Home » Deutsch » Zentrum für Studien » 1945 Dokumentar Dateien » Profil de prim ministru

Profil de prim ministru

Corneliu Coposu despre Petru Groza

 

Spuneţi-mi, de când îl cunoaşteţi pe dr. Petru Groza? Cum era Petru Groza în intimitate? Ce reprezenta ca personaj politic? 

Era un om simpatic, aproape neserios în toate manifestările lui. Îl cunoşteam de foarte multă vreme, am fost în casa lui de nenumărate ori; aş putea spune că în conversaţiile lui şi în viaţă era şarmant, dar nu avea linie de conduită; era capabil de orice compromis şi marşa pe abilitatea lui de a face manevre, destul de iscusite, ca să-şi păcălească interlocutorii. Nu se putea avea încredere în ce spunea. Era departe de a avea vederi comuniste; convingerile lui însă erau fluide, şi cum a beneficiat şi de încrederea ruşilor…

 

 Foto: Intoarcerea în Capitală a membrilor guvernului, care au participat la festivităţile organizate la Cluj cu prilejul reunirii Nordului Transilvaniei cu România  (A.I.Vişinschi, Petru Groza, Gh. Gheorghiu Dej, Bîgu Vasile, Susaikov, Tătărescu, P.Constantinescu Iaşi).(14 martie 1945), ANR, Fototeca online a comunismului românesc, cota 125/1945(121/1945)(120/1945)

 

  

În anii ’30, ce reprezenta Groza ca personalitate politică în România?

În anii ’30 nu reprezenta prea mult. A avut la un moment dat inspiraţia să constituie un fel de partid ţărănesc, pe care l-a numit Frontul Plugarilor. Avea câţiva oameni de casă, devotaţi, pe care şi-a întemeiat organizarea acestui Front, o poveste destul de interesantă… Groza deţinea o bancă în Deva, o bancă populară care avea drept preocupare asistenţa socială dată populaţiei, cu împrumuturi şi credite mici, limitate, garantate pe proprietăţi, pe poliţe ş.a.m.d. După perioada de penurie şi criză internaţională care a afectat şi ţara noastră, şi în special situaţia ţăranilor, la un moment dat Groza a convocat toţi debitorii, a luat toate poliţele ţărăneşti şi le-a dat foc. Cu această ocazie a fondat acest faimos Front. Era în perioada de criză; mare lucru nu a făcut, fiindcă era vorba de nişte debite în fond pierdute şi nerecuperabile, dar gestul i-a adus o oarecare popularitate, dându-i posibilitatea să înfiinţeze această formaţiune politică subvenţionată din Ajutorul Roşu.

Nu a avut o foarte mare audienţă la început; totuşi a reuşit să-şi înfiinţeze o organizaţie specială în judeţul Hunedoara. A încercat să se extindă şi în alte judeţe. Avea în apropierea lui pe Zăroni şi alţi câţiva oameni de casă care-i făceau propagandă. Această propagandă nu s-a soldat cu rezultate concrete. Dar se ştia de existenţa unui partid de stânga care reprezenta interesele ţăranilor. La un moment dat, la alegerile parţiale din ’37 care au avut loc la Hunedoara, când partidul nostru a candidat împotriva partidului guvernamental susţinut de guvernul liberal, Groza s-a prezentat oferindu-şi suportul electoral al formaţiunii sale. În aceste alegeri parţiale, partidul nostru a mers împreună cu Frontul Plugarilor. Cu ocazia campaniei electorale care a precedat aceste alegeri, am fost la el acasă, găzduit în vila lui. Atunci am fost şi la Zăroni. Avea o gospodărie chibzuită.

Am auzit că era fermier…

Era un chiabur de mâna întâi, şi nu era un om lipsit de instruire; avea patru clase gimnaziale făcute la un liceu german, citea curent germana, avea o bibliotecă impresionantă pentru un ţăran. Am găsit la el acasă cam 7-800 de cărţi de cultură generală si politice. Fusese delegat şi la un congres internaţional agrar care avusese loc la Praga. Groza era un om abil care-şi supraaprecia abilitatea, considerându-se înarmat cu o şmecherie care să înfrângă toate rezistenţele şi să depăşească vigilenţa şi atenţia interlocutorilor. În societate era foarte simpatic, avea o familie serioasă. Soţia lui era o ardeleancă ireproşabilă, care a făcut eforturi să-şi crească copiii în mentalitatea clasică a tradiţiilor transilvănene. Din punct de vedere politic, Groza nu pricepea mare lucru, dar încerca să suplinească prin abilitate şi vicleşug anumite carenţe de informaţie şi de orientare politică.

Orientarea lui de stânga era de suprafaţă, dat fiind situaţia lui materială apreciabilă, în Deva era aproape stăpânul oraşului, avea în proprietatea lui: hotel, uzină electrică, restaurant, prăvălii… Chiar vila lui preferată era făcută pe un teren al oraşului concesionat pentru 100 de ani de către primărie. Deci era un om înstărit. Sigur că, pentru situaţia lui, buna lui stare i-ar fi indicat altă orientare, în această orientare de stânga, el vedea o posibilitate de a se afirma. Fără îndoială, a făcut multe servicii Partidului Comunist, poate chiar inconştient. De fiecare dată, în convorbirile nenumărate pe care le-am avut pe vremea când era prim-ministrul unui guvern comunist, în discuţiile cu mine, vorbea despre comunişti calificându-i: „Ăştia… Când scăpăm de ăştia… Facem tot posibilul… Lasă că o să fie bine, îi ducem noi cu zăhărelul!” Asta era conversaţia şi limbajul pe care îl întrebuinţa.

Nu pot să cred nici un moment că ar fi fost sincer devotat cauzei de extremă stângă şi comunistă. Poate la un moment dat s-a considerat persoana providenţială menită să treacă printr-o perioadă de aspiraţii şi de confruntări, şi „să-si bată pieptul” cu gloria de a fi fost un element util şi salvator pentru burghezia românească. De fiecare dată accentua că are el grijă, că va veni vremea când se vor normaliza lucrurile, că ceea ce a făcut el este desigur în favoarea suprastructurii din România.

A fost un personaj absolut insolit pentru lumea politică din Ardeal. Această şmecherie era mai degrabă comună în Vechiul Regat decât în Transilvania. Mi-aduc aminte că, prima dată când am fost la Deva, câţiva vechi prieteni mi-au arătat fosta casă a lui Groza, o casă cu terasă… Nu se vedea acoperişul tradiţional în zonă. Mi s-a povestit o legendă locală, într-o zi au venit datornicii lui Groza să-l roage să le mai facă nişte împrumuturi. A ieşit în faţa casei si le-a spus: „Fraţi ţărani, nu am bani nici eu, nu vedeţi că n-am reuşit să-mi pun acoperiş la casă?” S-au uitat ţăranii; într-adevăr, au văzut că nu era acoperişul în şarpantă, şi-au zis: „Săracul bancher, nu are nici el bani”. ªi s-au lăsat convinşi. Avea această şmecherie. Nu-i cunosc originea. Adevărat e aşa cum spuneţi şi dumneavoastră, a avut copii crescuţi excepţional; probabil că este meritul soţiei lui.

………………………………………………………

Cum a ajuns Vîşinski să-l aducă la guvernare pe Groza? A făcut servicii comuniştilor prin Ajutorul Roşu?

Groza a beneficiat de o consideraţie oarecare şi ca urmare a fost susţinut şi de uneltele locale ale ocupanţilor. Se poate afirma că Partidul Comunist nu a existat în România înainte de ocuparea sovietică a ţării. Ceea ce se spune azi că era Partidul Comunist e o exagerare. Numărul adepţilor a fost sub 1000; erau cunoscuţi la Siguranţa statului ca elemente alogene cu idei comuniste, căci majoritatea lor erau maghiari şi evrei, comunişti, probabil, prin convingere. Ei nu reprezentau un partid propriu-zis. Ambasadorul Novikov, ministrul sovietic la Cairo cu care opoziţia a dus tratative pentru încheierea Armistiţiului cu România, a sugerat integrarea în opoziţia unită condusă de Maniu – constituită până atunci de Partidul National ºărănesc, Partidul National Liberal şi Partidul Social-Democrat – a comuniştilor. La această sugestie, Maniu a răspuns: „Nu avem în ţară un partid comunist de care să se ţină seama. Prezenţa lui într-o conspiraţie ar putea reprezenta numai dezavantaje”.

Novikov a fost de acord că Partidul Comunist e inexistent în România, dar a sugerat că opoziţia să fie reprezentată în faţa străinătăţii ca o coaliţie antihitleristă şi antidictatorială, reunind toate orientările politice. Vreau să fac o mică paranteză. Aceste schimburi de telegrame s-au făcut sub cifru şi absolut clandestin, noi fiind sub ocupaţie germană şi sub guvernarea dictatorială a lui Antonescu.

………………………………………………………

Vreau să vă spun un amănunt care este oarecum definitoriu pentru Groza. (…)puterea lui Groza era minimă, putea realiza ceva numai dacă reuşea să se explice faţă de fruntaşii comunişti; uneori, dacă era vorba de o problemă minoră, reuşea; încolo, prezenţa lui era pur formală în fruntea guvernului; în sfârşit, mi-a povestit cum a fost la Moscova audienţa lui la Stalin…

 

Avea umor?

Da. Mi-a spus că a intrat în anticameră, după ora la care i se fixase audienţa. La un moment dat s-au deschis uşile, a ieşit o secretară care l-a anunţat: „Poftiţi la generalissim!”. „Şi am intrat acolo – vă reproduc cuvintele lui –, m-am apropiat de el – stătea pe un soi de cotineaţă, ceva mai înaltă decât podeaua –, m-am aruncat în genunchi, i-am sărutat picioarele şi i-am spus: «în sfârşit, mi-am atins idealul de mic copil. Ziua aceasta va fi cea mai frumoasă zi din viaţa mea!» Stalin, vădit impresionat, m-a luat de braţ, m-a ridicat, m-a îmbrăţişat, îi făcuse o impresie deosebită circul meu. ªi pe urmă am stat de vorbă amiabil.” Zicea: „Cred că l-am câştigat – ţi-am spus eu că sunt un circar fără pereche!”

La 6 martie 1945, în urma intervenţiei brutale a lui Vîşinski, regele Mihai nu a avut încotro şi a acceptat să-l numească pe Groza prim-ministru. În preajma numirii s-au făcut unele încercări, s-a vehiculat soluţia unui guvern Vişoianu, a unui guvern ªtirbei, încercări care, bineînţeles, n-au satisfăcut exigenţele ruseşti, şi până la urmă Vîşinski a pretins să fie numit Groza prim-ministru. A fost numit, iar el a format primul guvern comunist la care au luat parte şi aşa-zişii exponenţi ai burgheziei, de care comuniştii s-au scuturat rând pe rând în preajma alungării regelui. Tătărăscu a fost eliminat în toamna anului 1947. Anton Alexandrescu a fost păstrat de formă – făcuse o sciziune naţional-ţărănistă lipsită de importanţă –, l-au făcut ministrul Cooperaţiei, şi după aceea l-au aruncat într-o slujbă pe la Banca Naţională. Făcuse parte din tineretul naţional ţărănist. Era un om foarte ambiţios; e adevărat că a avut întotdeauna vederi de stânga, de aceea era nemulţumit de importanţa care i se acorda în partid.

 

Mărturisiri. Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian, Fundaţia Academia Civică, 2014