Home » Română » Centrul de Studii » O carte pe zi » Şcoala Memoriei 2002: Ana Blandiana, La ce foloseşte memoria?

Şcoala Memoriei 2002: Ana Blandiana, La ce foloseşte memoria?

posted in: O carte pe zi
Ana Blandiana
 
LA CE FOLOSEŞTE MEMORIA?
Memorialul în care ne aflăm ocupă în viaţa mea locul unei cărţi şi este din punctul meu de vedere o altfel de carte, o carte de învăţătură în sensul pe care îl dădeau acestei noţiuni vechii cronicari, care erau, la rândul lor, nişte grefieri ai memoriei. Iată de ce aş vrea să ne punem întrebarea – şi să încercăm să răspundem împreună la ea – la ce foloseşte memoria şi de ce este ea atât de importantă. De ce a fost nevoie de enormele eforturi făcute în ultimii zece ani ca să realizăm această instituţie, care este o instituţie a memoriei?
De fapt, importanţa memoriei poate fi măsurată şi invers, prin eforturile care s-au depus pentru distrugerea ei. Dar tocmai pentru că memoria este un proces natural, interzicerea ei, distrugerea acestei capacităţi a omului de a se autodefini prin ceea ce este el şi prin ceea ce au fost înaintaşii lui este un proces împotriva naturii. Voi da câteva exemple de distrugere sistematică a memoriei în istoria recentă. Pentru că, fără distrugerea memoriei, ceea ce s-a numit mai târziu spălarea creierului n-ar fi avut nici cea mai mică şansă să se realizeze. Prima operaţie în procesul de formare a „omului nou” era aceea de a-i distruge celui vechi memoria, de a-l face să nu mai ştie că a existat şi înainte de comunism, ce a fost, ce a avut şi ce a făcut el înainte de a fi apărut comunismul. În acest context complementaritatea despre care vorbea Stéphane Courtois, între memorie şi istorie, s-a răsturnat în bună măsură, iar acum istoria – şi de fapt şi ce facem noi aici – este nu un studiu ştiinţific care vine să completeze şi se bazează pe memoria colectivă, ci este o întreprindere care încearcă să recreeze memoria colectivă şi să-i ţină locul. 
Nu există, în acest sens, exemplu mai bun decât cel al „Istoriei URSS” a lui Nicolas Werth, devenită manual în URSS. Tot astfel – domnul Bukovski v-a spus zilele trecute – unele şcoli din Rusia au folosit pentru predarea istoriei cărţi ale d-sale, sau ale lui Soljeniţîn, publicate în Occident. Normal ar fi trebuit să existe o istorie a URSS scrisă de istorici sovietici, şi există asemenea istorii, dar sunt istorii în întregime pe dos, sunt sistematizări ale unor minciuni şi atunci, într-o perioadă în care se încerca liberalizarea ideilor, au fost difuzate în Rusia, ca instrumente de constituire a memoriei colective, cărţi scrise în libertate, de istorici străini sau de scriitori preocupaţi de istoria propriului popor. 
Ceea ce facem noi aici nu este altceva. Facem istorie pentru că vrem să recreăm memoria colectivă, iar succesul de care se bucură demersul nostru vine nu doar din faptul că sunt prezenţi mari istorici sau mari specialişti în istoria comunismului din toată lumea. Succesul înseamnă sutele de vizitatori pe zi, majoritatea tineri, care fac ca acest muzeu (şi nu numai în timpul Şcolii de Vară) să fie el însuşi o şcoală. Este şcoala la care sperăm ca românii să vină şi să-şi aducă aminte cine au fost, să-şi reconstruiască memoria colectivă. Când spun românii, vorbesc evident despre locuitorii României care au suportat, fără deosebire de rasă, de religie, de origine etnică, represiunea comunistă. Pentru toţi, Memorialul depune mărturie.
Fragment din conferinţa La ce foloseşte memoria?, susţinută la Şcoala de Vară de la Sighet, iulie 2002, şi publicată în Şcoala Memoriei 2002, Fundaţia Academia Civică