Alexandru Zub la Sighet (fragmente)

„AM INTRAT ÎN VIAŢĂ CU PROBLEME…”

Ioana Boca: Aş vrea mai întâi să precizaţi câteva date despre dumneavoastră, pentru a rămâne şi în arhiva noastră sonoră.

Alexandru Zub: Asemenea date sunt acum uşor de găsit în lexicoane şi alte instrumente de lucru, dar, fiindcă e nevoie, am să le repet. M-am născut la 12 octombrie 1934, în comuna Vârful Câmpului, o aşezare pe Valea Siretului, undeva între Mihăileni şi Botoşani pe o axă, între Dorohoi şi Suceava pe alta, cam la mijloc, într-o familie de ţărani, foarte numeroasă şi cu destule dificultăţi. La sfârşitul războiului, aveam zece ani, schimbările socio-politice, apoi marea secetă şi mizeriile aferente au sporit greutăţile în acea zonă, unde mulţi ardeleni şi bucovineni îşi aflaseră cumva rostul în ultimele secole. Aş putea spune că satul meu era, demografic, unul aluvionar, ceea ce se putea sesiza în anumite particularităţi de limbă, atitudini, obiceiuri etc. Apa Siretului şi pădurea dinspre Dorohoi îi asigurau însă o anume vitalitate. Pe tata îl ţin minte făcând cărăuşie, apoi gestionând cooperativa satului, una de tip haretian, cu contribuţii benevole şi beneficii reglementate, până la lichidarea practică a sistemului, în anii ’50. Momentul coincidea cu faza primară a formaţiei mele, urmată de cea medie, care a avut loc la şcoala Normală din şendriceni, până în vara lui 1953.

Ioana Boca: Cum aţi ajuns la Facultatea de Istorie? Era una din opţiunile dumneavoastră?

Alexandru Zub: Am ales istoria fiindcă s-a întâmplat să beneficiez, la şcoala normală, de nişte profesori demni de stimă, pasionaţi, Laur Gârbu şi Iulia Surmei în primii ani, apoi eminentul pedagog Gh. Romândaşu, care a instruit multe generaţii în domeniu şi avea să trăiască peste un secol. Ezitam totuşi între mai multe discipline din zona „literelor”, iar un alt profesor, I. Sârcu, ajuns apoi cadru universitar la geografie, a insistat mult să urmez medicina sau măcar chimia, ştiind pesemne că istoria era atunci sensibil marcată de sistemul politic. Am şi audiat unele cursuri la chimie, două-trei săptămâni, în toamna anului 1953, dar am lunecat iute spre domeniul meu predilect (era posibil, era legal, fiindcă aveam diplomă de merit „excepţional”, iar un asemenea transfer constituia o simplă formalitate administrativă). A fost un pas bun sau nu? Profesorul Sârcu m-a ţinut de rău, un timp, ştiind că studiul istoriei era momentan o aventură imposibilă, un angajament plin de riscuri, un pariu ce nu putea fi ţinut cum se cuvine. Situaţia, în domeniu, începea totuşi să se amelioreze, după moartea lui Stalin, care a trezit speranţe. Unui tânăr îi era îngăduit să viseze, nu-i aşa? A început astfel o poveste care nu s-a încheiat încă.

Ioana Boca: Cum erau profesorii pe care i-aţi avut la istorie? Proveneau din acea elită universitară interbelică?

Alexandru Zub: Unele vestigii din ce fusese Facultatea de litere înainte de război s-au menţinut cumva şi în anii mei de studenţie, cu toate că, la Iaşi, operaţia de eliminare a celor indezirabili a fost mai radicală decât la Bucureşti sau la Cluj, unde anumite somităţi au reuşit să-şi păstreze poziţiile, asigurând astfel o anume continuitate. Presiunea politică era considerabilă, domeniul însuşi, ideologizat la maximum, în spirit marxist-leninist, cunoştea o fază critică, peste tot în zona de dominaţie sovietică, nu fără unele note specifice, ţinând anume de tradiţiile locale. Totuşi, sporeau treptat posibilităţile de informare mai judicioasă, ca şi temele abordabile. Personal, am avut acces, parţial, la fondurile prohibite de la Biblioteca Centrală Universitară, în vederea unor activităţi de seminar sau pentru cercurile ştiinţifice din facultate.

Ioana Boca: Aceste cărţi le găseaţi la bibliotecă sau erau profesori care vi le împrumutau?

Alexandru Zub: Profesorii nu-şi permiteau acest lucru, erau încă destul de timoraţi. Prin legături personale, dacă nu chiar prin anticariate, se puteau găsi însă unele cărţi, reviste de interes istoriografic, aşa că mi-am putut încropi o mică bibliotecă de profil, care număra peste o mie de volume, la terminarea studiilor, în vara lui 1957. O anume „complicitate” a corpului didactic a contribuit astfel la o extensie notabilă de orizont, în raport cu programa şi cu „manualele” impuse. Directorul instituţiei, Grigore Botez (mă refer la Biblioteca Centrală Universitară), a înţeles că ar fi bine să pot beneficia mai operativ de cărţile cu regim special, aşa că mai închidea ochii, după o mică negociere, fiindcă trebuia totuşi să strâmbe puţin din nas, era şi firea lui mai ciudată, însă, până la urmă, îşi punea semnătura pe fişa de comandă. Mi-am putut completa astfel informaţia şi extinde orizontul, mult peste ceea ce se impunea la facultate. Dificultatea era să împac exigenţele politico-ideologice, doctrinare, cu ceea ce obţineam pe cont propriu. Un conflict deschis, cu miză politică, nu era recomandabil. Trebuia găsită o metodă de a integra această informaţie sau de a o pune la adăpost pentru timpuri mai bune.

Ioana Boca: Câţi dintre colegii dumneavoastră mai aveau un asemenea noroc?

Alexandru Zub: N-aş putea să-i numesc. Câţiva s-au remarcat încă de atunci. Era colegul Mihalache Brudiu, care a făcut mai târziu arheologie, şi care era foarte preocupat de specializare, mai erau apoi D. Atudoroaie, G. Bujoreanu, V. Căpitanu, G. Irimescu, A. Macovei, M. Nicorescu, P. Olteanu, G. Popa, D. Rusu, I. Saizu, V. Ursache, ca să menţionez numai câteva nume. Conta orice iniţiativă personală, într-un context permisiv, fie şi limitat, după cum s-a putut observa la cercuri ştiinţifice, la sesiuni de comunicări, la simpozioane etc. Contactul cu arhivele (atunci adăpostite la Golia) a fost important pentru meseria mea, în sensul că mi-a trezit interesul pentru datele inedite. Am şi făcut atunci o comunicare pe această bază, primită cu interes la o sesiune pe ţară. Nu era un fapt prea obişnuit. Mi-am dat seama, oarecum pe cont propriu, de unele exigenţe ale meseriei de istoric. Există o iniţiere în domeniu, realizabilă sub îndrumare calificată, însă şi una „pe furiş”, dacă se poate spune aşa, prin imitarea formală a celor deja familiarizaţi. În 1956, luam parte deja la o sesiune în capitală, unde m-am „produs” ca atare, valorificând şi informaţii inedite, despre unele convulsii sociale din Moldova la începutul secolului XIX. Peste un an, am prezentat, la Cluj, un episod de istorie culturală, legat de opera lui Miron Costin, reper de neocolit în formaţia oricărui istoric român. Prezentasem, cu puţin timp înainte, la Universitatea din Iaşi, un amplu referat despre ştefan cel Mare, parţial publicat în „Viaţa studenţească”. A fost un moment de mare emoţie, plin de urmări pentru mine şi alţi colegi, implicaţi în sărbătorirea voievodului, la cinci secole de la urcarea pe tron. Era un fel de a pune în lumină anumite valori din trecut, pe seama cărora se putea închipui o eventuală redresare a spiritului naţional. Eram datori să căutăm soluţii, la nivelul nostru, cu resursele existente, pentru a stimula o schimbare de atitudine, un mod de implicare în rosturile comunităţii. Proiectul era mai vechi, însă a prins contur numai în toamna lui 1956, când s-au revoltat tinerii din Budapesta, invocând exemplul lui Petöfi şi reclamând ajustări radicale în sistem, chiar şi în relaţiile cu Uniunea Sovietică. Tocmai atunci, un grup de studenţi ieşeni, între care eu însumi, aflat întâmplător la Putna, în excursie, a decis să-l aniverseze pe marele ctitor, la împlinirea unei jumătăţi de mileniu de la înscăunare. Era o exigenţă imperativă, ceea ce însemna, din punctul nostru de vedere, obligaţia de a redefini, pe cât posibil, proiectul naţional în raport cu valorile trecutului, cu istoria în ansamblu, de a căuta să ne situăm într-o relaţie benefică cu aceste valori.

Ioana Boca: În vara anului 1956 începuse crearea unor asociaţii studenţeşti. Cum vi se păreau? Erau într-adevăr mai liberale faţă de Uniunea Tineretului Muncitoresc, vă dădeau posibilitatea să vă exprimaţi altfel?

Alexandru Zub: Studenţii aveau până atunci la dispoziţie doar U.T.M.-ul ca organism politic şi sindicatul sub unghi profesional. S-a considerat de aceea utilă, poate în spiritul Genevei, însă oricum profilactic, o nouă organizaţie în mediul universitar, una care să nu fie politică, în orice caz nu deschis politică, cu activităţi predilect culturale. Se simţea o anumită destindere, iar unii colegi s-au arătat destul de entuziaşti ca să se înscrie pe loc. Eu am făcut-o mai puţin entuziast, dar i-am înţeles rostul, ca instrument la îndemâna noastră, în sensul discuţiei avute la Putna în toamna lui 1956. Am introdus deci în planul de lucru al Asociaţiei Studenţeşti o festivitate complexă, dedicată personalităţii Marelui ştefan, la 500 de ani de la urcarea sa pe tron. Nu era deloc simplu, nici uşor, fiindcă s-a bănuit din capul locului un substrat naţionalist, dincolo de ce era pasabil pentru regim. Autorităţile superioare au avut atitudini echivoce, iar conducerea universităţii a fost extrem de rezervată.

Ioana Boca: Aţi cerut aprobare, nu?

Alexandru Zub: Bineînţeles, era nevoie. S-a ocupat de acest lucru, ca şi de organizare în ansamblu, un coleg de la filologie, Aurelian I. Popescu, preşedintele Asociaţiei pe Universitate. Totul trebuia să aibă un aspect legal, sub egida noului organism studenţesc. Un asemenea program, deşi suspectat de intenţii subversive, nu putea fi respins uşor de factorii politici, cu toate că le-am simţit ostilitatea mereu. Ei şi-au adus aminte, neîndoios că şi la Budapesta revolta a început printr-un recurs la valori istorice, la simboluri mobilizatoare şi voiau să fie cât mai prudenţi. S-au opus cât au putut, căutând să o deturneze, limitându-i programul şi sporind măsurile de supraveghere. Le-a reuşit şi nu le-a reuşit. În istorie lucrurile sunt mai totdeauna amestecate, ca în vechea noastră zicală: „Unde dai şi unde crapă!” Asociaţia Studenţească, la nivelul oraşului şi chiar la nivel naţional, a considerat programul nostru ca rezonabil şi demn de susţinut, astfel că opozanţii s-au văzut cumva dezarmaţi. Spun cumva, pentru că, în acelaşi timp, ei au continuat să submineze acţiunea, pe căi ştiute sau presupuse, descurajându-i pe unii, limitându-i practic pe alţii. S-a obţinut avizul şi manifestarea a putut avea loc. Numai că, în locul celor invitaţi de la Cluj, au venit alţii de la secţia maghiară. Din Bucureşti, au venit de asemenea alţii, după ce au fost triate masiv listele. La acel nivel s-a dus lupta, ca să nu existe dialog real şi comuniune de spirit, nici posibilitatea unor „evenimente” nedorite, la Iaşi (12-13 aprilie) sau la Putna (14 aprilie 1957), în răstimpul celor trei zile plănuite. Erau oameni care nu se cunoşteau între ei, existând poate motive de teamă, mai ales că erau deja notorii consecinţele revoltei din Ungaria. Vag, se ştia că la Timişoara şi la Bucureşti studenţii gândiseră programe de revendicări, însă nu mai aveau cum să se manifeste, unii aflându-se deja după gratii. Ceva plutea în aer, vag, un amestec de speranţă, teamă, pericol. Personal, eram prins cu totul de obligaţia asumată, aceea de a întocmi textul de bază al festivităţii, pentru care am studiat mai tot ce se publicase în domeniu, epuizând aproape sursele accesibile. Oricum, am muncit mult şi am produs finalmente un text de peste 40 de pagini, din care un fragment s-a tipărit în revista „Viaţa studenţească” (4/1957).

Cât despre manifestarea în sine, nu voi insista aici. Câteva elemente se regăsesc în dialogul cu Sorin Antohi, apărut de curând la Polirom, Oglinzi retrovizoare , unde am evocat, sumar, unele aspecte. Adaug momentan că exista un anumit spirit liberalizant, o atmosferă de comuniune între oameni ce nu se cunoşteau, veniţi de oriunde, ca efect poate al unui „orizont de aşteptare” favorabil proiectului nostru, ca exigenţă a momentului, ca mod de a fructifica valorile trecutului, aflate încă în curs de abolire. Să nu uităm că trupele sovietice se vor retrage abia peste un an, lăsând în urmă consilieri peste tot şi destule elemente în stare să ţină sub control societatea românească. Noi însă nu eram conştienţi de asemenea lucruri, simţeam numai că barajele sunt redutabile, riscurile mari. Odată intraţi în joc, a trebuit să continuăm. Aniversarea ştefaniană a avut loc în zilele plănuite, călătoria la Putna efectuându-se cu un tren special, obţinut anevoie. A fost, în ansamblu, o manifestare plină de bun simţ, bazată pe o justă estimare a realităţilor, prima zi fiind dedicată dimensiunii ştiinţifice, de care m-am ocupat personal. Aceasta însemna o sesiune festivă în „Aula Eminescu”, în care am evocat mai ales posteritatea marelui domn, după alocuţiile de salut, făcute de preşedintele Asociaţiei şi de conducerea Universităţii, într-o atmosferă solemnă şi de ţinută academică, aş spune, una ce a lăsat o bună impresie. Au urmat lucrări pe secţii (istorie, literatură), iar a doua zi, diverse manifestări, mai ample, cu şezători literare şi spectacole de teatru. A circulat pe loc şi o plachetă de versuri dedicate slăvitului domn. Programul sesiunii avea pe copertă un text de Bălcescu şi altul de Coşbuc referitoare la figura celebrată. A treia zi s-a lăsat un frig neaşteptat şi a nins tot timpul călătoriei la Putna. Pelerinajul s-a derulat astfel sub rele auspicii, cu o jenantă „prezenţă” a organelor represive. Colegul A.I. Popescu, responsabil cu organizarea, mi-a mărturisit că i s-a spus să fie atent, ca nicio abatere să nu aibă loc, fiindcă altfel nu vor vedea nici el, nici companionii, ziua de mâine. În pofida avertismentelor, „pelerinii” s-au bucurat până şi de zăpada căzută intempestiv. Slujba rituală, de pomenire, la mormântul ctitorului, a fost cam expeditivă, poate în urma unor presiuni extra-confesionale. Am avut răgaz să urcăm şi în turnul clopotniţei, cu un strop de vin şi cu amintirea momentului analog din toamnă, de care se lega tocmai serbarea în curs.

Aceasta a fost prima fază. Au urmat unele „anchete” făcute discret în jurul nostru, de care am aflat mai târziu. Personal, am fost chestionat de un profesor cu funcţie politică la Universitate, în termeni amabili, de parcă se căuta o soluţie convenabilă pentru toţi. Am descoperit mai târziu că eram sub urmărire şi că se căutau dovezi pentru a ne incrimina ca „duşmani ai regimului”. În esenţă, Securitatea nu se înşela prea mult, însă nici nu avea interes să ne reprime imediat. Era mai înţelept să vadă cum evoluează lucrurile, punându-i sub supraveghere pe cei implicaţi în organizarea festivităţii. Pot spune, după ce am parcurs dosarul de la CNSAS, atât cât mi s-a dat, că înainte chiar de evenimentul de la Putna existau persoane puse pe urmele noastre. Probabil colegi, după cum rezultă din informaţiile date organului represiv.

Ioana Boca: Între timp aţi absolvit şi facultatea… Cum s-a ajuns la arestare?

Alexandru Zub: Să spun, mai întâi, că arestarea a avut loc, în cazul meu, la 6 martie 1958, după aproape un an de la „evenimente”. Terminasem facultatea în mai 1957, în iunie-iulie a fost examenul de stat, apoi angajarea prin concurs la Academie, ca cercetător ştiinţific, în sectorul de medievistică, aşadar legat de ce făcusem cu predilecţie şi înainte. S-a întâmplat să fie un post liber la profesorul C. Cihodaru, care conducea colectivul amintit. Mi s-a propus, în faza de acomodare, să întocmesc o bibliografie a lui A. D. Xenopol, în vederea căreia studiam toată ziua la Biblioteca Centrală. S-au păstrat unele cutii cu fişe, note, însemnări din acea perioadă, peste care s-a lăsat de mult ceaţa.

Arestarea a avut loc, repet, la început de martie ’58, în cadrul unor măsuri de profilaxie politică, în sensul că erau anihilaţi opozanţii, chiar şi cei numai presupuşi. Ne-am trezit cu o învinuire foarte gravă, de complot împotriva statului. Ulterior, s-a admis că era vorba de uneltire, apoi numai agitaţie contra ordinii sociale, pentru care se puteau găsi eventual probe.

Ioana Boca: Anchetele, cum decurgeau? Cât de dure erau? Erau nişte discuţii în care eraţi pus să daţi o declaraţie, să spuneţi ce aţi făcut sau se mergea mai departe, până la bătăi?

Alexandru Zub: La Securitatea din Iaşi, anchetele erau atunci destul de nuanţate. Cu riscul de a repeta ce am mai spus în Oglinzi retrovizoare, am să evoc mai întâi, sumar, momentul arestării. În mod suspect, printr-o notă telefonică, am fost chemat la Academia din Bucureşti (Institutul ţinea de acel aşezământ), pentru ziua de 7 martie 1958. M-am interesat peste tot şi nu am găsit nici o explicaţie plauzibilă a convocării. Profesorul de care mă simţeam mai ataşat, D. Berlescu, atunci şi prodecan, un modernist eminent, nu mi-a putut spune nimic. A emis însă ipoteza că ar putea fi vorba de o bursă în străinătate (existau asemenea şanse), eventual chiar în Egipt sau nu mai ştiu unde. În adevăr, eu o refuzasem în timpul studiilor, pentru că nu mi se părea interesantă, dar formula devenea acum posibilă şi chiar necesară profesionalmente. Nimeni din jur nu mai avusese o asemenea experienţă. Aşa se face că pe 6 martie, spre miezul nopţii, m-am suit într-un accelerat de Bucureşti, pentru ca a doua zi să pot fi la Academie. Instalat pe locul meu, la fereastră, am deschis pentru lectură Grădina lui Epicur, de Anatole France, un preţios volum de texte filosofice. N-am făcut însă decât puţină cale, când m-am trezit cu un individ care mă identifică, rugându-mă să ies puţin pe culoar. Acolo mă aştepta un altul, care agita un pistol, cu destulă dexteritate, prevenindu-mă să nu fac nicio mişcare, ar fi inutil. La uşă, era plasat un al treilea. Nu era loc pentru explicaţii, în pofida protestelor mele, de studios chemat la o întâlnire importantă. Astfel încadrat, am fost dat jos din vagon la prima staţie, probabil Ciurea, unde aştepta o maşină a Securităţii, tip Volga, plasată acolo pentru a nu se afla imediat de arestare. Legat la ochi cu propriul fular, am fost dus cu maşina într-o direcţie neştiută. Domnule, ca apelativ, a devenit brusc hai, neamule, ca să decadă în timp şi mai mult, până la banditule, acolo unde orice politeţe părea că e suspendată. N-au stat de vorbă cu mine, protestele nu aveau nici un efect. Mi-am dat seama iute că eram dus la Iaşi. S-au făcut nişte ocoluri cu maşina, ca eu să nu pot stabili direcţia reală, putea fi oriunde, însă mi-am dat seama că mă întorc la „locul unde au fost jurămintele”, dacă e să folosesc o sintagmă bine cunoscută. Ceva asemănător i s-a întâmplat lui N. Balotă, care şi-a evocat, în Caietul albastru, arestarea în trenul de Cluj-Bucureşti, după un tipic analog.

Arestarea mea s-a făcut pe la miezul nopţii, într-o jumătate de oră, cel mult, eram la Securitatea din Iaşi. După percheziţia de rigoare, am fost ţinut pe un scaun tot timpul, apoi a început ancheta, ore, zile, săptămâni, cu ofiţeri ce se schimbau unul pe altul sau echipe de „specialişti” în asemenea cazuri. ştefan Augustin Doinaş a analizat, dacă vă amintiţi, în primul număr din „Memoria”, cum decurgea ancheta unui intelectual. Se proceda însă la fel şi cu alţii. Cu întrebări vagi, cu aluzii, cu declaraţii despre orice, adică despre tot ce a constituit existenţa proprie, pentru a se ajunge la tema propriu-zisă, abia întrezărită iniţial. Eram pus în situaţii imposibile, până la exasperare, cu reacţii oarecum adecvate scenariului existent. Unii anchetatori s-au dovedit nişte experţi capabili a-şi ajusta metodele la subiect. Cu mine au fost destul de prevenitori. Nu m-au agresat decât accidental şi în forme suportabile, poate fiindcă dispuneau de informaţii, mărturii, documente destule, pe baza cărora puteau evalua şi declaraţiile mele. Acesta a fost poate marele meu noroc, fiindcă în lipsa documentelor s-ar fi apelat, fără îndoială, la mijloace mai violente, cum li s-a întâmplat multora. Notele personale, manuscrisele, corespondenţa cu colegii (unii ajunşi în aceeaşi situaţie) furnizau date destul de clare pentru a nu mai fi nevoie de altele sau de mijloace contondente. Începută sub semnul lui nu ştiu, ancheta a evoluat în funcţie de „probele” existente, unele procurate la percheziţii, altele puse în joc de Securitate prin metode specifice.

Ioana Boca: Erau deja şi alţi colegi arestaţi?

Alexandru Zub: N-aş putea spune, fiindcă arestările s-au produs în serii. Nu pot controla încă datele. Fapt este că grupul de la Bucureşti, constituit după moartea poetului N. Labiş, era legat de noi şi a fost supus concomitent la aceleaşi anchete. Stela Pogorilovschi, căsătorită ulterior Covaci, a şi publicat o carte pe această temă, împreună cu Cezar Ivănescu, apoi încă două pe cont propriu, evocând „atmosfera” acelui timp, odată cu elementele ce au condus la condamnare, detenţie, supraveghere post-recluziune etc. Iniţial a fost vorba de un singur dosar, o „cauză” cu studenţi şi profesori, apoi cauzele au fost separate şi s-au făcut mai multe dosare.

Ioana Boca: V-aţi dat seama că în cazul arestării Dvs. era vorba despre ce se întâmplase cu un an înainte?

Alexandru Zub: La început, nu. S-a ajuns însă destul de repede la motivul real: serbarea ştefaniană din Iaşi şi episodul de la Putna, puse iniţial în cheie dramatică, reevaluate apoi, pe temei „documentar”, pentru a se defini proiectul ceva mai exact. Unul dintre colegii mei, D. Vacariu, scriitor şi muzeograf după aceea, a intrat în proces fiindcă s-a găsit la percheziţie un poem al său, în care îndemnul la revoltă era fără echivoc. E greu de spus ce s-ar fi întâmplat în lipsa documentului, fiindcă relaţiile autorului cu grupul erau evidente, după cum rezulta din alte probe, pe baza cărora putea fi incriminat. Înclin să cred că până la urmă datele dobândite prin percheziţii şi anchete au „pledat” în favoarea noastră. S-a renunţat la învinuirea iniţială de „complot”, pentru a se defini „cazul” în termeni mai aproape de realitate. Un pistol dezafectat, din timpul războiului, găsit la V. Ciochia, pistol inutilizabil, nu însemna armament în vederea unei „rebeliuni”. Să sperăm că povestea se va limpezi oarecum pe măsură ce vom şti ce conţin în plus arhivele.

Ioana Boca: Câţi dintre cei arestaţi aţi ajuns la proces?

Alexandru Zub: Cinci dintre foştii studenţi. A.I. Popescu era acum profesor la un liceu din Haţeg, M. Brudiu se ocupa de arheologie, filologul D. Vacariu conducea o casă de cultură la Vaslui, V. Ciochia era la început de carieră universitară. De dragul „imaginii”, grupul a fost mărit artificial cu un „bard” popular din părţile Iaşului, I. Cioltan, şi cu un preot-învăţător din zona Haţegului, T.L. Bora, acuzat că făcuse parte, ca elev, dintr-o Frăţie de Cruce. Trebuia să se motiveze astfel derapajul unor tineri, care, în definitiv, erau un produs al regimului democrat-popular şi cu toate astea se vădeau inaderenţi. Cum să explici faptul că nişte tineri, sensibili la restaurarea unui sistem tradiţional de valori, erau de fapt nişte criminali demni de trimis după gratii? Procesul a fost public, timp de trei zile, 4, 5 şi 7 iulie 1958, de vineri până luni, inclusiv pronunţarea sentinţei.

Ioana Boca: Era prima oară când vă vedeaţi colegii cu care eraţi în lot sau pe parcursul anchetelor avuseseră loc aşa-numitele „confruntări”?

Alexandru Zub: Da, abia atunci ne-am revăzut. Personal, nu am fost confruntat cu nimeni, lucrurile fiind destul de clare. Poate alţii să fi fost. Eram şapte în grup, dintre care cinci colegi, M. Brudiu, A.I. Popescu, D. Vacariu, V. Ciochia, ultimul fiind acroşat numai fiindcă era prieten cu Popescu, fiind naturalist şi urmând să profeseze apoi la Braşov. Ceilalţi doi, T.L. Bora şi I. Cioltan, repet, au fost adăugaţi în timpul anchetei numai spre a sugera o influenţă din afară, nefastă, gestionarii cazului nevrând să accepte că în mediul studenţesc puteau avea loc asemenea reacţii de respingere a sistemului, gesturi a căror coerenţă simbolică era destul de limpede.

Ioana Boca: Cum a fost procesul public? Cine era în sală? S-au adus studenţi, colegi, ca procesul să fie un exemplu?

Alexandru Zub: Erau de faţă membri din familie, rude, oameni notabili, ziarişti. Au fost convocaţi unii profesori, tocmai fiindcă se dorea un proces exemplar, ca un avertisment. S-a „cernut” bine la intrare. Au rămas mulţi afară şi chiar în stradă, după cum am putut sesiza, trăgând cu ochiul din dubă la plecare. Grupul prezenta un anume interes, dată fiind apartenenţa lui la mediul academic. Apărarea însă a fost pur formală, invocându-se doar „circumstanţe atenuante”. Decizia, pentru fiecare, fusese luată desigur în timpul anchetei, timp în care s-a produs – aveam să aflu – tocmai o modificare a codului penal, în sensul agravării brutale a pedepselor.

Ioana Boca: Care a fost până la urmă condamnarea?

Alexandru Zub: Sentinţele, pentru grupul „ştefanian”, au fost destul de grave, adică zece ani pentru Popescu şi subsemnatul, nouă pentru Bora şi Cioltan, opt pentru Brudiu şi Vacariu, cinci pentru Ciochia, fiindcă tot nu făcuse nimic. Erau sentinţe care până nu de mult s-ar fi situat de la unul la cinci ani, poate chiar cu suspendare. Acum însă, în vara anului 1958, când se efectua retragerea trupelor sovietice din ţară, eliminarea disidenţei, în forme atât de dure, părea să fie o măsură profilactică pentru regimul democrat-popular, regim care peste câţiva ani se va numi chiar socialist. A fost un mare val de arestări, de fapt mai multe valuri, unele pe motive absolut ridicole. Scopul imediat era intimidarea, nu acurateţea juridică. Un duş rece la nivelul societăţii. În cazul meu, o scoatere din traseul normal pentru mulţi ani.

Ioana Boca: Cred că era extrem de greu pentru un om pentru care lectura era atât de importantă să ajungă într-un loc în care exact acest lucru nu mai avea voie să facă.

Alexandru Zub: Cel mai greu a fost în primele zile, când a trebuit să constat că nu era vorba nici de eroare, nici de şanse reparatorii. Eram arestat pentru un lucru pe care îl socoteam permis şi valabil. Nici colegii mei n-au fost mai precauţi. Implicasem oficialitatea masiv tocmai pentru a arăta că nu era nimic ilegal. ţinea de onoarea noastră să-l aniversăm pe ştefan cel Mare, idee acceptată şi de unii factori responsabili.

Ioana Boca: Unde aţi fost dus după proces, probabil că vi s-a schimbat închisoarea?

Alexandru Zub: Puţin timp am rămas încă la Securitate, după care am fost duşi la Penitenciarul local. A fost una din fazele teribile, pentru că am avut un contact brutal cu latura sordidă a închisorii. Până atunci fusesem izolat sau numai cu două, trei persoane în cameră, din care una, eventual, în „misiune”. Am avut parte de aşa ceva. Regimul de penitenciar implica o experienţă mai complexă, cu şanse şi neşanse, cu schimbări de climat imprevizibile. Ni s-a făcut de la început un duş puternic, ca fel de a marca intrarea într-o altă lume, în altă realitate. După despuierea de haine şi alte obiecte personale, am fost introduşi toţi, un grup masiv, într-o încăpere fără lumină şi fără aer timp de câteva ceasuri. Era efectiv o etuvă, pe o căldură insuportabilă. Am ţipat, desigur, însă inutil, căci ni se proba astfel limita rezistenţei, înainte de a fi plasaţi, unul câte unul, în diverse încăperi. Eu am nimerit într-un loc cu mai multe celule, una lângă alta, destinate fiecare unui singur individ, însă trebuind să suporte acum douăsprezece persoane, oricum epuizate. A fost un episod grozav. Celula dispunea de o mică fereastră cu gratii, unde se agitau capete de oameni clamând aer, aer, aer, fără ca cineva să ia notă. Înăuntru, fiecare osândit căuta un spaţiu minuscul, la fereastră sau la uşă, pe unde putea veni puţin aer. Trupuri despuiate, sudoare, proteste inutile. Un ins agita o cămaşă deasupra capetelor, în speranţa de a primeni astfel un aer nespus de fetid. Apoi intra altul în rol. Am stat acolo destul pentru a-mi da seama de limitele rezistenţei umane. Pe urmă, am fost repartizat într-un spaţiu ceva mai comod, cu două blocuri de paturi suprapuse, câte patru pe verticală. Ziua căutam să înşelăm cumva timpul, schimbând opinii, povestind. Prin luna octombrie, am fost dus la gară, într-un camion deschis, păzit fireşte de gardieni, cu arme automate. Iaşul părea mirific, ameţit de miresmele toamnei şi animat de tinerime studioasă. Pe un drum nespus de chinuitor, cum erau toate călătoriile cu duba, mergeam spre Jilava, fără să ştiu, fără a bănui ce mă aşteaptă. Începea o nouă etapă a recluziunii.

Ajuns la „Fortul 13”, cel construit de generalul Briallemont, pentru apărarea capitalei, am fost plasat momentan în celula 13, deja plină de oameni cu vârste şi condiţii diferite, unii condamnaţi viager, alţii aşteptând o sentinţă sau o eventuală rejudecare, toţi însă dispuşi la dialog şi la o folosire mai plăcută a timpului. Era acolo un erudit medic, Serafim Pâslaru, care făcea expuneri de specialitate foarte vii, evocări literare şi chiar incursiuni istorice, sensibil cum era (pe linia mitologizantă a lui N. Densusianu) la glasul străvechimii şi al continuităţii noastre etnoculturale. Un colonel de jandarmi, Ionescu, şi un student la Academia Militară, Cristian Dumitrescu, îmi mai vin în minte, pe lângă câţiva ingineri petrolişti cu pedepse foarte mari. Am ajuns apoi în „inima” Jilavei, pe reduit, în diverse celule, cu lume într-o continuă primenire. Veneau şi plecau oameni, fără să ştie unde şi ce li se va întâmpla. Se profila mai bine câte un grup, precum cel de tineri geologi sau cel de la Biserica Elefterie, aşteptând un miracol care să le redea libertatea. Mi-ar conveni să le pot evoca mai pe îndelete. Fiecare se confrunta acolo cu propria evoluţie, fiind silit cumva la eforturi de autocogniţie, dacă nu de asumare a destinului.

De la Jilava am fost dus, după un an, în Balta Brăilei, pe căi ocolite, imprevizibile, chinuitoare, cum erau toate călătoriile în gulagul românesc, produse în taină şi epuizante. Sinistra dubă carcerală, igiena aproape absentă, hrana rece, atât de iraţională, sistemul de pază, frigul sau căldura excesivă, foamea, oboseala adusă de nesomn, de griji, de uniformitatea cenuşie a vieţii, totul invita la exasperare. Unii n-au putut suporta promiscuitatea şi au sucombat. Se spune că generalul Radu Rosetti, istoric de seamă, academician şi director al Bibliotecii Academiei Române, un om prea distins, a murit din această cauză, după complicaţii create de regimul închisorii. Unii din supravieţuitori au şi evocat asemenea cazuri. Însă o colonie însemna de fapt o realitate mixtă, în care existau şi factori stimulativi, elemente de normalitate. Munca, în sine, faptul că puteai să te mişti cât de cât, să discuţi mai liber decât în penitenciar pledau în favoarea celor care preferau colonia, amăgiţi de promisiunea unor contacte cu familia şi de scurtare a recluziunii.

Ioana Boca: Povestiţi-ne puţin şi de celebrele conferinţe. Florin Pavlovici vorbeşte de acestea în cartea sa „Tortura pe înţelesul tuturor”.

Alexandru Zub: Conferinţele mult evocate memorialistic aveau loc mai ales în timpul iernii, când timpul nefavorabil impunea suspendarea muncilor în aer liber. Se lucra totuşi, în saivane, în ateliere, acolo unde se practicau anumite meserii. Deţinuţii rămaşi în barăci se puteau delecta însă cu expuneri improvizate pe diverse teme. Cartea în discuţie evocă asemenea momente de „relache” hibernal sau duminical.

Ioana Boca: Eraţi pregătit să staţi în închisoare 10 ani? Psihic v-aţi pregătit pentru aşa ceva?

Alexandru Zub: E greu de spus. Pregătirea aceasta, dacă poate fi numită aşa, vine cu timpul. Evident, nu credeam că va fi chiar un deceniu, însă fiecare an petrecut acolo obliga la mici bilanţuri, nu totdeauna pozitive, mai ales că legăturile cu lumea din afară, inclusiv cele cu familia, erau complet blocate, generând anxietăţi şi frustrări de tot felul. Psihologia recluziunii silnice nu e tocmai simplă. Unii au căutat soluţii de acomodare cu sistemul, prin aşa-zisa reeducare, program ce se realiza cu mijloace destul de variate. Personal, nu am trecut prin asta deloc. Am citit însă unele cărţi disponibile, căci exista de la un timp în colonii, ca şi în penitenciar, o atare posibilitate. Doritorii de „reabilitare” făceau însă mai mult, prin declaraţii de ataşament, autocritică, articole pentru presa Securităţii. Nefăcând asemenea gesturi, nici nu am fost luat în evidenţă ca atare. Am avut poate şi ceva noroc în raport cu alţii. În faza finală, când era clar, nu pentru noi, dar pentru aparat, că se vor produce eliberări, prin decrete de graţiere, în unele unităţi aveau totuşi loc anchete, se fabricau noi dosare, fie şi numai spre a întreţine starea de tensiune. În primăvara lui 1964, mă aflam în Jilava (de acolo am şi fost eliberat, la o zi sau două după Mihai Ursachi), în timp ce un alt prieten, Nae Rădulescu, din lotul „Rugul Aprins”, era supus la o anchetă suplimentară, după cum avea să-mi spună mai târziu. Cum să estimezi corect situaţia? Erai însă mai puţin afectat şi mai apt de a rezista dacă nu trăiai cu obsesia eliberării. În toamna lui 1964, la câteva luni după faimoasa Declaraţie din Aprilie, au fost eliberaţi de la Gherla, direct din Zarca, loc de pedeapsă pentru cei rezistenţi la reeducare, actorul-poet Ion Omescu, împreună cu A.I. Popescu din lotul „ştefan cel Mare”. Cazuistica recluziunii e vastă şi complexă.

Ioana Boca: Când aţi fost eliberat?

Alexandru Zub: Pe 16 aprilie 1964, din Jilava, după alte loturi şi înaintea celor puse în libertate mai târziu, ultimele fiind semnalate documentar în toamna respectivă. N-a fost amnistie, cum cred unii, ci o suită de graţieri, pe bază de liste şi în condiţii de strictă supraveghere la nivel naţional. Unii au ieşit condiţionat. În ce mă priveşte, trebuie să spun că nici nu s-a încercat o racolare, ceea ce nu înseamnă că ignoram prezenţa ubicuă a organelor Securităţii.

Ioana Boca: Chiar dacă am ajuns deja la momentul eliberării, aş vrea să ne întoarcem din nou la lumea închisorilor, dacă aţi putea să ne vorbiţi puţin despre ea.

Alexandru Zub: E o lume cu totul specială, care funcţiona într-un fel aparte, pe bază de regulamente, dar şi într-o continuă adaptare la noile realităţi, unele abia plutind în aer, deduse din indicaţii partinice, ajustate la cazuistica locală. O lume aparte, ţinută anume sub pecetea misterului. Nu exista posibilitatea vreunui contact cu lumea din afară, nici dialog real cu aparatul politic sau administrativ al închisorii. Se evocă totuşi unele complicităţi (Max Bănuş, Ioana Berindei, C.C. Giurescu etc.), care nu trebuie subestimate. Profesorul Giurescu relata că a întâlnit la Sighet un gardian care îi arăta o anume simpatie, ştiind că era istoric şi că scrisese cărţi importante pentru ţară, poate şi din alte motive. Resurse de umanitate se pot identifica şi unde nu te aştepţi, în cele mai aspre condiţii. S-au mai evocat asemenea situaţii, chiar şi cazuri de gardieni – caralii în argoul de acolo – care, fără să pactizeze direct cu deţinuţii, au făcut gesturi menite să-i plaseze apoi după gratii, fiind trataţi de foştii lor colegi cu totul barbar, ca fiind trădători ai cauzei, ca unii ce încălcaseră un consemn, acela de a nu pactiza cu „duşmanul de clasă”.

O primă observaţie de ansamblu pe care vreau să o fac priveşte nevoia de a se examina statutul deţinutului politic pe etape, pentru că altfel nu poate fi înţeles. A fost mai întâi, după război, o perioadă de tranziţie, în care elemente ale noului regim au coexistat cu cele din vechiul sistem, până la abolirea monarhiei şi reformele radicale ce au urmat. În comparaţie cu acesta, regimul detenţiei din primii ani postbelici era aproape idilic, după cum apare în „jurnalele” scrise de O. Ghibu, P. Groza, P. Pandrea, M. Vulcănescu ş.a. Rigorile impuse după model sovietic, mai ales din 1948, definesc sistemul penitenciar de la noi ca fiind dintre cele mai dure. A. Soljeniţin, trecut prin gulagul sovietic, avea să spună că un fenomen analog celui de la Piteşti nu s-a văzut niciunde în lumea închisorilor. Teroarea, pesemne, nu are limite. Experimente diabolice, comparate cu cele iniţiate de nazişti, s-au produs mai peste tot, dar nu au fost încă puse în lumină şi poate că nici nu vor fi, întrucât li s-au şters deja urmele, între timp, ca în dosarele de la CNSAS, unde numele torţionarilor şi ale delatorilor, cei cărora Florin Pavlovici le-a dedicat Tortura pe înţelesul tuturor, au fost radiate cu grijă. E o lume de aporii şi contraste, în care spirite demonizate coexistă cu cele de propensiune celestă, uneori în aceeaşi persoană. Rămâne pilduitor cazul lui Gh. Calciu-Dumitreasa, care a fost torţionar, în faza reeducării, apoi a ajuns preot şi purtător de cuvânt al unui tip de rezistenţă spirituală în „Epoca de Aur”. Închisorile au cunoscut atunci un regim nespus de dur, permiţând reeducări de tip Makarenko, menite să anihileze elita politică, intelectuală, militară, elitele în ansamblu. Elita ţărănească a fost şi ea distrusă, treptat, fără milă, lipsind satele noastre de vechile modele. După „promisiunile” de relaxare de la Geneva (1955) a urmat, paradoxal, o fază de înăsprire. Pe fondul destinderii, s-au produs mişcări de protest în Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, mişcări ce au alertat factorii politici din România, punându-i în situaţia de a reacţiona preventiv, luând măsuri de profilaxie social-politică.

În acest cadru, se poate vorbi şi de unele nuanţe locale, căci ţinea de şeful instituţiei accentul care dădea unei închisori o notă distinctă. Aiud, Gherla, Jilava, Piteşti, Râmnicu Sărat au, fiecare, ceva aparte, ca şi Galata, Galaţi, Suceava, ultima fiind legată şi de faza iniţială a reeducărilor. O anumită reglementare s-a impus cu timpul, însă ea nu privea şi drepturile deţinuţilor decât în chip formal. În fond, drepturile au fost abolite aproape complet, mai ales în ce priveşte legăturile cu lumea din afară, informaţiile, programele culturale, acestea din urmă fiind de regulă distorsionate pe linia reeducării comuniste. Dispunem de mărturii destule sub acest unghi. Structura populaţiei din închisori şi lagăre a evoluat şi ea, în funcţie de noile comandamente politice. La început, erau aruncaţi după gratii adversarii politici, reprezentanţii de marcă ai „regimului burghezo-moşieresc”, elitele profesionale şi duhovniceşti. Avea loc un efort masiv de construcţie a unei „lumi noi”, cu un „om nou” şi o „morală nouă”, faţă de care au existat însă destule reacţii de respingere.

Ioana Boca: Vă referiţi la această generaţie tânără, să îi spunem generaţia ’56, care se întâlneşte cu cei care erau din ’48 în închisoare.

Alexandru Zub: Erau vârste diferite, experienţe distincte, pe fundalul unui proiect de anihilare a rezistenţei anticomuniste. Recluziunea mea (1958-1964) se plasează, evident, în a doua etapă, care etala un conglomerat anevoie definibil.

Ioana Boca: şi o altă educaţie până la urmă.

Alexandru Zub: Desigur. Erau şi unii mai tineri ca mine. Eu, de bine, de rău, terminasem facultatea, aveam un titlu, o situaţie socială, chiar dacă în fază incipientă, un punct de sprijin, un anumit „orizont de aşteptare”. Alţii fuseseră luaţi însă de pe băncile şcolii, mai mult ca exemplu pentru cei din jur. Lăsând la o parte cazurile de activitate efectivă, destul de rare, era vorba adesea de reacţii juvenile, izvorâte din entuziasm, dar fără suportul experienţei. Ei credeau că aşa trebuie să facă şi au ajuns la închisoare, alături de oameni care trecuseră prin multe şi lăsau să li se vadă suferinţele adunate. Am întâlnit pe cineva, oarecum consătean cu mine, Tiulea, care făcuse deja peste douăzeci de ani. Vă imaginaţi ce experienţă acumulase, ce lume putea să evoce, una fasonată politic înaintea naşterii mele. Era firesc să pară vetustă, îmbătrânită, nu se putea altfel. Între zidurile închisorii se topeau parcă vârstele, se conturau afinităţi, chiar dacă în orice clipă putea surveni despărţirea. Se creau peste tot grupuri, simpatii, modalităţi de dialog şi de folosire a timpului disponibil, un timp ce părea uniform, cenuşiu, segmentat de ritualuri previzibile, cu nopţi coşmareşti, vegheate de un bec murdar, plasat deasupra, ca să-ţi interzică anume odihna deplină. Pânda continuă a gardianului, ascuns după vizetă, intra în acest ritual al anihilării metodice. Cum să profiţi totuşi de o asemenea situaţie? S-au dat răspunsuri diverse, în funcţie de orizontul său, unic şi irepetabil. Marea densitate umană din închisori făcea ca atmosfera să devină adesea sufocantă, lupta se dădea pentru aer, pentru un loc unde să te poţi odihni mai bine, pentru mai justa împărţire a raţiei alimentare etc. Când am ajuns la Jilava, în marile celule boltite, cu pereţi groşi, dar umezi întruna, cu paturi suprapuse pe trei-patru nivele, spaţiul era divizat riguros, prin semne scrijelite, ca o rânduială definitivă, cu toate că lucrurile se tot schimbau, numărul victimelor se modifica. Memoria zidurilor păstra încă nume încrustate, ani, toponime, cuvinte străine, formule matematice, versuri. Se afirmă că în celula unde a zăcut şi a fost ucis G. Brătianu s-a păstrat un timp o hartă pe care istoricul o conturase pentru sine şi pentru alţii, alături de o rugăciune la care ţinea mai mult. După rânduială, trebuia să nu stai pe pat în timpul zilei, ci să te plimbi prin mijlocul camerei, lucru adesea imposibil, din lipsă de spaţiu. Totuşi, se făcea o mişcare continuă, în timpul căreia se prelungeau discuţiile, se memorau poezii, se imaginau expuneri „publice” pentru orele serii, cele mai calme, dacă se poate închipui calmul în acel spaţiu al provocării neîncetate. Nimeni nu ştia ce se va întâmpla mâine cu el, fiind la discreţia unui aparat care nu se simţea dator să dea relaţii.

Ce fel de lume? Am întâlnit acolo oameni foarte diferiţi, unii de o calitate cu totul superioară: aristocraţi, politicieni, militari, savanţi, oameni de rând, care nu rareori se purtau boiereşte, precum neuitatul Constantin Ana din părţile Bistriţei, sau Moş Vasile, acarul ardelean, care o tot visa pe Maica Domnului şi însenina, cu spiritul său candid, lumea din jur. Un cărturar din Avrig, Vasile Stoica, prieten cu mulţi scriitori de la începutul secolului şi diplomat de carieră, deşi bolnav (s-a şi stins acolo, la Jilava, aproape sub ochii mei), era în stare să recite poezii în diverse limbi, să cânte lieduri germane, să vorbească despre cultura elină sau despre cea modernă. Biografia lui ne-a restituit-o, cu pasiune şi acurateţe, istoricul-muzeograf şi culturolog I. Opriş, căruia îi datorăm şi impozantele volume Istoricii şi Securitatea, alături de altele privitoare la Aurel Decei, Al. Lapedatu etc. Diplomatul amintit, Vasile Stoica, s-a stins cu zile, la Jilava, septuagenar, însă plin de idei şi de proiecte. A făcut o infecţie la picior, din cauza unei rosături de zeghe, n-a primit asistenţa necesară şi a murit în infirmeria închisorii. Nu am văzut însă la el niciun gest de incriminare, niciun gând vindicativ. Omul înţelegea că lucrurile s-au schimbat, că trebuie să reziste cât mai demn, el şi familia lui.

Am întâlnit un preot de o mare forţă spirituală, erudit şi filosof, cu studii înalte, Gheorghe Chiriac, care era şi poet, unul ce luase parte la cenaclurile cvasi clandestine din capitală, fiind prieten cu Negoiţescu şi alţi scriitori. Teolog de elită, stăpânea bine câmpul filosofiei, istoria, literatura, o mulţime de lucruri pe care căuta să le topească într-o sinteză proprie, pornind anume de la lumea ortodoxă. Era direcţia în care îşi plasa alocuţiile, în lagărul de la Salcia şi în alte locuri. Cunoştea bine disputele teologice, era la curent chiar cu nuanţele, fiind socotit ca unul dintre purtătorii de cuvânt mai luminaţi ai ortodoxiei noastre. Nu erau aşa toţi preoţii. Aş putea să evoc pe unii care se situau cumva la antipod, abia articulând câteva rugăciuni sau propoziţii mai închegate. Erau acolo oameni din toate categoriile sociale, unii aduşi chiar din Siberia, militari ce rezistaseră eroic, precum Aurelian Gulan sau Aurel State, fiecare cu o viaţă exemplară.

Ioana Boca: Erau vârste diferite în coloniile de muncă? Munca vă ajuta sau era de fapt un chin în plus?

Alexandru Zub: Asta depindea de natura fiecăruia. Pentru cei obişnuiţi cu munca fizică, a lucra din nou constituia un lucru bun. Mai multă mişcare, o alimentaţie mai consistentă, o minimă legătură cu familia, prin dreptul la o carte poştală, erau elemente valabile. Omul de cabinet însă resimţea mai degrabă disconfortul unui lagăr cu norme de muncă excesive, gândite anume ca să nu fie realizabile. Era totuşi un mediu intermediar între celulă şi lumea de afară. Ieşeai zilnic pe poarta închisorii, câţiva kilometri, silit să mergi pe jos, să transpiri, să te epuizezi pentru a face norma, să te întorci seara spre a fi numărat din nou şi pentru o supă incoloră, inodoră, insipidă. Se pierdeau însă discuţiile prelungite care puteau avea loc, mai ales iarna, când vremea era prea aspră şi nu se putea ieşi la muncă. La Salcia, în Balta Brăilei, am fost internat, de mai multe ori, având o afecţiune pulmonară, consemnată în fişa medicală, situaţie ce mi-a folosit în unele momente, pentru că astfel puteam refuza anumite munci sau reclama un alt fel de muncă. Era o lume precară, în ansamblu, evocată adesea de memorialişti, inclusiv de medicii implicaţi (Al. Maier, C. Trifan ş.a.), din toate rezultând cât de puţin conta viaţa unui om. Se mima uneori şi o implicare a justiţiei, prin vreo mică echipă de inspecţie. Al. Ivasiuc îmi povestea, în colonie, cum odată, la Gherla, i-a fost dat să vadă că un fost coleg de studenţie, inteligent şi cult, cu care purtase subtile discuţii pe teme filosofice, era pus acum să constate starea de spirit a celor închişi pentru „discuţii duşmănoase”.

Situaţiile cele mai neverosimile puteau fi întâlnite acolo. La Salcia, de pildă, ţărani din zona Dobrogei, condamnaţi fiindcă rezistaseră la colectivizare, lucrau cot la cot cu un activist care ceruse condamnarea lor la moarte. şeful trupelor de securitate de la Canal, nu-i spun numele, pentru că suferea atroce şi a cunoscut o schimbare în bine autentică, era supus anume la munci umilitoare. Se petrecea cu el o mare dramă. Aş putea da exemple de oameni care jucaseră un rol în justiţie şi s-au trezit alături de noi, victimile acelei justiţii, miraţi poate că se află într-o lume atât de mizeră. Nu se poate defini acea lume decât după vârste, etape, împrejurări. Alături de potentaţi ai vechiului regim, de moşieri, de industriaşi se aflau acum ţărani colectivişti, muncitori, studenţi şi chiar elevi, precum cei evocaţi de Lăcrămioara Stoenescu în preţiosul volum De pe băncile şcolii în închisorile comuniste. Pe dosarele celor mai mulţi era pus indicativul CR: contrarevoluţionari. Oameni de vârste, profesii, condiţii diferite erau acuzaţi de cele mai curioase fapte, de la colportarea unui banc, la comentariul duşmănos pe seama unui articol de ziar, de la elogierea lui De Gaulle la critica realităţilor sovietice sau a celor din Republica Populară Română. Regimul îşi lua astfel măsuri de precauţie, arestând pe oricine şi pentru orice. Un anchetator mai cinic îl invita pe arestat să aleagă el însuşi, dintr-o listă copioasă, motivele de condamnare ce i s-ar potrivi, fiindcă de scăpat oricum nu va scăpa. Asemenea măsuri indică nevoia aparatului represiv de a controla cât mai deplin, până la detalii, corpul social, descurajând şi cele mai nevinovate reacţii critice. Unii au fost condamnaţi, de fapt, pentru refuzul de a colabora cu Securitatea. Îmi vin în minte acum două cazuri, al unui inginer (eminent) Mircea Slăvescu, fiu al ministrului Victor Slăvescu, şi cazul unui student la jurnalistică, Alexandru Mihalcea, profesor de franceză şi publicist, relatat de el însuşi în mai multe locuri. Un alt student, Florin Pavlovici, a ajuns tot atunci după gratii fiindcă nu-i plăcuse noua carte a lui Zaharia Stancu, Rădăcinile sunt amare, fapt relatat, ironic şi corosiv, chiar de autorul volumului Tortura pe înţelesul tuturor, carte esenţială pentru oricine vrea să cunoască lumea recluziunii politice sub „domnia” lui Gheorghiu Dej.

Eram cu toţi prizonieri într-un sistem care se închisese, tot mai mult, după cortina de fier, cu destine ce se intersectau, torţionari şi victime, alcătuind un mixaj socio-politic şi mental extrem de complex. La cei aruncaţi după gratii se adăugau destui ucişi la margine de drum, împuşcaţi într-o lizieră de pădure, dosiţi în aziluri psihiatrice, unde erau anihilaţi în diverse moduri, după cum ne-a explicat deja un expert în domeniu, Ion Vianu. O echipă de specialişti, condusă de Marius Oprea, el însuşi victimă a regimului comunist, le caută de la un timp urmele. Nu vom putea cunoaşte prea curând amploarea şi cazuistica infinită a acestui fenomen.

Ioana Boca: Ce alte metode mai erau de a supravieţui?

Alexandru Zub: Un scriitor, de pildă (Valeriu Anania, Andrei Ciurunga etc.), căuta să creeze mai departe, compunând mental versuri, piese de teatru, povestiri etc. Un istoric (G. Brătianu, C.C. Giurescu, S. Rădulescu-Zoner ş.a.) îşi imagina teme, momente, comparaţii, cronologii, putea să povestească apoi episoade din trecut, dacă exista un auditoriu şi o anume toleranţă administrativă. Lena Constante, F. Pavlovici, N. Steinhardt şi alţii au evocat asemenea momente, subliniind nevoia condamnatului de a asculta sau de a emite el însuşi poveşti. Unii şi-au descoperit asemenea vocaţii acolo, devenind scriitori, istorici, gazetari etc. Era o lume în care se trăia oarecum din poveste, se improviza, se inventau naraţiuni. Un roman care în mod firesc se povestea într-o seară era subiect de serial, întreţinându-se un suspans la care se întâmpla să asiste, după vizetă, şi câte un gardian plictisit de slujba lui. Se improviza copios, se inventa chiar şi pe seama textelor clasice, în lipsa oricărui mijloc de control. Se abolea pentru o clipă timpul real în favoarea celui produs de imaginaţie, dilatabil cumva după plac. Timpul recluziunii, marcat de foame, frig, disperare, ceda momentan, făcând loc unui timp al libertăţii lăuntrice, din care s-a putut naşte un Goma, un Soljeniţin, ca să citez numai aceste nume din vasta literatură a recluziunii politice. Erau situaţii şi forme de a supravieţui, punând timpul în paranteză, ca să se ajungă la „stingere” şi la somnul salutar.

Ioana Boca: Mulţi supravieţuitori povestesc că în penitenciar învăţau limbi străine, de la colegi. Dumneavoastră aţi aprofundat greaca sau latina?

Alexandru Zub: Nu aceste limbi, deşi am exersat puţin latina cu profesorul Petru Stati, un basarabean întâlnit la Jilava, iar greaca, în treacăt, cu preotul Gh. Chiriac, amintit mai înainte, specialist în domeniu, însă nu tocmai disponibil pentru asemenea cazne, ci mai curând pentru speculaţii de tip heideggerian. Am fost mai norocos (în măsuri diferite) cu engleza, germana, franceza, italiana. Erau şi acestea forme de care unii au profitat mai mult. Mă gândesc îndeosebi la Alexandru Mihalcea, care a învăţat la Stoeneşti cu I. Omescu, limba lui Voltaire, cum se spune. Se cunosc metodele din memoriile apărute. Mica arhivă didactică de acolo sau din alte locuri era ascunsă cu grijă de la o percheziţie la alta. Aşa a făcut şi Florin Pavlovici, care după aceea a studiat engleza, la facultate sau traducând intens în anii de restrişte. Tot aşa, Florentin Toma a ajuns specialist în spaniolă. Circulau, în mediul respectiv, texte din Baudelaire, Carducci, Dante, Goethe, Rilke, Schiller, Wilde ş.a., asimilate mai ales oral, fie şi în forme cu totul aproximative. Un profesor-scriitor sibian, Georg Scherg, traducătorul în germană al cărţii lui C. Noica, De dignitate Europae, mi-a fost şi mie de un real folos, iniţiindu-mă cu metodă în literatura respectivă. Recuzita era destul de bogată.

Ioana Boca: Când aţi ajuns la Gherla? Din Balta Brăilei aţi plecat spre Gherla?

Alexandru Zub: De la Stoeneşti am ajuns la Grădina, unde i-am întâlnit pe Sergiu Al.-George şi alţii, între care un grup de preoţi catolici, „bruderii”, cei plecaţi ulterior în Germania sau în Elveţia. Îi puteai intersecta, fugitiv, la apelul matinal sau de seară, când te puteai strecura de la o brigadă la alta, să dai un text ori să primeşti un petec de ziar, pe care să-l comentezi îndelung după aceea, pretext de fapt pentru a pune la lucru propria fantezie geopolitică. De la Grădina, am fost dus, cu un grup de inapţi, la Gherla, unde am stat peste un an, prin 1961-1962, în diverse celule, cu oameni de diverse condiţii.

După aceea am fost dus la Luciu-Giurgeni, unde se aflau deja Mihai Ursache, Al. Paleologu, dr. Vladimir Carp ş.a. Etapă scurtă şi tensionată, după care a urmat din nou Jilava, unde am consumat, aproape un an, ultima secvenţă a recluziunii. Începuse aşa-zisa „reeducare”, aflată în curs peste tot, fenomen care pe mine nu m-a atins decât sub formă de lecturi. Citeam din opera lui Sadoveanu, pe seama căreia Al. Paleologu avea să publice o notabilă exegeză şi care altora le-a adus bucuria unei limbi de mare frumuseţe. Erau accesibile şi unele cărţi din literatura rusă, nespus de profitabile cognitiv şi estetic. Din când în când, mai primeam câte un ziar, la distanţă de câteva zile şi alese anume ca să nu ne spună mare lucru. Am putut lua totuşi act de criza rachetelor, de asasinarea lui Kennedy, de zborurile în cosmos ş.a., cu accent, fireşte, pe realizările sovietice în domeniu. În alte celule, aveam să aflu, aveau loc însă adevărate „procese” ale reeducării, unele consemnate deja de supravieţuitori: I. Ioanid, M. Petrişor etc. Personal, trebuie să spun că am fost norocos, rămânând mereu în afara procesului amintit. În ultimele săptămâni, am fost dus la muncă (scoteam cuie, făceam lădiţe pentru fructe ş.a.), schimbând opinii cu cel care avea să devină poetul Mihai Ursache, student la filozofie în momentul arestării. El a plecat cu puţin timp înaintea mea de acolo, mâhnit cumva de faptul că mă părăsea astfel, după cum avea să spună într-un interviu.

Ioana Boca: Ce s-a întâmplat după eliberare? Cum era să te reîntorci după şase ani?

Alexandru Zub: Lumea se schimbase considerabil între timp. şase ani înseamnă mult, nu doar în viaţa unui om. În familie se petrecuseră evenimente de seamă, colegii aveau situaţii oarecum definite, era firesc să mă simt înstrăinat. Decretul de graţiere prevedea reintegrarea în funcţia avută anterior, însă nimeni nu voia să ia act de el, nici la Academie, nici în altă parte. Puţini au reuşit să revină la acelaşi loc de muncă, fie pentru că instituţiile respective nu aveau curajul, fie că existau instrucţiuni secrete. Securitatea omniprezentă urmărea sistematic paşii fiecăruia, după cum rezultă din dosare, sau acţionând selectiv, ca să nu zic arbitrar. Eu am fost refuzat la instituţia mea, timp de peste patru ani. La oficiul de plasare a forţelor de muncă mi se spunea mereu să vin altădată. Când am încercat din nou la Academie, s-a pretins că aş avea activitate naţionalistă în continuare. Ce putea să însemne asta, într-un moment când relaţiile cu Uniunea Sovietică erau denunţate public? Cerând explicaţii, chiar de la factorul de la care se pretindea că vine decizia, mi s-a răspuns peste umăr că în definitiv ar trebui să mă gândesc la o reprofilare, fiindcă statul democrat-popular construieşte mult şi are nevoie de cărămizi. Un cărămidar era mai de folos decât un cărturar. Am înţeles că nu era cazul să insist şi am ajuns astfel pe şantierele arheologice din zona Bacăului, graţie unor prieteni, V. Căpitanu şi V. Ursachi, colegi de facultate, care m-au primit ca zilier acolo, timp de câteva luni, apoi am fost angajat ca muzeograf la Bacău, datorită directorului de atunci, inimosul şi eruditul Iulian Antonescu, care se bucura de o anume trecere şi a putut obţine avizul sacrosanct. Aşa că, având carte de muncă acolo, am reuşit să mă transfer la Iaşi, ca bibliograf, la Biblioteca Centrală Universitară, recomandat de un fost profesor al meu, D. Berlescu, atunci prorector la Alma Mater şi dispus a garanta pentru mine. S-a dovedit a fi o bună alegere, fiindcă biblioteca mi-a permis să văd, dinăuntru, lucruri pe care anevoie le-aş fi căutat silit de meserie, de opţiuni tematice. Abia peste câţiva ani am putut să public, iniţial sub pseudonim: Al. Constantin.

Ioana Boca: Nu aţi făcut nici un compromis în toată perioada aceasta.

Alexandru Zub: Nu, n-am făcut compromisuri. Totuşi, două texte ale mele au fost uşor alterate la un moment dat de nişte redactori, la Caiete botoşănene şi la Contemporanul, adăugându-se câteva cuvinte, pentru care m-am şi supărat. Am folosit prima ocazie ca să-i cert pentru acele imixtiuni. O dezminţire publică, în scris, nu era posibilă. Asemenea situaţii erau atunci frecvente, dacă redactorul în cauză nu era destul de corect în relaţia cu autorul. De aceea, repunând acum în circulaţie texte mai vechi, nu schimb nimic, tocmai pentru a semnala că puteai rămâne integru, negociind la nevoie cu cenzura, dacă nu puneai prea multă grabă în afirmare. O ediţie Pârvan, predată în 1967 la o editură, nu a ieşit decât în 1981, după multe stăruinţe. Niculae Gheran, care lucra în sistem, a evocat undeva (Arta de a fi păgubaş) asemenea situaţii. Nu se putea vorbi de Basarabia, de pildă, dar se recurgea eventual la o sintagmă, precum spaţiul pruto-nistrean, admisă de cenzură. Astfel acoperită, cenzura se făcea că nu înţelege. Era posibilă şi o anume complicitate, fiind vorba de cărţi socotite ca necesare, precum seria de biobibliografii (Kogălniceanu, Xenopol, Pârvan), urmate de studii analitice, biografii, sinteze istorico-culturale etc.

Ioana Boca: Acum ştim toată această evoluţie extraordinară, dar atunci, în momentul în care aţi văzut că nu se poate, că vă e greu să reveniţi la locul de unde aţi plecat, aţi crezut că o să reuşiţi să treceţi toate obstacolele?

Alexandru Zub: N-am crezut, se înţelege. Socoteam însă că pot face lucruri utile oriunde, cu atât mai mult ca bibliograf, ipostază necesară şi în meseria de istoric, dacă e bine înţeleasă. Mi-am pregătit astfel un vast atelier de lucru. Am şi astăzi pereţii plini de cutii, la care nu mai ajung să umblu din nou, cu fişe documentare sau analitice încă nefolosite. Am colaborat la reviste de specialitate şi culturale, făcând prezentări de fonduri, descrieri de biblioteci personale, restituţii istorico-culturale care aveau utilitatea lor. Dacă manifestai o anumită modestie şi nu ţineai să ajungi iute la vârf, se putea obţine o recunoaştere profesională şi într-un regim totalitar. Dorinţa de spectacol, poziţia de onoare, locul în prezidiu avea desigur un preţ şi te făcea eventual şantajabil.

Ioana Boca: Dar Securitatea, aţi simţit-o? E clar că eraţi supravegheat, dar au încercat să vă racoleze?

Alexandru Zub: Nu direct. ştiam că sunt supravegheat, iar unii mi-au şi spus-o, la bibliotecă, apoi – peste patru ani – la institut, unde a trebuit să iau totul de la capăt, ca stagiar, cercetător ştiinţific, promovat cu o încetineală care i-a revoltat pe unii colegi. Limitându-mă la o realizare strict profesională, nu am produs gesturi care să mă arate disponibil. Securitatea nu făcea avansuri decât pe un teren promiţător. În cazul meu, ea nu a făcut nicicând o propunere deschisă de colaborare. Aluzii, tatonări au existat, însă nu oferte clare, nici presiuni. Fireşte, nu s-a procedat aşa cu toată lumea. Cazuistica e lungă şi complexă.

Ioana Boca: Nu sunt în dosarul dumneavoastră?

Alexandru Zub: Nu le-am văzut. Dosarul meu e ridicol de simplu, redus la te miri ce, purgat cu totul de elemente în adevăr nesemnificative. Eram urmărit desigur, însă nu mi s-a cerut mai mult nici când insistam să obţin plecarea în R.F. Germania cu o bursă „Humboldt”. Prima dată am ieşit în 1973, spre finele anului, când era aniversat D. Cantemir, o ieşire aproape miraculoasă, înlesnită de ingeniosul profesor Paul Miron, filolog şi scriitor, care mă cunoscuse, ştia că am fost închis şi era decis să mă „scoată”. A mai scos atunci şi pe alţii, între care P. Caraman, savantul etnolog care numai prin simpla lui apariţie publică dădea frisoane, fiind perceput ca un adversar ireductibil. A fost ajutat la fel şi Vintilă Mihăilescu, un eminent geograf, ţinut încă în rezervă de regim, dar lăsat să iasă, ca şi mine, alături de persoane oficiale, cu nume sonore la acea dată: Virgil Cândea, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Mircea Maliţa. Nu insist. Am putut beneficia, doi ani, de o bursă „Humboldt”, care mi-a asigurat şi după aceea un sprijin generos în relaţia cu lumea academică germană. Aveam rostul meu, asumat, şi i-am rămas fidel, ceea ce mi-a permis să refuz orice ispită. Opţiunea profesională m-a salvat în momente mai delicate. Am avut şi puţin noroc, trebuie să admit.

Ioana Boca: Cred că ar mai fi foarte multe lucruri de povestit. A fost fascinant să vă ascult şi vă mulţumesc foarte mult pentru interviu.

Alexandru Zub la Sighet, editori Andrea Dobes şi Ioana Boca, cuvânt înainte de Romulus Rusan, colecţia Istorie Orală, Fundaţia Academia Civică, 2012