“Ce ştiu eu despre anii comunismului?” a fost întrebarea la care Fundaţia Academia Civică le-a cerut, în 1999, adolescenţilor să răspundă pentru a fi admişi la Şcoala de Vară de la Sighet din iulie 1999. Apelului publicat în presa bucureşteană şi reluat în ziarul “Flux” din Chişinău i-au răspuns mai bine de o sută cincizeci de elevi între 11 şi 18 ani din România, Republica Moldova şi Ucraina (Bucovina de Nord). O parte dintre răspunsurile revelatoare le-am publicat în volumul Exerciţii de memorie.
“Dincolo de dramele şi traumatismele pe care le realatează, această carte este, poate, cea mai optimistă şi strălucitoare pe care am citit-o în ultimii ani. Şi asta nu numai datorită ingenuităţii, farmecului şi autenticităţii aproape miraculoase a autorilor, ci şi datorită reacţiei lor normale în faţa trecutului, pe care refuză să-l accepte altfel decât ca pe o malformaţie a istoriei.” Ana Blandiana, în postfaţa volumului Exerciţii de memorie.
Mihaela Herbel, 16 ani, Baia Mare
DOMNILOR GUVERNANȚI, DOMNILOR ROMÂNI…
Prima mea amintire în legătură cu comunismul sau cu una dintre faţetele sale este destul de veche. Aveam cinci sau şase ani şi-i spuneam mamei – cu nonşalanta specifică vârstei – că uniforma de „şoim al patriei” în care trebuia să mă îmbrac era de fapt o mare prostie. La care mama – contrar obiceiului ei – mi-a spus să tac, fiindcă putea să o încurce chiar ea din cauza mea. Nu înţelegeam.
Pot să spun că am avut şansa de a nu avea de-a face direct cu represiunea comunistă. Dar de pe buzele tuturor nu lipseau întrebările cu privire la ceea ce vedeam în fiecare zi. Şi mai ales eu puneam întrebări de fiecare dată când îi însoţeam pe ai mei să ia „drepturile” de la alimentara de după colt, unde de fiecare dată raţiile nu ajungeau tuturor şi atunci magazinul era inundat de un val de înjurături şi nemulţumiri. Dar nu după mult timp se făcea linişte, căci pesemne cu toţii ştiau cum răsplăteşte statul român şi al său vrednic secretar general nemulţumirea. Eu în schimb nu ştiam şi mi se întâmpla să-mi exprim vehement nemulţumirea de fiecare dată când mi se cerea să mă îmbrac cu ridicola uniformă şi să mă arăt plină de evlavie fată de „conducătorul mult iubit”. Desigur, eu nu-l iubeam şi ştiam că nici mama, nici tata nu-l iubeau. De fapt, presimţeam că individul cu voce gravă şi care gesticula întruna nu era iubit deloc.
Când a început revoluţia, ai mei au avut grijă să ne izoleze pe mine şi pe sora mea. Astfel, am ajuns în satul bunicilor, unde evenimentele erau urmărite de obşte la cele câteva televizoare care se aflau în sat. Nu ştiu de ce am simţit o mare uşurare când am aflat că soţii Ceauşescu au fost prinşi, deşi n-am înţeles de ce era necesar ca executarea lor să fie transmisă pe postul naţional.
Înainte de ’89 umblau tot felul de zvonuri printre puştii de la bloc cum că în America totul era posibil. Desigur, în viziunea noastră, posibilităţile se limitau doar la cantităţi industriale de jucării, dulciuri şi desene animate. Dar e şi asta ceva, având în vedere că pe vremea răposatului dulciurile şi jucăriile nu abundau, iar programul televiziunii naţionale abunda în informaţii despre preaiubitul conducător şi devotata sa soaţă – chestiuni cu care eu nu aveam nici în clin, nici în mânecă – şi desene animate din când în când dar – cum am ghinion adesea – ba se întrerupea curentul, ba întrerupeau programul ca să anunţe vreo nouă bestială ispravă a prea-adoratului şi a partidului său.
Nu e de mirare că prima ciocolată cu ambalaj frumos, primele desene animate văzute la televizor color sau primii blugi originali pe care i-am purtat au fost momente la fel de frumoase şi de neuitat precum prima sărbătoare naţională de 1 decembrie. Nu aveam atunci decât opt ani, dar stăteam în fata televizorului cucerită de bucuria de pe feţele oamenilor şi de tonul înalt şi grav al Savei Negrean sau al lui Furdui Iancu. La fiecare nouă sărbătoare naţională am aşteptat să văd aceeaşi atmosferă, dar momentul a fost unic şi irepetabil iar manifestările cu ocazia zilei naţionale s-au golit de semnificaţie; ultimele sfârşind prin a mă dezgusta prin falsitate, ridicol şi prost gust. Si nici nu se putea altfel, căci sentimentul de a fi român nu e exprimat decât de alde Vadim Tudor sau Păunescu iar noi, restul, ne-am simţi ridicol dacă am aşeza mâna pe inimă atunci când se cântă imnul naţional.
După revoluţie, un adevărat eveniment a fost să aflu că unul dintre vecinii mei – un individ simpatic de altfel – a lucrat la Securitate. Aşa şopteau vecinele pe la colţuri. Omul se bucura de mare respect în comunitatea restrânsă a blocului înainte de revoluţie, însă după revoluţie nu mai lipsea decât să fie arătat cu degetul. Schimbarea bruscă de atitudine a constituit pentru mine un paradox până când au fost date la iveală câteva din isprăvile fostei Securităţi. De-atunci simt un dezgust profund faţă de comunism. Căci pe cât de nobile păreau în principii scopurile sale pe atât de mult s-au transformat în opusul lor. Să fie din cauza faptului că majoritatea conducătorilor din fostul bloc comunist au fost şi sunt adevărate cazuri psihiatrice? Spun asta referindu-mă la mioriticii soţi Ceauşescu şi al lor staff, la vechii locuitori ai Kremlinului şi la contemporanii Fidel Castro sau fiii ogrăzii sud-coreene şi chinezeşti.
Anii au trecut prilejuindu-mi o serie de întâlniri cu victime ale represiunii comuniste. Comunismul e un capitol încheiat din istoria României, însă – chiar la nouă ani de la desfiinţarea lui – se pot observa urmele adânci pe care le-a lăsat în viaţa noastră socială, culturală şi, bineînţeles, economică. Am putut să-mi dau seama de asta, fiindcă subiectul a fost şi este îndelung mediatizat. Ni s-a dat răspuns la toate întrebările copilăriei: de ce au meritat soţii Ceauşescu să fie ucişi în faţa întregului popor, de ce securiştii erau arătaţi cu degetul şi multe altele.
Sunt un om care nu prea se împacă cu jumătăţile de măsură şi pe la doisprezece sau treisprezece ani credeam că n-ar mai trebui să existe nici un fost sau actual membru al Partidului Comunist în România, că cei ce-au făcut rău altora trebuiau pedepsiţi. Acum am şaisprezece ani şi mi-am dat seama că dorinţele exprimate mai sus sunt la fel de utopice precum idealurile comuniste de egalitate şi putere a clasei muncitoare. Nu numai că am realizat că legea junglei are putere de constituţie în societatea noastră, că cei puternici şi tupeişti înving iar restul se mulţumesc cu ce rămâne, dar am început să înţeleg şi de ce unii regretă fostul regim. În virtutea legii junglei se justifică şi de ce personaje care au jucat roluri pe scena comunistă n-au înţeles că pentru ei s-a tras cortina şi-şi joacă aceleaşi roluri monotone pe scena democratică. Contradicţia e pronunţată atât la nivel logic cât şi semantic, dar adevărul nu se confundă întotdeauna cu dreptatea – vorba lui Faulkner, iar realitatea ne-o demonstrează. Să fi avut atunci dreptate răposatul în nemărginita sa ură faţă de intelectuali? Poate voia să-şi ancoreze poporul în realitate iar asta nu se putea face decât punând braţul la lopată şi atârnând gândirea-n cui… Nu, răposatul n-a avut dreptate – sunt convinsă – şi asta am aflat-o din cărţi. Căci cartea care descria drumul vieţii şi ceasul morţii inginerului poet Gheorghe Ursu şi mărturia zdrobitoare a lui Steinhardt din „Jurnalul fericirii” m-au făcut să-mi dau seama ce a însemnat de fapt represiunea comunistă. Ar fi de prisos să adaug ce a însemnat, în ce-a constat regimul temniţei comuniste pentru Gheorghe Ursu, Steinhardt şi alţi intelectuali de marcă, dintre care unii şi-au găsit sfârşitul acolo. Găsesc că acesta este aspectul cel mai trist al lagărelor comuniste: în ciuda condiţiilor precare, chiar inumane, ele au fost centre culturale, chiar religioase prin oamenii care le populau. Iar acum – mulţumită libertăţii de exprimare – toată lumea ştie ce-au îndurat şi cum au murit marii intelectuali ai României. Cred că fenomenul privit din afară e greu de înţeles. De aceea cred în puterea mărturiei.
Consecinţele regimului comunist sunt uşor vizibile, în toate planurile vieţii româneşti, mai ales atunci când ai şaisprezece ani şi speri că într-o zi se va spune ADEVĂRUL. Dar până atunci o mulţime de oameni suferă din cauza pierderii celor dragi în închisorile comuniste sau în revoluţie; iar o altă mulţime profită de erorile din România democratică la fel cum au profitat de erorile din România comunistă. Şi-atunci întreb, domnilor guvernanţi, domnilor români, venim din comunism dar încotro ne îndreptăm? Domnilor guvernanţi, domnilor români, credeţi că afirmaţia lui Kant „cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine” e o chestiune la fel de utopică ca şi „Manifestul partidului comunist”?
Din Exerciţii de memorie, editor Romulus Rusan, postfaţă Ana Blandiana, Colecţia Bibilioteca Sighet, seria Adolescent, Fundaţia Academia Civică, 1999
