În octombrie 1948, Inspectoratul General al Armatei pentru Educație, Cultură și Propagandă devine Direcția Superioară Politică a Armatei (D.S.P.A.), trecând oficial sub nemijlocita conducere a CC al PMR. Diferența consta în aceea că aparatul de educație destinat „acțiunii de masă în armată”, devenea acum aparat de partid, prelunâd „la toate nivelurile conducerea activității de partid din unități și comandamente”, cu sarcina „de a îmbina îndrumarea organizațiilor de partid din armată cu educarea politică a întregului personal”. Noul organism, cunoscut în epocă cu abrevierea D.S.P.A., era secție a CC al PMR, iar structura organizațiilor de partid din armată era stabilită în baza prevederilor Comitetului Central. Acesta emitea principalele ordine și instrucțiuni cu privire la munca politică, ce deveneau obligatorii la toate structurile militare.
Din 1949, D.S.P.A. emite directive anuale privind sarcinile organelor politice, organizațiilor de partid și organizațiilor UTM referitoare la pregătirea de luptă și politică. Potrivit „Instrucțiunilor pentru funcționarea interioară a DSPA”, intrate în vigoare la 1 iunie 1949, activitatea acestei structuri se desfășura „pe baza hotărârilor CC și al PMR și ale Guvernului și ordinelor și directivelor ministrului apărării naționale”.
La regiuni militare și comandamente de armă au fost înființate direcții politice, la direcțiile centrale ale ministerului, la corpuri de armată, divizii, brigăzi independente, academii și școli militare – secții politice, iar la unități aparatul politic, subordonat locțiitorului politic al comandantului.
(…) Trei documente pe care le-am descoperit în arhivele militare reprezintă, poate, cea mai bună ilustrare a modului de luare a deciziei în privința organelor politice de la nivelurile importante ale ierarhiei militare. În esență, cele trei documente arată că nici unul dintre șefii armatei (deși cei mai de seamă dintre ei erau fie membri ai Biroului Politic, precum Emil Bodnăraș, fie membri ai CC al PMR, precum Nicolae Ceaușescu și Leontin Sălăjan) nu-și putea permite să ia o decizie fără a cere aprobarea CC al PMR și acordul consilierilor sovietici. La 28 august 1952, generalul-maior Nicolae Ceaușescu înainta ministrului Forțelor Armate Emil Bodnăraș o notă-raport în care îi solicita desființarea funcțiilor de locțiitori politici ai comandaților de mari unități, înlocuirea profesorilor civili de la cursurile de cultură generală cu ofițeri-profesori și încadrarea funcțiilor de bibliotecari cu ofițeri, astfel încât funcția de locțiitor politic al comandantului nu mai era necesară. (…) În finalul documentului, el preciza: „Consilierul sovietic este de acord cu aceasta.”
(…) Decizia avea un efect psihologic asupra comandantului marii unități pentru că îi lăsa impresia că unitatea de comandă din armata română se restabilise, dar controlul exercitat de reprezentanții aparatului politic, dublat de acela al serviciilor de contrainformații, era cel puțin la fel de riguros, dacă nu chiar mai riguros decât fusese până atunci.
(Florin Șperlea, „De la Armata Regală la Armata populară (1948-1955)”, Editura Ziua, 2003)
