Observator cultural: Memoria ca formă de justiţie

Aţi putut vedea şi auzi o microistorie ilustrată a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, un orăşel din nordul României, la frontiera ex-sovietică, în închisoarea căruia a fost decimată programatic elita interbelică a ţării mele. O expoziţie mai amplă despre acest memorial, considerat primul şi cel mai important din Estul Europei (înfiinţat în 1993 şi vizitat de peste un milion de turişti), veţi putea vedea la etajul… în sala…

 

Conferinţa mea – într-o ţară cu tradiţie democratică bine sedimentată ca a dumneavoastră – poate părea în acest moment stranie. Dacă vă vorbeam în urmă cu două decenii, cînd comunismul real părea să fi fost înfrînt, dar se menţinea încă, prin succesorii săi şi cu ajutorul minerilor stimulaţi să reprime intelectualitatea, aş fi fost, poate, mai avîntat. Acum ştim că în aceste două decenii el, comunismul, s-a dovedit la fel de rezistent ca şi înainte de Revoluţie, şi nu prin identitatea mărturisită, ci prin mentalităţile sale. Evident că nimeni din România nu îşi mai spune comunist, că milioane de foşti membri de partid s-au topit în masa cetăţenilor de rînd, dar şi că foştii nomenclaturişti şi urmaşii lor au devenit capitalişti cum scrie la carte, oameni care nu numai că sînt bine situaţi economic, dar ştiu şi cum să îşi apere interesele folosind experienţa represivă din trecut. Proprietatea agonisită în trecut şi libertatea (obţinută prin înlăturarea dictaturii) de a deveni „căpuşe“ ale Statului i-au transformat în burghezi veritabili (unii dintre ei magnaţi), călcînd peste clasa mijlocie, tinzînd să se refacă – de astădată, însă, nu prin violenţă, ci prin inginerii financiare. Nu spunea însuşi Lenin, încă din 1921, că (şi el se referea nu numai la orăşeni, ci chiar şi la ţărani) „proprietatea naşte capitalism şi burghezie permanent, zi de zi, ceas de ceas, spontan şi în proporţie de masă“? Reţeta? Imediat după Revoluţie, în 1990, s-au „privatizat“, au investit în comerţul exterior, au devalizat băncile de stat şi au folosit banii pentru propriile afaceri. Printre acestea, un loc principal l-au avut ctitoriile lor „educative“: universităţi private, edituri, ziare, reviste, case de filme, radiouri şi televiziuni.

 

Cei ce se ocupau înainte cu cenzura au ştiut să profite în interes propriu de libertatea cuvîntului. Cei ce militau în comunism pentru „omul nou“ proiectat de propaganda de partid au reuşit să creeze într-adevăr un „om nou“, dar unul opus austerităţii „partinice“, adică unul ahtiat după divertisment, dependent de falsa socializare, indiferent la interesele civice şi cu mintea spălată de orice tradiţii. Jean François Revel spunea că educaţia tinerilor depinde de „cei 3 P“ – adică de Părinţi, Pedagogi şi Presă. Generaţia oamenilor vîrstnici, a bunicilor de „decreţei“, a dispărut. Părinţii nu mai ştiu nici ei mare lucru, căci istoria le fusese ascunsă. Acelaşi lucru îl constaţi în rîndul profesorilor şi al ziariştilor. Programele şcolare sînt acordate cu standardele europene, stereotipe, nivelatoare, învălmăşite. Dictatorii României recente sînt puşi în contextul vremii lor, alături de Che Guevara (idealizat) şi de Idi Amin (caricaturizat), dar copiii de azi nu pot face deosebirea între dictatura sîngeroasă a lui Gheorghiu-Dej (1945-1965) şi cea mutilantă a lui Nicolae Ceuşescu (1965-1989). Pentru ei, condamnarea comunismului se referă doar la perioada Ceauşescu, adică la criza economică şi morală profundă din anii ’80, cînd totul era raţionalizat (pîinea, benzina, hîrtia tipografică, electricitatea) şi fiecare cetăţean simţea în ceafă ochiul Securităţii. Însă imensa majoritate a crimelor fizice s-a petrecut în perioada Dej, cînd România a avut paisprezece ani pe teritoriul ei Armata Sovietică, dar şi în următorii cinci-şase ani după plecarea acesteia (1958-1963), tocmai în perioade de „liberalizare“ hruşcioviană, cînd Dej a vrut să demonstreze „Marelui frate“ că poate aplica dictatura şi singur, neasistat de consilierii sovietici. Dintre ţările comuniste europene (cu excepţia Albaniei), România este singura care a avut două perioade de arestări şi deportări masive: prima, a stalinismului impus de sovietici (1945-1958), şi cea de-a doua – a stalinismului autohton (1958-1963), antisovietică, pentru că Dej îşi pregătea, prin această nouă represiune, Declaraţia de independenţă din 1964, faţă de orice centru comunist de putere, fie că era Moscova, fie că era Pekin, precum şi întoarcerea cu o jumătate de faţă spre Occident şi spre avantajele diplomatice şi economice care i se ofereau. Din aceste două valuri uriaşe de arestări a rezultat un număr pe măsură de victime: în jur de două milioane, iar dacă socotim ca victime colaterale inclusiv familiile persecutate (la admiterea în şcoli sau în privinţa drepturilor cetăţeneşti), cifra se ridică prin extrapolare la şapte-opt milioane, adică la jumătate din populaţia României din acel timp. În perioada următoare, de relativă liberalizare, deţinuţii politici au fost eliberaţi, urmaşii lor, scoşi din situaţia de paria, scriitorii interzişi au fost cei mai mulţi „reabilitaţi“ (sau „reconsideraţi“).

 

Ceauşescu a dat liber micilor întreprinderi particulare, a deschis porţile comerciale „spre toate azimuturile“, a făcut figură aparte în Comecom, a condamnat invazia Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia etc. Nenorocirea a fost că, în paralel cu vizitele în Statele Unite şi în ţările democratice din Europa, a întreprins începînd din 1971, împreună cu soţia, o serie de vizite pompoase în China lui Mao şi în Coreea lui Kim Ir Sen, de unde s-a întors, ca în scenariul cu Mr. Jeckil şi Mr. Hyde, cu o nouă înfăţişare. Semidoctismul lui structural n-a rezistat tentaţiei cultului personalităţii şi dictaturii personale, astfel că ultimii optsprezece ani de domnie au dus la un calvar colectiv: fără mulţi arestaţi şi morţi în detenţie, dictatura lui personală combina teroarea profilactică (urmăriri, telefoane ascultate, cenzură draconică, interdicţii de asociere, de oameni şi chiar de cuvinte) cu o propagandă dezgustătoare (despre „omul nou“, „societatea multilateral dezvoltată“ etc). Cei doi factori (teroarea şi propaganda), combinaţi cu mizeria materială generalizată, au avut ca rezultat atrofierea aproape totală a reacţiilor cetăţeneşti, atomizarea societăţii. Deşi curgea mai puţin sînge, oamenii erau reduşi la resemnare şi supunere, pentru că nu mai aveau în faţa lor modelele democraţiei interbelice (acestea fuseseră exterminate în închisori) şi nu mai puteau oferi exemplele de curaj şi rezistenţă din anii ’50-’60 (cu excepţia a mii de frontierişti şi a unor disidenţi izolaţi). 

Cum s-a ajuns la Memorialul Sighet?

Imediat după Decembrie 1989, s-a produs o falie violentă în societate: de o parte, cei ce susţineau autenticitatea Revoluţiei, de cealaltă parte, cei ce nu o negau, însă susţineau că a fost urmată de o lovitură de stat. Fiecare dintre cele două tabere era flancată de un număr mai mare sau mai mic de nehotărîţi: unii, oportunişti, care aşteptau ca lucrurile să se aşeze, să vadă cine va cîştiga, alţii, de bună-credinţă, care se temeau însă că lucrurile vor fi reversibile, alunecîndu-se într-o nouă dictatură.

 

Aşa a apărut, la 11 martie 1990, Procla – maţia de la Timişoara, cerînd foştilor nomenclaturişti şi membri ai Securităţii să se abţină de la a candida la funcţiile supreme în stat pe durata a două mandate. Aşa a apărut, la 23 aprilie 1990, cu o prezenţă de 80.000 de participanţi, manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii din Bucureşti, care strîngea semnături pentru Proclamaţie şi pentru o televiziune independentă, fiind reprimată abia la 13- 14 iunie prin chemarea la Bucureşti a minerilor de către preşedintele Ion Iliescu. Deşi rezultatul alegerilor din 20 mai a fost zdrobitor în favoarea criptocomuniştilor, luptele civice pentru o lege a lustraţiei (care în Cehoslovacia urma să fie adoptată, dar numai în 1993) au continuat prin Alianţa Civică, organizaţie cu peste 100.000 de membri, înfiinţată la 8 noiembrie 1990, şi prin Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici: mitinguri, petiţii, lanţuri umane, marşuri… toate s-au lovit de zidul Puterii care – fie prin tăcere, fie prin respingeri în Consiliul Legislativ – a opus un veto fără drept de apel.

 

Paradoxul este că, tocmai în acest timp (cînd în piaţă sau pe străzi şi în ziare se scanda „Jos comunismul!“), cei vizaţi de lustraţie se împroprietăreau pe tăcute, se înfruptau din averile Statului, îşi luau părţile valoroase ale uzinelor şi aruncau restul la fier vechi. Foştii deţinuţi politici, în frunte cu preşedintele Constantin Ticu Dumitrescu, erau cei mai nemulţumiţi. Ei au comunicat, în septembrie 1991, un denunţ penal împotriva a 220 de foşti torţionari ilustraţi prin fapte de cruzime deosebită. Şi acest demers a fost îngropat de Procuratură şi de Ministerul Justiţiei.

 

În ianuarie 1993, participînd la o conferinţă despre drepturile omului organizată de Consiliul Europei la sediul din Strasbourg, poeta Ana Blandiana, preşedinta Alianţei Civice, a propus înaltului for civic crearea unui Muzeu al Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei în România. Locul ales era orăşelul Sighet, unde în perioada 1948-1955 funcţionase o închisoare de exterminare a elitelor interbelice. Închisoarea exista încă, însă era o ruină, pentru că de aproape patru decenii nu mai funcţiona. Şi aşa a început odiseea creării Memorialului istoric de către doi scriitori (Blandiana şi cu mine), care au apelat, bineînţeles, la specialişti voluntari, căci nu aveau nici un ban, iar mai tîrziu la trei fundaţii germane care activau în România: Seidel, Adenauer şi Ebert. La 10 iunie 1997, cînd clădirea fusese restaurată şi primele săli ale muzeului erau gata de vizitat, Memorialul Sighet a fost declarat „ansamblu de interes naţional“ de către Parlamentul României, care în continuare îi acordă o alocaţie anuală, acoperind cheltuielile de salarizare a 25 de cercetători, ghizi, supraveghetori. În timp, muzeul acesta a ajuns la 56 de săli de expunere: în fiecare celulă a fostei închisori am tratat cîte o temă din istoria recentă a României: de la căderea ţării, în 1945, în sfera de interese a Moscovei, trecînd prin detronarea Regelui Mihai, prin naţionalizare, colectivizare, comunizarea învăţămîntului, Armatei, Poliţiei, Justiţiei, crearea Securităţii, a Gulagului, a cenzurii literaturii şi artelor şi ajungînd la mişcările disidente, miniere şi muncitoreşti din anii ’80. Bineînţeles că o sală importantă este dedicată rezistenţei anticomuniste din munţii României (care a durat între 1945 şi 1962), o alta sinistrului experiment de la Piteşti, care a exterminat şi mutilat psihic peste o mie de tineri, iar în final totul culminează cu expoziţiaComunismul Kitsch, care adună mărturii groteşti despre cultul personalităţii soţilor Ceauşescu.

 

Şi, fiindcă sîntem la o manifestare literară, vreau să laud Sala „Poezia din închisori“, care, pe un fond alb, solar, prezintă poeme concepute în detenţie de poeţi şi nepoeţi, pentru care alăturarea unor sentimente în cadenţa unor versuri – nescrise cu creionul, dar transmise prin bătăi în peretele celulei după regulile alfabetului Morse – constituia un cod de a-şi ritma existenţa, de a-şi exersa spiritul, de a-şi demonstra încrederea şi solidaritatea.

 

I-am lăsat intenţionat la urmă pe cei cîţiva zeci de mii de deţinuţi prezenţi în acest muzeu memorial. Ei au fost tot timpul materia primă şi aliaţii noştri. Ne-au încredinţat poveştile lor de viaţă, pe care le-am inclus în tezaurul nostru de istorie orală: 6.000 de ore de înregistrări (dintre care, în copie, o parte au fost preluate de Hoover Institution, acea comoară a memoriei mondiale de la Stanford-Ca lifornia). Tot ei neau încredinţat fotografii, documente, ziare şi cărţi în care şi-au povestit vieţile strivite de dictatură. Ne întîlnim cu ei periodic: în anii 1993-2002, la cele zece simpozioane din care am alcătuit Analele Sighet, o istorie în zece volume şi 7.500 de pagini a represiunii politice din România. Mai tîrziu, începînd cu 1998, la ediţiile anuale ale Şcolii de Vară pentru elevi. Iar începînd de acum zece ani, la Ziua Memoriei, organizată în Memorial special pentru ei, cu prilejul sărbătorii Înălţării Domnului, care în România este şi Ziua Eroilor.

 

Pe ei, pe foştii deţinuţi, îi întîlnim transfiguraţi în opere de artă, în curtea Memorialului, unde am amplasat Convoiul Sacrificaţilor, un ansamblu statuar compus din optsprezece personaje de bronz îndreptîndu-se în neştire spre un zid orb, de piatră, în timp ce din spate îi hărţuieşte cu un gest autoritar un al nouăsprezecelea personaj, fără cap (autor, sculptorul Aurel Vlad). Aproape, într-o altă curte (cu sprijinul unui exilat român din Anglia), am construit o capelă subpămînteană (Spaţiul de Reculegere şi Rugăciune, realizat de arhitectul Radu Mihăilescu), amintind de misterul catacombelor creştine (pe pereţii coborîtori am înscris în andezit numele cîtorva mii de morţi din închisori şi lagăre). Iar în cimitirul fostei închisori, ale cărui morminte comune sînt anonimizate şi şterse de temniceri, am construit un cenotaf pentru toate victimele gulagului românesc: sub o cruce bizantină, sub un altar, am pus, ca întru-un mormînt simbolic, ulcele cu pămînt adunat din toate locurile unde s-a murit pentru libertate şi democraţie.

 

Toată munca ştiinţifică de adunare a documentelor, de arhivare şi studiere a lor, de publicare a cărţilor (pînă în prezent, 45.000 de pagini), de creare a exponatelor şi de amplasare a lor în spaţiul Memorialului, se desfăşoară la sediul Academiei Civice din Bucureşti, în cadrul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, pe care îl conduc. Mai mult – întrucît munca noastră de douăzeci de ani exceda spaţiul uriaş al Memorialului –, am început, acum nouă ani, să dezvoltăm anumite teme în alte expoziţii mari, care, încadrate în proiecte europene, circulă continuu prin diverse muzee ale României şi ale continentului.

 

Aşa au fost, în 2004, O cronologie a Războiului Rece (expoziţie în limbile engleză şi franceză, expusă la Dresda, Budapesta, Praga, Varşovia, Bruxelles), Rusaliile negre (în 2012 şi 2013, în Germania şi Ungaria), Canalul Dunăre-Marea Nea gră, un cimitir programat (în 2013, în Ungaria), Memoria ca formă de justiţie (în 2011, la Parlamentul European de la Bruxelles; iar în 2012, la Chişinău ). O variantă redusă a acestei ultime expoziţii am adus şi aici, la Göteborg: mulţumim pentru panotare Institutului Cultural Român de la Stockholm. Şi, fiindcă Sighetul este atît de departe de Bucureşti, am achiziţionat chiar în Capitala noastră, în acest an, un sediu muzeul, unde vom aduce treptat exponate din Memorial pentru a putea fi văzute de cei care, din motive de sănătate sau materiale, nu se pot deplasa pînă în îndepărtatul Maramureş.

 

O expoziţie cu totul şi cu totul specială este Comunismul şi ţăranii. Specială, pentru că ea dezvăluie adevăruri zguduitoare. 29% din totalul deţinuţilor politici din România au fost ţărani, cu toate că Partidul Comunist socotea „ţărănimea muncitoare“ „aliatul de nădejde al clasei muncitoare“ (ce-i drept, înşişi muncitorii şi meseriaşii constituie 20% dintre toţi deţinuţii; urmează profesiile intelectuale: profesorii, preoţii, medicii, inginerii, militarii, poliţiştii, studenţii, elevii – cu cîte 2%, după cum rezultă din proiectul nostru statistic,Recensămîntul populaţiei concentraţionare, efectuat pe un eşantion de 86.000 de cazuri). Aceleaşi procente se păstrează şi în rîndul celor morţi în lagăre şi închisori, după cum am demonstrat în ultima noastră lucrare fundamentală, Cartea Morţilor, pe care o vom lansa în această toamnă la Tîrgul de Carte Gaudeamus de la Bucureşti.

 

Ei bine, ţăranii români au opus o rezistenţă formidabilă colectivizării agriculturii de către comunişti. Spre deosebire de naţionalizarea industriei, care a fost făcută într-o singură zi (11 iunie 1948), colectivizarea a durat nu mai puţin de treisprezece ani (1949-1962) şi a fost fragmentată de aproape două sute de răscoale, soldate cu zeci de morţi şi 80.000 de arestări. O dovadă că sintagma peiorativă „mămăliga nu explodează“ aplicată românilor a fost de nenumărate ori contrazisă.

 

Pregătindu-mă să închei, fac un „breaking news“ (cum se spune, azi, la televiziune), menţionînd că în ultima lună, în urma denunţului penal al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului (instituţie guvernamentală), au fost deferiţi Parchetului primii doi torţionari, unul comandant de închisoare, celălalt de lagăr. Vor urma – se spune – alţii şi alţii. Sînt învinuiţi de genocid, iar Justiţia îşi va spune cuvîntul. Prezentarea lor la cîteva televiziuni a şocat publicul, mai ales că, pensionari fiind, pensiile lor erau de zece-cincisprezece ori mai mari decît ale propriilor victime. Numele lor este binecunoscut şi azi: din sălile Memoria – lului nostru, din secvenţeleMemorialului Durerii (un serial de lungă durată al Tele – viziunii Române), din nenumăratele cărţi de memorii ale foştilor deţinuţi politici. Deosebirea este că pînă azi Presa – acest al treilea „P“ al lui Jean François Revel – nu a luat în seamă semnalele, ba mai rău, a îngăduit publicarea unor interviuri ale torţionarilor (de exemplu, generalul Nicolae Pleşiţă, amicul teroristului Carlos) batjocoritoare la adresa propriilor victime.

 

Torţionarii ca Nicolschi, Enoiu, Pleşiţă erau atît de siguri că acuzaţiile la adresa lor vor fi prescrise (acoperiţi fiind de autorităţile criptocomuniste), încît deveneau din acuzaţi acuzatori. Majoritatea au murit de bătrîneţe în casele lor, după ce au lăsat în urmă mormane de cadavre, iar singurul vinovat de dezastrul comunist din România fusese desemnat Ceauşescu. Rămîne de văzut dacă justiţia va fi de astă dată mai puţin clementă, iar ziariş – tii care descoperă abia acum infernul vor trebui să mai citească nişte cărţi şi să viziteze măcar o dată Memorialul Sighet! În încheiere, aflîndu-mă la un salon de carte, trebuie să explic de ce, fiind scriitor de profesie, ca şi soţia mea Ana Blandiana, am preferat ca, pe lîngă operele noastre tipărite, să dăruim două decenii din viaţa noastră pentru a face un memorial pe care nici un istoric nu s-a încumetat să-l facă. Poate înlocui o „carte“ scrisă pe pereţii unei închisori cărţile de literatură pe care, evident, le-am fi putut scrie în această perioadă? Înainte de 1989, în condiţiile cenzurii chiar, publicam o carte la doi ani. Poate Memorialul (a cărui prezentare succintă o veţi putea vedea la etaj), pot expoziţiile sau chiar zecile de mii de pagini de istorie editate de noi să ţină loc virtualelor cărţi de literatură nescrise? Răspunsul este simplu: tot ce am făcut în aceste două decenii este un prinos adus justiţiei sociale care a întîrziat să vină în aceşti douăzeci de ani în România. Memorialul are ca deviză o frază inclusă de Blandiana în propunerea ei din 1993 de la Strasbourg: „Atunci cînd justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie“. Şi de ce altceva duce dorul ţara noastră decît de justiţie?