Florea Olteanu, Un procuror incomod

Ca să vă răspund o iau niţel mai de departe.

Când manifestanţii au atacat clădirea ministerului în 24 februarie 1945 eu am cerut imediat ajutor la Curtea Marţială, să-mi trimită încă un procuror care să cerceteze blocurile de unde se traseseră focurile asupra manifestanţilor. A fost trimis locotenent-colonelul Oreste Dobrotescu, tot magistrat, tot procuror, cu vreo două-trei camioane de jandarmi care să despresoare incinta ministerului. Eu, a doua zi dimineaţa am predat procesul meu verbal. Dobrotescu a continuat cercetările două-trei zile, apoi şi-a făcut şi el raportul lui, în care a pomenit numele lui Olteanu Florea şi a anexat şi procesul meu verbal la concluziile pe care le trăsese el, încât în final ambele au ajuns la Rădescu. În momentul când Vasiliu-Răşcanu a venit ca ministru de Război, deci la 6 martie, în guvernul Groza, a doua zi, la 7 martie a dat telefon primului procuror şi primului preşedinte, care mi-au spus că îi cheamă Răşcanu cu dosarul masacrelor din Piaţa Palatului. Dosarul se compunea din cercetările făcute de mine şi de Oreste Dobrotescu, cele două procese verbale, la care s-au adăugat unele lămuriri ce am dat a doua sau a treia zi, anumite explicaţii în legătură cu focurile trase şi locul de unde se trăsese. Fiindcă Dobrotescu când a venit n-a mai găsit pe nimeni acolo în blocuri, a căutat cu soldaţii şi n-a găsit pe nimeni. Cum v-am spus, Răşcanu a făcut presiuni asupra mea să modific procesul verbal şi am refuzat. Deci, ceea ce a clasat acum generalul Lascăr Vasile a fost acest dosar al masacrelor din Piaţa Palatului. Ăsta eram eu, cu dosarul meu, şi ăsta a fost motivul persecuţiei de cinci-şase luni de zile din 21 mai, când m-au timis la Constanţa, până în octombrie 1945.

Este evenimentul capital pe care l-am trăit !

 O iau de la început. De la Curtea Marţială s-au trimis procurori la toate marile instituţii, pentru că se aştepta ca toate să fie atacate de comunişti pentru a pune mâna pe putere.Toţi ştiau că va fi o tragedie aici, la Ministerul de Interne, unde era Rădescu. Puteau să trimită aici colonei – aveam vreo trei-patru colonei pe post de procurori -, aveam locotenenţi-colonei, maiori, căpitani, dar Pascu şi Gregorian m-au desemnat pe mine, deşi eu eram cel mai tânăr procuror. M-au chemat şi mi-au spus: “Domnule Olteanu, dumneata ai trecut prin atâtea, ai cunoscut războiul din plin, ştii cum să acţionezi în toate situaţiile”. Puteam eu să refuz?

a. Începutul manifestaţiei comuniste

Manifestaţia a avut loc la început în Piaţa Unirii. Deci, începând de la Piaţa Unirii prima instituţie vizată era Poşta Centrală, pe Calea Victoriei – că ei au venit pe Calea Victoriei şi pe bulevard. A doua instituţie era Prefectura Capitalei, a treia instituţie era Palatul Telefoanelor şi ultimele instituţii erau Palatul Regal şi Preşedinţia Consiliului de Miniştri.

Deci au venit două valuri, unul pe bulevard , unul pe Calea Victoriei, iar pe la Liceul Lazăr s-au infiltrat mase de manifestanţi şi în Cişmigiu, încât eram – aşa cum mi-a spus şi generalul Rădescu când am stat de vorbă cu el – “într-o mare de manifestanţi care de-abia aşteaptă să ne ia cu asalt ”. De ce a pronunţat aceste cuvinte? Informaţiile noastre erau clare: comuniştii voiau să reediteze lovitura de stat a bolşevicilor din octombrie 1917, când de pe vasul “Aurora“ au început să tragă cu tunurile asupra Palatului din Sankt Petersburg, palatul imperial. Deci voiau să simuleze o revoluţie, să ocupe Ministerul de Interne şi Preşedinţia Consiliului de Miniştri, care erau la un loc, pe Rădescu să-l aresteze sau să-l omoare, pentru că erau fanatici contra lui, iar pe rege să-l aresteze. Deci ăsta era scopul lor, prin acest simulacru de revoluţie să preia puterea prin forţă. ªi atunci au mers pe cele trei părţi ca să ne înconjoare: veneau spre Piaţa Palatului dinspre apus – adică pe Bulevardul Elisabeta prin Cişmigiu; dinspre sud – pe Calea Victoriei; dinspre nord –pe la Athénée Palace  . Au plasat în toate blocurile din jurul Ministerului de Interne trupe de şoc. Eram informaţi că în fiecare bloc erau în jur de 30-40 de terorişti, puşi sub comanda generalului Precup.

Era un fost locotenent–colonel ridicat de comunişti la gradul de general. Deşi au încercat de trei ori să ocupe Ministerul de Interne s-au izbit de rezistenţa dârză a trupelor de jandarmi, de înţelepciunea fără margini a generalului Rădescu, de profesionalismul comandanţilor trupelor de jandarmi care erau cu ochii aţintiţi asupra mea. Acolo era un haos, dar ei urmăreau mâna mea şi uniforma albastră, să vadă unde sunt, pentru că ei nu puteau să facă nimic fără ordinul meu, care eram magistratul desemnat.

b. Atacurile asupra Ministerului de Interne

Când manifestanţii au atacat prima oară intrarea din partea de nord a clădirii, pe o uşiţă mică din îngrăditura de lemn ce înconjura clădirea Consiliului de Miniştri – care era încă în construcţie – soldaţii nu ştiau ce să facă, stăteau cu baionetele la puşcă, le era frică, pentru că atacatorii erau înarmaţi cu arme albe, n-aveau pistoale, dar cu armele albe oricând la grămadă pot fi victime şi nu îţi dai seama ce se întâmplă. Soldaţii nu puteau să bage baioneta în manifestanţi, deci se retrăgeau strategic. ªi atunci am venit eu şi am făcut somaţiile legale, m-au văzut foarte furios, chiar am ţipat la atacatori cerându-le să se retragă. La intrările mari erau puse panouri cu inscripţia “Nu înaintaţi, pentru orice înaintare se va trage foc”, dar aici, la intrarea de nord n-avusesem loc să punem panoul, pentru că uşa din gardul de îngrăditură era foarte aproape de intrarea în clădire. Au năvălit peste noi şi atunci am înaintat eu cu soldaţii, eu în faţă şi soldaţii după mine. Eram cam egali ca forţă. Baionetele erau scoase şi puse în teacă şi i-am împins până aproape de uşă. Ajunşi la uşă, am dat ordin să se tragă salvele de intimidare, după care toţi au fugit şi s-au împrăştiat. A fost prima încercare de asalt.

A doua încercare, cea mai importantă, a fost cea din faţa intrarii principale. La această intrare principală aveam o curte, cam de la clădire până la gardul care era amplasat pe lângă fântâna arteziană din colţul blocului “Generala” . Dacă nu mă înşel era inclusă şi această fântână. Era un gard înalt, din panouri grele de lemn, baricadat bine, pentru că în spatele porţilor ăstora erau puse cuburi mari de beton, aduse probabil de jandarmi sau de cei care pregătiseră apărarea în spatele acestui gard.

Primul atac a fost în jurul orei trei după masă, pentru că la trei s-a terminat scurgerea şuvoiului de pe Calea Victoriei şi de pe bulevard. Pe măsură ce veneau se umplea piaţa – s-au grupat începând de la Ateneul Român – tot spaţiul acesta s-a umplut şi ajunseseră la gardul care mergea până în dreptul blocului cu care începea strada Boteanu. Gardul ăsta mărginea o suprafaţă destul de mare în jurul clădirii Consiliului de Miniştri. La trei a avut loc prima încercare de pătrundere a manifestanţilor venind dinspre Ateneu, prin poarta mică din gard .

A doua încercare a avut loc cam la patru. În timpul ăsta erau montate tribune în faţa porţilor deschise ale palatului regal, şi la poarta de sud şi la poarta de nord. Erau concentraţi în tribune toţi liderii comunişti: Lucreţiu Pătrăşcanu, Ana Pauker, Vasile Luca, Chişinevski, Lothar Rădăceanu, Teohari Georgescu. Întâi a fost tribuna de pe poarta de sud, care era jumătate în curtea palatului şi jumătate în Calea Victoriei. Toţi strigau “Jos Rădescu, moarte lui. Moarte criminalilor. Moarte lui Maniu”, pentru că Maniu era vârful rezistenţei la epoca respectivă. Bineînţeles îl vizau pe Rădescu pentru că ţinuse acel discurs fulminant de la Sala ARO, când a spus “O ceată fără neam şi fără Dumnezeu vrea să pună mâna pe putere …” . A fost apoi discursul transmis la radio, chiar după evenimente, în seara zilei de 24 februarie . A fost poate ultima zvâcnire şi a lui Rădescu, şi a Armatei, ca să salveze România de la dezastru. Nu s-a putut, pentru că pe tancurile sovietice veniseră unii din afară, iar din interior alţii le dăduseră flori. Aşa încât toate încercările noastre de a alina, sau de a micşora dezastrul au dat greş, au eşuat.

Da, aşa. În ziua de 24 februarie eu am vorbit cu generalul Rădescu dimineaţa, când m-am prezentat, şi apoi încă de trei ori am fost la Rădescu, ca să-i explic cum am rezolvat situaţiile. În ziua de 24 februarie, după al doilea atac, în timp ce continuau cuvântările care îi incitau pe manifestanţi, a început marea rafală de pistol automat din blocul Generala – cel cu fântâna arteziană. A început să se tragă, în acelaşi timp, şi din blocul Wilson  şi din blocul care era paralel cu Ministerul . Deci se trăgea asupra Ministerului din toate părţile cu arme automate.

La ora 15 a avut loc primul atac, al doilea, când au început să tragă, era cam la ora 16. Masa aceea imensă eu am apreciat-o cam la 200.000, pentru că era toată piaţa plină, Calea Victoriei nu ştiu până unde era plină, era piaţa Ateneului, toate străzile de pe aici… Au început să atace gardurile. Când a început răpăiala de mitraliere din toate blocurile, ăştia au venit şi au început să zgâlţâie gardurile. Unii au sărit şi peste gard, iar noi nu-i puteam omorî pe cei care au sărit peste gard pentru că ar fi fost măcel. Au început să împingă blocurile de beton puse în spatele gardului şi noi în situaţia asta ne-am grupat. Aveam aproape 700 de soldaţi în zonă. Eram aproape 100 de soldaţi concentraţi pe 50-60 de metri, care ţineam pieptul. Eu personal eram în frunte. ºin minte ca acuma, era o salariată STB-istă , care făcea parte dintre manifestanţi. Era grasă, avea o bonetă de STB pe cap şi dădea cu pumnii în mine şi striga “Trage în mine, mă criminalule, trage în mine”. N-am mai putut să rezistăm şi am făcut semn de jos, acolo unde eram – că soldaţii erau dispuşi pe toate etajele, inclusiv la parter -, am făcut semn cu mâna. Georgescu era cu mine, comandantul companiei era Ionescu Borundel şi mai era căpitanul Teodorescu Alexandru. A treia companie era toată aici cu mine, eşalonată, condusă de un căpitan de jandarmi Vasile Olteanu, de la Cluj. Manifestanţii, tot împingându-ne, ajunseseră cam la cinci-şase metri de intrarea în minister. ªi atunci am făcut semn să tragă salvele de avertizare.

Nu, păi tocmai aici a fost toată problema. Dacă ar fi intrat în clădire, păi atunci trăgeam, pentru că făcuserăm deja somaţiile legale.

În spatele gardului, unde erau cuburile de beton, pentru că ar fi fost degeaba să le afişăm în afara gardului. Le-am afişat înăuntru “Nu înaintaţi, se trage fără somaţie”. ªi, doamnă, a început răpăiala. A durat cam vreo patru-cinci minute până când am scos toţi manifestanţii intraţi în interiorul gardului. Multă lume nu ştie, dar salve de intimidare s-au tras şi din Palat, ăsta este adevărul. Dar morţii care au fost pe teren, aici în faţă – pentru că am avut răniţi şi în spate, spre sud – au fost de la primele salve pe care le-au tras cei din blocuri, deci se datorau teroriştilor.

Eram disperat. Și atunci am venit repede sus, m-am dus la Rădescu val-vârtej. Era acolo doamna Adriana Georgescu, care era o copiliţă. Ce putea să facă? Deci, am venit la domnul general Rădescu şi i-am spus disperat “Domnule general, eu nu mai pot să suport, îi curăţ pe toţi cei de la tribună”. S-a uitat la mine speriat şi ca un tată – vă spun şi îmi vine să plâng – m-a implorat să nu fac această crimă. Mi-a spus “Noi suntem aici o insulă, cei care rezistăm. În jurul nostru sunt comunişti cu sutele de mii. Avem în jurul lor o centură de armată până-n dinţi înarmată, iar la marginea Bucureştiului sunt şase divizii ruseşti care de abia aşteaptă să vadă războiul civil aici”. Astea sunt cuvintele, doamnă, pe care mi le-a spus şi m-a dezarmat. În tinereţea mea, în revolta mea puteam să declanşez un măcel aici.

 Eu am scris şi în procesul-verbal de la sfârşit că am vrut să vorbesc, că am ieşit în mijlocul manifestanţilor şi am cerut să vorbesc cu un reprezentant al lor şi mi l-au trimis pe Constantin Agiu. După discuţia cu generalul Rădescu m-am dus între manifestanţi şi am cerut să vină un reprezentant şi a venit Constantin Agiu. Am ieşit eu în mijlocul lor, nu cum au scris apoi în istoriografia comunistă, că de-abia nu ştiu după cât timp manifestanţii au reuşit să pătrundă înăuntru şi să stea de vorbă cu un ofiţer cu monoclu la ochi. Nu înăuntru am vorbit eu cu Agiu, ci în mijlocul manifestanţilor.

 Dincolo de gard. Incinta am eliberat-o, i-am împins înafară şi am pus gardurile la loc. Eu am ieşit peste incintă şi m-am dus acolo, că am vrut să mă duc personal. Eram escortat de doi soldaţi. Deşi puteau aştia să mă masacreze, am vrut să mă duc. A venit Agiu şi atunci i-am spus că-mi declin orice răspundere de ceea ce se va întâmpla în continuare.

 Într-adevăr, s-a manifestat paşnic până în clipa în care a început să se tragă salvele din blocuri contra manifestanţilor. Asupra ministerului s-a tras din faţă. Înăuntru gloanţele care au intrat şi pe care le-am văzut şi eu în cabinetul lui Rădescu erau trase de manifestanţii din faţă, nu de cei din blocuri. Aceştia au tras asupra manifestanţilor ca să creeze morţii şi să-i pună în sarcina noastră.

După a treia încercare, când am tras salvele de avertizare, vă spusei, vreo trei-patru minute au durat răpăielile şi de frică masa compactă de manifestanţi s-a subţiat, s-a redus la câteva zeci de mii. Au fugit. De frică, după discuţia pe care am avut-o cu Agiu, liderii comunişti şi-au mutat platforma de la gardul de nord al Palatului Regal, în faţa Ateneului şi a Hotelului Athénée Palace.

c. Manifestaţia studenţilor anticomunişti

Se mai liniştiseră lucrurile şi după ce se lăsase seara, că era în februarie, deci pe la şase jumătate–şapte era întuneric bine, s-au auzit nişte strigăte. Erau manifestaţii pe stradă, pe Calea Victoriei veneau studenţii de la Academia Comercială, dacă nu mă înşel, de la Drept şi cred că şi de la Medicină, erau loturi. Câteva sute de studenţi strigau “Regele şi Patria,/ Rădescu şi Ordinea”. Am stat, am ascultat ce se întâmpla, dar nu desluşeam precis ce era şi, la un moment dat, parcă-l văd pe colonelul Rădulescu, comandantul detaşamentului de jandarmi, al celor şase-şapte sute câţi erau aici, Rădulescu Iane îl chema, zice “Hai până sus, domnule Olteanu, la domnul general”. Ne ducem la general, pe care în timpul manifestaţiei l-am văzut numai stând la fereastră în picioare. Prima oară l-am văzut când m-am prezentat, a doua oară când aştia pătrunseseră în incintă şi era dezastru. Atunci l-am surprins dând din cap aşa, când manifestanţii strigau “Jos Rădescu. Moarte lui”, el dădea din cap parcă ar fi zis “Vai de voi românilor, ignoranţi sunteţi sau inconştienţi sunteţi, ce vă aşteaptă”. Acum, când m-am dus cu colonelul Rădulescu, l-am găsit tot la fereastră discutând cu trei–patru ofiţeri superiori şi i-am spus ce se întâmpla jos, că dumnealui era la etajul doi. I-a întrebat pe consilierii care erau acolo, ne întreaba şi pe noi “Ce să fac? Să ies să le vorbesc celor ce mă simpatizează?”. Toţi au fost la unison că nu trebuie să scoată un cuvânt, pentru că ar putea să fie o cursă care i se întindea, deci n-a răspuns.

Dar până când eu şi Rădulescu să sosim iar la posturile noastre, că eu eram când la intrarea din faţă, când la intrarea din stânga, se golise strada, nu mai erau mulţi. Până să coborâm noi, un jeep a trecut în fugă pe lângă aceşti manifestanţi şi a tras o rafală destul de lungă asupra lor în plin. ªi a început larma, bulversarea, toţi studenţii au căutat refugiu aici în minister. I-am primit cât am putut, restul s-au ascuns unde au putut. Mi-au adus doi morţi şi vreo şase răniţi grav, pe care nici nu i-am identificat, nici n-am făcut vreun proces-verbal pentru că era aşa de mare deruta încât imediat i-am trimis pe răniţi la spital şi pe urmă, pe cei care au murit, doi, i-au trimis la morgă.

S-au mai liniştit lucrurile după asta, dar mai rămăseseră câţiva derbedei pe aici, care au venit şi au încercat un asalt, pe aici pe uşa din stânga ministerului.Bineînţeles că acum nu mai era masa compactă, i-am dat afară, am tras vreo două cartuşe. Ba unii din ei făcuseră un fel de piramidă, că aveam mitraliere puse pe pervazurile ferestrelor. Unul din ei se urcase pe această piramidă de oameni şi a vrut să ne tragă mitraliera din front. Am luat-o şi fac menţiunea că la bătaia a doua ne-au ajutat doi ofiţeri englezi… dădeau şi ei cu pistoalele în cap manifestanţilor care intraseră în curte, iar aici la poartă a apărut şi o patrulă de trei ruşi, care dădeau şi ei cu paturile puştilor în atacatori, ca să-i îndepărteze.

Cu asta noaptea a început să se liniştească. Ăştia au continuat până la miezul nopţii dincolo de Ateneu, coborând pe ªtirbei cu manifestaţia comunistă.

 Deci, la urmă, eu m-am apucat, pe loc, să-mi fac procesul-verbal de activitate, m-am dus, l-am predat – că şefii mei erau acolo -, şi m-au trimis acasă.

Lui Dan Pascu şi lui Gregorian, şefii mei, aşa era legal. Ba nu, la procurorul de serviciu. Cu Dobrotescu Oreste nici nu m-am întâlnit în seara aia, că el fusese cu oamenii lui, cu camioanele lui.

Problemele cu care urma să se confrunte ţara erau atât de grave în momentele acelea încât fiecare cetăţean român, fiecare profesionist în domeniul lui de activitate ştia că nu va fi decât foarte rău şi foarte grav. În ziua de 24 februarie toţi cei care se găseau în jurul generalului Rădescu, fiecare cu misiunile lui, erau nu înfricoşaţi, nu speriaţi, dar foarte conştienţi că ne aşteaptă timpuri grele. ªi în situaţia asta trebuia să facem aşa cum a spus Rădescu în cuvântarea din seara de 11 februarie, să fim alături de el pentru ca să rezistăm puhoiului comunist şi să facem tot posibilul să continuăm razboiul pentru eliberarea Ardealului.

Urmau clipe grele, ceea ce s-a confirmat în toate instituţiile care concurau la ordinea şi siguranţa statului (Poliţia, Justiţia, Jandarmeria), imediat ce a intrat în ţară armata sovietică, cu care au venit şi agenţi români care făcuseră stagiu pe acolo prin Rusia, la Moscova, începând cu Ana Pauker, Vasile Luca, Chişinevski, Bodnăraş. Toţi aceştia veneau cu indicaţii precise.

Ăştia au venit cu o pleiadă întreagă. Când am ajuns în închisori am descoperit patru categorii de torţionari: în primul rând au fost comuniştii noştri veniţi din Rusia, români; în al doilea rând ţiganii; în al treilea rând ungurii şi în al patrulea rând evreii.

Încă din seara de 23 februarie aveam informaţii precise că toate blocurile din jurul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, unde funcţiona şi Ministerul de Interne, fuseseră ocupate de echipe speciale de terorişti, care trebuiau să provoace morţi şi răniţi, de care ei aveau atâta nevoie, să arunce tot acest măcel în spatele Armatei.

 Informaţiile cele mai preţioase veneau chiar din partea unor membri ai partidului comunist. Despre tot ce se punea la cale aveam informaţii de la oamenii lor.

Păi da. Dacă ei… dacă Gheorghiu Dej, să zicem, avea 10 sfetnici, doi, trei patru chiar cinci din ei veneau să ne dea informaţii, pentru că era încă în ei conştiinţa de români şi îşi dădeau şi ei seama. Dar dacă ar fi crâcnit sau ar fi spus ceva pe faţă, imediat zburau. Eu am avut o cunoştinţă care era ministru adjunct, iar când au venit comuniştii chiar a doua zi din postul de ministru adjunct  l-au pus portar. Păi, credeţi dumneavoastră că se putea lucra în astfel de condiţii? În fruntea armatei au pus oameni care erau ai lor, la fel în Poliţie şi în Jandarmerie, dar nu puteau să facă faţă, iar pentru că funcţiile şi posturile trebuiau ocupate au mai ţinut o vreme câţiva dintre ai noştri. Ăştia erau cu ei, obligaţi să se supună ca să nu-i dea afară din serviciu, dar rămâneau buni colegi şi buni români. Pe ei îi chema, probabil că le dădeau unele instrucţiuni, ei ni le spuneau şi nouă, aşa încât ne puneau în gardă.

 Oameni de conştiinţă, pe care-i numiseră pentru că nu aveau destui oameni de-ai lor. Aveau doi-trei devotaţi, cu care ocupaseră înaltele funcţii, iar pe aştialalţi îi păstrau făcându-i membri de partid, dar chiar şi aşa mai funcţiona încă în ei conştiinţa naţională. Să vă dau un exemplu: domnul colonel Dan Pascu, care a devenit preşedintele Curţii Marţiale imediat după 23 august, ne-a adunat pe toţi procurorii şi toţi judecătorii, grefierii, aprozii, tot personalul Curţii Marţiale, şi ne-a spus-o direct: “Eu vin de pe alt post aici la dumneavoastră. Indiferent ce sentimente aveţi, eu îmi păstrez credinţa că sunteţi aceeaşi oameni ai Justiţiei şi că veţi fi utili în continuare societăţii noastre”. N-am avut nici un reproş, nici eu nici ceilalţi, fiecare pe postul şi cu conştiinţa lui lucra în continuare. Dar erau bineînţeles şi alţii, de alt fel, vă spuneam mai la început: generalul Petrescu Alexandru, maiorul Grădină Aron, colonelul Stănescu Simion.

Erau tot magistraţi, dar s-au aliat imediat regimului comunist. Toţi foarte buni magistraţi, dar au trecut la comunişti cu toate armele de care dispuneau ca magistraţi. În situaţia asta se formase un nucleu solid comunist.