fericiţi. ªi un profesor – mă uit la domnul Colceriu –, care are această experienţă, ar putea face cu propriii elevi un asemenea proiect care ar da rezultate ştiinţifice reale.

Thierry Wolton: În ceea ce priveşte interesul atât de scăzut al generaţiilor tinere, cred că nu trebuie să-ţi fie ruşine să zici: „Vreau să uit ce a fost”. Uitarea este un mecanism uman de apărare clasic. Confruntaţi fiind cu un fenomen catastrofal precum comunismul, tendinţa de a uita, de a termina cu doliul este firească.
Pe de altă parte, experienţa cu istoria nazismului e interesantă. De abia în anii ‘60 Germania a început să se intereseze cum a fost cu nazismul, după mai mult de 20 de ani scurşi de la finele războiului care a reprezentat, pentru nemţi, o categorică înfrângere militară. Fără această înfrângere militară la bază, comunismul nu ar fi reuşit, probabil, să se instaleze atât de puternic. Supravieţuitorilor lagărelor de concentrare le era ruşine să vorbească. Mai întâi doreau să uite. Declanşatorul acestui proces de readucere a trecutului în memorie a fost procesul lui Eichmann. Eichmann a fost un criminal nazist care s-a ascuns, a fost descoperit, dus în Israel şi judecat acolo în 1962. Până în ‘62 au mai existat mărturii, însă, odată cu acest proces, oamenii au început să se uite din nou în trecut şi mulţi au venit şi au depus mărturie. A trebuit să depună mărturie. Cum anul viitor, în 2009, vom aniversa 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, suntem în apropierea unui termen la care va începe reasumarea istoriei trecute. Inconvenientul este că nu avem un Eichmann pe care să-l judecăm. Există, desigur, procesul khmerilor roşii, dar care se desfăşoară cu mare greutate la Phnom Penh. Însă atât se trenează, încât cei vinovaţi vor muri până să fie condamnaţi.
Referitor la faptul că trebuie să fii şocat de unele evenimente pentru a le privi cu seriozitate şi atenţie, e adevărat că istoria nazismului a fost scrisă de aşa manieră încât să şocheze. Dar şi istoria comunismului e marcată de foarte multe fapte monstruoase, precum asasinarea copiilor, torturile, canibalismul, moartea prin foamete. Deci, materialul există şi rămâne să fie găsită o modalitate prin care să fie prezentat.
Dacă istoria nazismului este importantă într-o măsură atât de mare încât eclipsează istoria comunismului, atunci este, în primul rând, o chestiune de lipsă de voinţă: aceea a prezentării faţă în faţă a ororilor care au caracterizat ambele regimuri. ªi sunt de părerea lui Stéphane: cred că este rolul Memorialului Sighet ca să facă acest manual.

Adriana Ursuleţu (Bucureşti): Aş vrea să îmi fie clarificate două aspecte legate de problematica introducerii studiului comunismului în şcoală. Unul dintre ele ţine de felul în care va fi introdusă această materie: Va fi studiată în mod obligatoriu sau ca opţional? Dacă va fi o materie opţională, probabil că nu va fi tratată cu maximă atenţie şi vom ajunge ca ea să fie un obiect de studiu predat în mod obişnuit elevilor interesaţi. Dacă va fi o materie obligatorie, va trebui să avem mare grijă pentru a evita căderea în aceleaşi capcane. Adică să nu cunoaştem materialele didactice pe care le avem la dispoziţie, mă refer la jurnale, mărturii, filme, care, mulţumită experienţei de aici, de la Sighet, constat că au un mare impact asupra tinerilor.

Ana Blandiana: Va interveni acum în discuţie domnul Gheorghe Marin, care nu este elev, nu este profesor, dar care a participat din proprie iniţiativă la multe din ediţiile ªcolii de Vară.

Gheorghe Marin (Bucureşti): Elev de clasa a VI-a fiind, prin ‘75-’76, profesoara noastră de istorie ne făcea elogiul lui Ceauşescu. Cam în aceeaşi perioadă întâlneam un om întors de pe Don, din U.R.S.S., după mai bine de 30 de ani de exil forţat. Era un consătean de-al meu – eu fiind argeşean –, care fusese luat prizonier în timpul războiului. Avea două familii: una lăsată în România şi una pe care şi-o construise în U.R.S.S. Cert este că avea copii în ambele situaţii. Nu ştiu ce se întâmplase, probabil că îl obligaseră să se căsătorească pentru a avea acces la cetăţenia sovietică. A fost ceva sinistru. Vă daţi seama? Un om care se întoarce în ţara natală, după aproape 40 de ani, pentru a-şi revedea familia căreia îi spune că are o altă familie în U.R.S.S., pe care a lăsat-o ca să poată veni la ei. Iar nouă la şcoală, în tot acest timp, ni se făcea elogiul lui Ceauşescu.

Ioana Boca: Revenind la tema centrală a mesei noastre rotunde, dacă aceste cursuri de istoria comunismului ar fi opţionale, câţi dintre voi le-aţi urma? Experienţa introducerii cursurilor de istoria Holocaustului arată că includerea lor ca opţionale nu înseamnă că ele vor şi ajunge la elevi. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu cele despre regimul comunist.

Ioana Bogdan (Braşov): Vreau să vă spun că deocamdată nu există nici măcar un curs opţional, însă profesorul de Istorie a insistat foarte mult pe această temă a comunismului, mai ales în clasa a XI-a. Ne-au fost predate chestiunile esenţiale despre comunism, chiar dacă nu am putut urma un curs opţional.
În ceea ce priveşte Holocaustul, am avut un proiect în care, încă de la început, ni s-au comunicat informaţiile de bază: ce sunt evreii, ce este o sinagogă etc. Am avut fiecare câte o temă, am format grupe, şi profesorul ne-a coordonat. Acesta e un lucru foarte important şi în studiul temei comunismului. La început, nici în legătură cu Holocaustul nu eram foarte interesaţi, dar dacă cineva ne coordonează, se pot rezolva lucrurile.

Prof. Dorin Goje (Prilog, Satu Mare): Îmi permit să intervin şi eu. S-a vorbit aici despre predarea în şcoală a represiunii comuniste ca materie opţională. Depinde de capacitatea profesorilor de a face o ofertă opţională atractivă, în aşa fel încât fiecare dintre voi, elevii, să puteţi alege o variantă convenabilă. Dar lucrul acesta trebuia, cred, să fie deja făcut pentru anul următor. Domnii profesori ar fi trebuit să facă o ofertă opţională la sfârşitul acestui semestru şi aceasta să fie cuprinsă în planul de şcolarizare. Tinerilor care studiază în cadrul altor profile, diferite de cele umaniste, le recomand să se constituie, din mai multe clase, într-o grupă pentru studiul acestui opţional, şi, dacă li se impune să frecventeze orele consacrate altei materii opţionale, să protesteze. Suntem în democraţie, nu mai suntem într-un regim opresiv.
Am mai observat că doriţi ca această temă să fie predată multidisciplinar, doriţi vizite la muzeu, materiale în format electonic. Toate acestea trebuie făcute de un profesor. Profesorul va fi cel care vă va stimula pe voi în alegerea unei teme.
În ceea ce priveşte interesul scăzut faţă de comunism, remarcat de dumneavoastră, aş spune că el se datorează faptului că vinovaţii pentru crimele comunismului nu au fost, până acum, condamnaţi.

Romulus Rusan: Poate ar trebui să ne gândim şi la ce se învaţă în universităţi. Nici în învăţământul superior lucrurile nu se petrec mai bine. ªi acolo studiul este superficial şi inconsistent.

Prof. Niculina Bercea (Ploieşti): Am câteva proiecte de colaborare cu Universitatea din Bucureşti şi cu Academia Română prin Institutul de Istorie şi Critică Literară. Sunt aici în calitate de discipol al unor profesori universitari şi, personal, am reţinut din discuţia de până acum caracterul de discurs transdisciplinar. De exemplu, studiile de caz despre Paul Goma, sau despre Bujor Nedelcovici, ori despre academicienii care au trecut prin perioada de detenţie, prezentate la orele de literatură, pot fi prezentate şi la alte discipline. O soluţie ar fi, din perspectiva mea, deschiderea cursurilor de master de vară tuturor profesorilor de ştiinţe socio-umane, studiile de caz oferind posibilitatea desfăşurării a cât mai multor ore cu elevii.
Pentru că domnul Romulus Rusan a abordat problema predării comunismului în învăţământul superior, aş vrea să vă împărtăşesc un aspect care m-a şocat: diferenţa dintre nivelul ştiinţific al întâlnirilor care există în cadrul ªcolii de Vară, comparativ cu cel caracteristic Academiei Române. Este vorba despre faptul că acolo vin peste noapte nişte fonduri şi, de teamă ca acestea să nu fie pierdute, sunt solicitaţi să participe foşti studenţi, organizându-se în grabă o conferinţă internaţională la care sunt prezente o sumedenie de „personalităţi” despre care nu a auzit nimeni. Aşadar, aş propune o deschidere a proiectului consacrat studiului represiunii comuniste atât către nivelul liceal, cât şi către cel universitar. Astfel, eforturile noastre pot fi corelate sintetic şi pot fi orientate spre mai multe instituţii.

Theodora Drăgan (Bucureşti): Vreau să spun că eu am participat şi anul trecut la ªcoala de Vară de la Sighet. După ce am trimis eseul şi am aflat că sunt acceptată, m-am dus la profesorul meu de Istorie şi i-am spus că mă voi duce la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Întrebarea lui a fost: „ªi unde-i ăsta?“. Legat de orele de istorie a represiunii comuniste, pe mine personal mă interesează să aflu informaţii despre personalităţile marcante ale acelei perioade. Mi se pare absurd că se ştiu mult mai multe lucruri despre „cazul Elodia” şi foarte puţine lucruri sau nimic despre personalităţile cu adevărat importante.

Daniela Ciobanu (Bucureşti): Părerea mea este că introducerea studiului represiunii comunismului ca obiect obligatoriu nu este neapărat o soluţie foarte bună. În primul rând pentru că, fiind obiect de studiu obligatoriu, nu este stimulat interesul elevilor şi nu se va pune accent pe el. Cred că elevilor ar trebui să li se explice informaţiile aflate de la părinţii lor, ca să vrea să ştie mai multe despre această perioadă. Cred că mai întâi ar trebui să li se prezinte materia care le este propusă şi abia apoi să se introducă ca obiect de studiu obligatoriu.

Thierry Wolton: Mi se pare că discuţia privitoare la caracterul obligatoriu/opţional al cursului este falsă, deoarece, dacă faci un curs de istoria contemporană a românilor, trebuie să ai clar câteva ore care să fie dedicate istoriei represiunii. Represiunea este cosubstanţială regimurilor totalitare. Nu se poate vorbi despre comunism, la fel cum nu se poate vorbi despre nazism, fără să se vorbească despre represiune. Trebuie să existe un curs de istorie contemporană în care, bineînţeles, trebuie tratată şi problema represiunii.

Ioana Boca: E vorba despre cât de multe ore se acordă studiului comunismului sau nazismului în cadrul unui asemenea curs.

Romulus Rusan: E foarte importantă, într-adevăr, problema manualelor şi a numărului de ore, pentru că dacă, de exemplu, se acordă doar două ore, atât programele şi manualele, cât şi profesorii, vor recurge obligatoriu la o retorică de limbă de lemn. Nu poţi să vorbeşti despre o perioadă istorică în care lumea a fost întoarsă pe dos în doar două ore.

Constantin Pintilie (Piatra Neamţ): S-a vorbit foarte mascat despre situaţia profesorilor de Istorie, pe care şi eu şi colegii mei o cunoaştem şi am cunoscut-o pe pielea noastră foarte bine. În clasa a VIII-a, când l-am întrebat pe profesor de ce nu studiem despre comunism, răspunsul a fost: „Pentru că nu este interesant“. Simplu. Cu cine dorim să facem astfel de cursuri? Cu nişte profesori care consideră comunismul o perioadă bună? Cred că nu avem cu cine să ne formăm. O parte foarte mică dintre profesori sunt bine pregătiţi şi cu adevărat motivaţi în predarea represiunii. Tot ce s-a făcut la Sighet este de necontestat.

Ioana Boca: Noi, de aceea, am şi deschis această ªcoală de Vară nu numai elevilor, ci şi profesorilor, în ideea că trebuie să existe nişte cursuri pentru profesorii de Istorie, în care să se discute cum vor preda ei Istoria represiunii comuniste în România. Din păcate, n-am putut invita decât 50. Sigur sunt mult mai mulţi doritori.
George Velcea (Lupeni): Aş avea o propunere în legătură cu caracterul obligatoriu al cursului de istorie. Avem neşansa ca el să fie considerat neinteresant de către elevi şi m-am gândit la o soluţie. În multe şcoli din ţară există videoproiectoare şi aparatură electronică de felul acesta. M-am gândit ca Ministerul să furnizeze acestor şcoli DVD-uri şi materiale despre perioada comunistă, care, vizionate fiind, îi vor sensibiliza pe tineri.

Ioana Boca: Noi încercăm să facem acest lucru cu DVD-ul nostru despre Sighet. Absolut tot ce vedeţi aici se poate vedea în el. În măsura în care Ministerul se arată interesat să colaborareze cu noi pentru ca aceste DVD-uri să ajungă în şcoli, noi suntem dispuşi să le oferim. Asta e, însă, puţin probabil să se întâmple.

Romulus Rusan: De altfel, am oferit şi cărţi de istorie. Am editat peste 70 de titluri…

Constantin Pintilie: Ca materia asta să devină interesantă, cred că ar fi potrivit un manual multimedia care să fie derulat pe calculator. În felul acesta ar deveni interesant, ar fi o chestie interactivă şi, practic, şi-ar pune semne de întrebare: cum să avem manual pe calculator şi să nu mai citim în cărţi? Ar fi o modalitate prin care să-i stimulăm pe colegii noştri să cunoască perioada comunistă.

Elevă: Asta ar presupune să existe foarte multe calculatoare şi tot ce presupune existenţa unor asemenea manuale.

Theodora Drăgan: Eu nu cred absolut deloc că e o idee bună ca materia să fie opţională. Cine se va mai înscrie la curs? Oamenii interesaţi? Oamenii interesaţi ştiu deja lucruri despre comunism. În plus, cum s-a spus mai înainte, multe informaţii se pot afla de pe Internet. Deci, cred că se vor înscrie oameni care deja ştiu.
Melania Oneţ (Arad): La liceul nostru se predau opţional ore de Arte plastice, de Muzică şi de Istorie. Sigur că ar fi o idee bună să studiem represiunea comunistă şi să facem proiecte.

Andrei Filip Troie (Bucureşti): Legat de implementarea predării comunismului, ceea ce vreau să adaug este că, dacă nu ne gândim foarte bine la infrastructura pe care ne vom baza, riscăm să ajungem ca Ceauşescu, care cerea ca bobinele de la Porţile de Fier să scoată energie 100%, în timp ce, prin construcţia lor, ele nu puteau da mai mult de 35%. Evident că este nevoie să dăm consistenţă materiei, prin studii de caz. Sunt mai multe niveluri prin care informaţia istorică poate ajunge la elev.
În ceea ce priveşte nazismul, acesta ne şochează, dar, cred eu, bazele sale teoretice nu au fost descrise. Nu cred că există om de bună-credinţă care să spună că nu cunoaşte crimele nazismului, dar bazele sale teoretice sunt încă necunoscute. Auzim doar legende despre – să zicem – comploturile iudeo-masonice care vor să conducă lumea ş.a.m.d. Or, una dintre principalele moşteniri ale perioadei comuniste în România, şi cred că ne-am confruntat cu toţii cu această realitate, este că vedem pe foarte mulţi oameni care, după ce vor fi analizat studii de caz îngrozitoare – care ar trebui să sensibilizeze pe oricine –, apucă pe o pantă alunecoasă spunând: „Da, aşa este, sunt nişte lucruri îngrozitoare, dar Marx era un om minunat, iar Stalin a deviat de la adevăratul socialism”. Eu cred că tocmai aici ar trebui să operăm raţional. În măsura în care comunismul şi nazismul sunt totuşi utopii, cred că ar trebui supuse la o analiză rece, cerebrală. Trebuie să accentuăm faptul că mulţi conducători din socialism au considerat sistemul ca fiind extrem de benefic în teorie, dar prost aplicat. Totuşi, în Manifestul Partidului Comunist, Marx şi Engels spun că sistemul de drept trebuie să fie îndepărtat de mijloace violente. Ceea ce se uită este că socialismul, cu impactul lui emoţional, este un sistem care trebuia să se ridice deasupra oamenilor, propunând scopuri istoriciste pentru realizarea binelui suprem şi a egalităţii absolute, fără a spune că acestea se vor realiza anulând dreptul individului. Nu poţi să susţii un mod de gândire care prevede faptul că împărţirea resurselor trebuie să fie structurată după principiul: „Fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi”, fără a înţelege că o chestiune banală, de zi cu zi, anume libertatea noastră de a gestiona propriile resurse pentru a ne satisface nevoile individuale este grav afectată. De aceea, utopiile socialiste trebuie analizate raţional pentru a depăşi concepţia că socialismul a fost un lucru bun, dar a fost aplicat prost.

Irina Mnohoghitnei: Ar fi minunat să se întâmple ceea ce zici, dar te izbeşti din nou de dezinteresul elevilor care ar trebui să înveţe chestiunea asta. Mă gândesc că, la un curs de istorie a comunismului, foarte mulţi elevi vor încerca să ocolească cât de mult pot orele astea.

Stéphane Courtois: Nu trebuie să visăm. Avem exemplul Germaniei. În Germania de Vest, acum câteva zeci de ani, exista un efort enorm de a învăţa elevii ce înseamnă nazismul. Dar era rezultatul unei voinţe politice. Creştin-democraţii, socialiştii, toate forţele politice au avut voinţa ca guvernul să facă acest demers. Este foarte clar că în România nu numai că nu există această voinţă, dar există chiar blocaje făcute de autorităţi. Profesorii pot, în mod individual, să ia iniţiativa de a preda Istoria, dar la nivel instituţional nu există voinţă politică din partea statului pentru a se face acest lucru. Putem să ne gândim sau să sperăm că acest tip de orientare politică se va schimba, dar trebuie să ştim că există totuşi un real blocaj în Minister. Deci, nu trebuie să visăm, dar nici să capitulăm în faţa acestor blocaje. Bătălia, din punctul meu de vedere, se desfăşoară, în primul rând, la nivelul profesorilor. Ar trebui ca din ce în ce mai mulţi profesori să se întâlnească pentru a organiza informaţia disponibilă, alături de toate propunerile pe care le-aţi făcut voi.
Ceea ce mi se pare că lipseşte în momentul de faţă este o coordonare a acestei munci. Bineînţeles că Memorialul Sighet nu poate să le facă pe toate. Deja cei de aici au muncit foarte mult şi nici nu sunt foarte numeroşi. De aceea mi se pare important faptul că în acest an sunt şi profesori la ªcoala de Vară: în primul rând, pentru a lua cunoştinţă de munca ce a fost făcută aici şi pentru a fi conştienţi de această lipsă a voinţei de care am vorbit, care trebuie compensată.
Thierry Wolton a adus în discuţie mai devreme un punct foarte important. Există întotdeauna un moment de aşteptare între sfârşitul tragediei şi momentul în care putem să vorbim despre ea cu o oarecare detaşare. Deja au trecut aproape 20 de ani şi cred că tocmai acum România intră în momentul în care se poate vorbi calm despre aceste lucruri. Aici există deja o bază formidabilă, dar trebuie ca elevi şi profesori din toată România să se folosească de ea. Ei nu pot face tot. Trebuie ca ceilalţi să vină, să preia munca şi să o ducă mai departe. Există DVD-ul Memorialului, precum şi cărţile nenumărate ale domnului Romulus Rusan care sunt instrumente utile. Există deja anumite unelte. ªi acum, elevii, profesorii, adică societatea civilă trebuie să oblige puterea să dea înapoi. Sunt foarte surprins că în curriculumul şcolar nu există, mai ales la nivelul claselor a XII-a, un curs de Istorie contemporană. În Franţa, de pildă, în ultima clasă de liceu există un asemenea curs. În franceză există o expresie sugestivă: „A te strădui să îneci peştele”. Asta văd ca se întâmplă, în privinţa asta, la nivelul Ministerului. Se încearcă să „se înece peştele”. „Îneacă peştele“, îneacă perioada comunistă în 2000 de ani de istorie a României. Manevra este clară. Cursul de istorie contemporană trebuie deblocat de la nivelul Ministerului, care trebuie presat pentru a-l aproba.
Vă atrag atenţia asupra unui punct. Thierry Wolton a spus că nu putem să vorbim despre comunism fără să vorbim despre represiune. Dar nu putem să facem nici invers, adică nu putem să vorbim despre represiunea comunistă fără să vorbim despre comunism. Din punctul meu de vedere, ar fi periculos să scoatem în faţă represiunea, tortura care au fost exercitate de Securitate, fără să le asociem bazelor filosofice, ideologice ale comunismului: utopia, revoluţia, socialismul ştiinţific raportate la realitatea istorică a fenomenului comunist de-a lungul celor 45 de ani. Aici cred că trebuie să fim atenţi.
Este, iată, foarte mult de lucrat. Sunt realităţi de care trebuie să fim conştienţi şi trebuie să ne alegem terenul pe care să ne batem, să luptăm cu această putere care nu doreşte să vorbească şi nici să se vorbească despre istorie şi memorie. Personal, după tot ce am auzit, consider că problema existenţei unui curs solid de istorie contemporană este capitală. Altfel, perioada comunistă va fi pentru totdeauna înecată în istoria generală a României şi în istoria Războiului Rece.

Ana Blandiana: Aş vrea să adaug la cele spuse de Stéphane Courtois câteva idei de ordin oarecum teoretic. Prima idee este că, aşa cum orele de curs despre Holocaust nu înseamnă doar ore de istoria nazismului sau fascismului, a luptelor pentru putere între diversele facţiuni, orele de represiunea comunismului nu trebuie să însemne ore de istorie politică a comunismului. Nu discutăm doar cum a luptat Gheorghiu-Dej cu Pătrăşcanu sau cum a câştigat mai întâi Ana Pauker contra lui Gheorghiu-Dej şi apoi Gheorhiu-Dej împotriva Anei Pauker. Nu asta este problema. Problema este ce au făcut aceşti lideri comunişti societăţii româneşti.
Pe de altă parte, sunt de părere că dincolo de implicarea emoţională pe care inevitabil o presupune un asemenea demers – vorbim de crime, de milioane de suferinţe –, aceste cursuri vor trebui să fie cursuri obiective. Eu, de exemplu, aş dori să se sublinieze că, în timp ce epoca stalinistă a fost o epocă în care s-a înotat în sânge, epoca Ceauşescu a fost o epocă în care s-a înotat în nebunie şi în kitsch. E o mare deosebire. La revoluţie s-a strigat „Jos Ceauşescu!“ fiindcă el era cel mai aproape, noi eram înnebuniţi de tot ce ne făcuse el şi nevasta lui, dar, privind istoria represiunii din România, este clar că el a fost un personaj mai puţin atroce decât personajele de dinaintea lui. În ‘64, la sfârşitul domniei lui Gheorghiu-Dej, s-au deschis închisorile. În această idee, cred că trebuie vorbit fără patimă de tot ce s-a întâmplat. Obiectiv, înseamnă să se menţioneze inclusiv faptul că din când în când aveau loc inculpări, şi erau băgaţi la închisoare torţionari. Dar de ce numai în ‘53, în ‘56? ªi apoi ne-am dat seama. Explicaţia este că în ‘53 a murit Stalin şi, temându-se că vine altceva, au vrut să ia distanţă faţă de cei care făcuseră cele mai multe crime. Au băgat la închisoare câţiva criminali, după care le-au dat drumul şi la câteva luni chiar i-au reintegrat în Securitate. Tot aşa, după Convenţia de la Geneva, când părea din nou că se mai întorc lucrurile, iar au arestat câţiva după care le-au dat drumul şi chiar i-au reintegrat cu toate gradele. Cred că trebuie să înţelegem cum s-au petrecut lucrurile cu adevărat. Aşa cum spunea Thierry Wolton, în această realitate obiectivă – şi nu subliniată prea patetic – lucrurile sunt extraordinar de şocante. Deci, nimic nu trebuie inventat pentru ca să fie impresionant. Totul trebuie să fie prezentat obiectiv, dar prin destine umane, nu prin fraze.

Adriana Ursuleţu: S-a vorbit aici despre partea subiectivă şi, personal, consider că trebuie să existe neapărat un echilibru între datele empirice şi latura subiectivă, pentru că, dacă alunecăm pe panta periculoasă a subiectivităţii, asta generează manipulare. ªi, să fim serioşi, în regimul comunist s-a trăit şi foarte prost, la limita subzistenţei, dar s-a trăit şi foarte bine. Mă refer la „paraziţii” regimului comunist. Au fost foarte multe victime ale regimului comunist, ale represiunii comuniste, dar, în acelaşi timp, au existat şi oameni care au trăit foarte bine. Nimeni nu poate nega asta. Gândiţi-vă ce se întâmplă atunci când un profesor dintre acei „paraziţi” ai comunismului ajunge să predea elevilor săi din perspectiva propriei subiectivităţi. Noi trebuie să studiem şi ideologia comunistă, trebuie să analizăm premisele teoretice de la care a pornit acest sistem. Ni se spune astăzi despre comunism că este un sistem teoretic bun, dar care a fost prost aplicat, pentru că el a încercat să formeze o societate cu o singură clasă. Aceasta este o perspectivă. Dintr-o altă perspectivă, putem să observăm că acest sistem a încercat să distrugă clasele sociale. Este, deci, foarte important să găsim un echilibru între subiectivitate şi obiectivitate.

Stéphane Courtois: Trebuie să înţelegeţi ceva important. De ce este incomod regimul comunist din punctul de vedere al istoriei? Pentru că nu este vorba de istoria Antichităţii, a Evului Mediu sau a secolului al XVIII-lea, ci este vorba despre chiar istoria contemportană. În U.R.S.S., în 1991, istoricii cu adevărat valoroşi cercetau Evul Mediu, Antichitatea, doar ideologii aparatului fiind autorizaţi să lucreze pe istoria contemporană. Trebuie să vă puneţi întrebarea: Ce profesor de Istorie – în anii ‘60-’70-’80 – era liber să facă Istorie contemporană? Iată, colegii noştri spun că profesori de-ai lor făceau apologia lui Ceauşescu. ªi tocmai din această cauză insist pe necesitatea unui curs de Istorie contemporană.

Dan Nicu (Chişinău): Cred că pentru studierea comunismului, există lucrări foarte bune, scrise într-un limbaj accesibil, care ar putea fi folosite drept surse bibliografice pentru un curs de istoria comunismului şi represiunii comuniste. Pentru partea referitoare la premisele teoretice ar putea fi utilizate informaţii din „Societatea deschisă şi duşmanii ei” a lui Karl R. Popper. O altă lucrare care realizează un tablou complet, 100%, al societăţii totalitare, este romanul „1984” al lui George Orwell. Astfel de cărţi i-ar putea face pe elevi să înţeleagă mai bine ce a fost comunismul.

Holger Dix: Sunt absolut de acord cu ideea domnului profesor Courtois ca predarea represiunii comuniste să fie făcută în cadrul Istoriei contemporane. De asemenea, sunt de acord că trebuie exercitată presiune asupra oamenilor politici care decid. Se pare însă că Ministerul a început să înţeleagă necesitatea acestei iniţiative şi a ajutat la co-finanţarea ei la cererea Academiei Civice. A acceptat să se scrie un manual al represiunii comuniste care va fi studiat în şcoli. Sunt totuşi două semnale pozitive.

Thierry Wolton: Vreau să vă povestesc despre ceea ce s-a petrecut în Rusia. Voi aveţi acum norocul să aveţi un preşedinte aproape favorabil, ideologic legat de ceea ce discutăm noi acum. Dacă ne uităm la Rusia, între 1990-1999, adică în perioada elţîniană, istoricii au putut să se apropie de istoria comunismului, dar timpul era prea scurt ca să se poată face într-adevăr o istorie. ªi ce se petrece acum? Vladimir Putin i-a adunat pe istorici şi le-a cerut să rescrie manualul de istorie, mai ales perioada stalinistă, şi să-l prezinte pe Stalin ca pe un mare patriot, să reabiliteze Marele război de apărare şi să treacă, bineînţeles, peste tot ce este represiune. Trebuie să fiţi atenţi la asta până nu vine cineva şi schimbă puterea şi nu va mai permite acest lucru. Trebuie să vă mobilizaţi, să faceţi presiuni nu numai la Minister, dar în primul rând la profesorii voştri.
 

 

Din Şcoala Memoriei 2008, prelegeri şi discuţii de la a XI-a ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet (14-21 iulie 2008), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2009