zi, ca şi ieri, anticomunismul civic rămâne unul necesar.
În zilele acestea, Academia Civică aniversează, deja, 20 de ani de la înfiinţarea Memorialului Victimelor Comunismului de la Sighet. Dincolo de reuşita impresionantă a acestui proiect, reuşită pe care revista 22a subliniat-o în nenumărate rânduri, acesta poate fi şi momentul unui bilanţ al anticomunismului românesc.
O impresie rapidă, poate prea rapidă, ne spune că acesta a eşuat şi încă pe mai toate fronturile. De la cel politic la cel cultural, trecând prin dimensiunea educativă şi cea judiciară, tabloul general nu ne dă prea multe semne încurajatoare. Unii pot spune că alte ţări stau şi mai rău, dar cred că acesta este ultimul argument care trebuie adus pentru a nuanţa ideea eşecului. Cred chiar că poate fi nu numai nuanţată, ci chiar contrazisă, dacă plecăm de la înţelegerea dualităţii fenomenului anticomunist.
Din 1990 putem observa două dimensiuni ale anticomunismului, una civică, explicit „antipolitică“, exprimată în Piaţa Universităţii, şi una partizană, a celor trei partide istorice. Deşi se vor uni în Convenţia Democratică, cele două dimensiuni au fiecare drumul ei.Alianţa Civică s-a delimitat până şi de PAC, partidul care se născuse din Alianţă, apoi a părăsit CDR când formaţiunile politice componente erau la putere. Memorialul de la Sighet, iniţiat de lidera mişcării civice din anii 1990, Ana Blandiana, este o reuşită tocmai pentru că pleacă de la constatarea eşecului coabitării anticomunismului civic cu cel politic. Primul are în mod fundamental un scop educativ, inclusiv moral. Celălalt instrumentalizează discursul despre trecut pentru a câştiga respectabilitate şi voturi.
De mai multe ori a fost declarat decesul anticomunismului. Mai ales criticii acestuia au avut grijă să nu facă distincţia între cele două anticomunisme, pentru că cel civic e mult mai greu de atacat. Astfel, în 2000, mulţi i-au anunţat dispariţia, prin asta dorind să şi contribuie la ea. Moartea CDR şi ieşirea PNŢCD din parlament au marcat sfârşitul anticomunismului politic reprezentat şi legitimat de foştii deţinuţi politici. Dar la alegerile imediat următoare retorica Alianţei D.A. se inspira copios din cea a CDR, chiar dacă anticomunismul era mai mult implicit. De ce opoziţia de atunci a simţit nevoia reînvierii unui clivaj politic care părea depăşit? De ce această temă revine ciclic în dezbaterea politică? Răspunsul este simplu: pentru că niciun alt producător de identitate şi de legitimitate nu s-a impus încă. Şi chiar dacă se va impune, utilizarea politică a trecutului comunist va rămâne o resursă simbolică. Ceea ce nu se poate vedea în sondaje se poate deduce din atitudinea oamenilor politici care încearcă să exploateze unul dintre foarte puţinele elemente de mobilizare colectivă din societatea românească. Anticomunismul politic este deci inevitabil. Iar importanţa lui este cu atât mai mare, cu cât toată istoria României după 22 decembrie 1989, plecând de la continuitatea elitelor şi cea de la nivelul instituţiilor statului, face ca orice discurs despre prezent să devină şi un discurs despre trecutul totalitar.
Pe de altă parte, anticomunismul civic este departe de a fi un simplu discurs abstract, el răspunde unei nevoi sociale. O parte a societăţii româneşti nu vrea să se elibereze de trecut prin uitare, ci prin memorie. Întrebarea nu este dacă această parte a societăţii este majoritară sau nu, ci dacă acest reflex al ei serveşte întreaga comunitate politică. O „comunitate“ care cu greu poate fi numită aşa, o comunitate în criză de identitate. Anticomunismul civic, în măsura în care se situează dincolo de partizanatul politic, poate răspunde acestei crize, care este şi o criză de legitimitate a sistemului nostru politic şi statal. Şi nu există mod mai bun de a face acceptabil acest sistem formal democratic decât arătând cum era cel care i-a precedat.
Ca orice realitate socială, anticomunismul civic este multiform, are maximalismul şi excesele sale, e marcat atât de încercările de utilizare politică, cât şi de conflicte personale. Dar dincolo de toate acestea, pentru mai mult de 20 de ani a fost cea mai consecventă formă de afirmare şi susţinere a valorilor democratice şi europene. În acest fel a compensat în parte ceea ce partidele şi statul ar fi trebuit să facă. Azi, ca şi ieri, anticomunismul civic rămâne unul necesar.
Memorialul Sighet a fost o iniţiativă în vremuri în care politica uitării era consecvent aplicată la toate nivelurile statului român. Cu siguranţă ar trebui să ne amintim şi de această perioadă atunci când analizăm evenimente mai recente, cum a fost condamnarea oficială a regimului comunist, dar acesta este un subiect în sine. Deşi atitudinea statului a evoluat, rezistenţa faţă de gesturi normale, din care făcea parte şi înfiinţarea unui muzeu al comunismului, se dovedeşte feroce, aşa cum am văzut şi din recenta respingere a unui proiect de lege la Camera Deputaţilor. Pare şi acum necesară o iniţiativă civică care să compenseze inerţia statului. Un prim pas poate a fost făcut chiar săptămâna trecută de Ziua Europei, când aceeaşi instituţie condusă de Ana Blandiana şi Romulus Rusan a deschis un spaţiu expoziţional în str. Jean Louis Calderon nr. 66. Reuşita acestui proiect ne va spune ceva important despre forţa de mobilizare actuală a anticomunismului civic.
