După eliberarea Maramureşului istoric de sub ocupaţia maghiară, elemente naţionaliste ucrainene locale, sprijinite logistic de la Moscova şi Kiev, au încercat alipirea provinciei la Ucraina Subcarpatică, şi prin aceasta la U.R.S.S.
La 20 ianuarie 1945, au organizat la Sighet un miting, începând o campanie de strângere de semnături. Din acest moment, cu sprijin sovietic, puterea administrativă va trece treptat de la autoritatea românească la cea ucraineană, avându-l în frunte pe avocatul Ivan Odoviciuc.
În 28 ianuarie 1945 la Sighet în cadrul unei noi adunări, s-a hotărât unirea Maramureşului cu Ucraina Subcarpatică. Această hotărâre s-a bucurat de sprijinul maiorului Emil Zaharcenko, reprezentatul Comisiei Aliate (Sovietice) de Control.
La 4 februarie 1945 limba ucraineană a fost introdusă ca limbă oficială, iar ziarele locale salutau cu entuziasm „unirea Maramureşului cu Ucraina Subcarpatică”.
Populaţia satelor româneşti din Maramureş s-a opus acestei manevre a secesioniştilor ucraineni, iar comuna Ieud a devenit sediul şi simbolul rezistenţei.
În 5 martie 1945 românii maramureşeni au organizat, la rândul lor, un marş de solidaritate pentru a cere revenirea Maramureşului la statul român. Cincisprezece mii de ţărani s-au îndreptat spre Sighet pe cele două văi principale ale Maramureşului, solicitând demiterea lui Odoviciuc şi numirea unui prefect român. Grupul numeros, care venea cel mai de departe, îl reprezentau borşenii, conduşi de energicul primar Gavrilă Mihali-Ştrifundă.
După instaurarea guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945, guvernul de la Bucureşti a hotărât, cu consimţământul Moscovei, să intervină pentru revenirea Maramureşului în hotarele României. Un raport trimis la Moscova de Comisia Aliată (Sovietică) de Control recunoştea că populaţia românească este covârşitor majoritară.
La 7 aprilie 1945 a sosit în Maramureş Vasile Luca, fost deputat în Sovietul de la Cernăuţi şi devenit lider al Frontului Naţional Democratic din România, pentru a sprijini reintroducerea administraţiei româneşti.
La 9 aprilie 1945 administraţia românească a fost restabilită şi în Maramureş.
„Stimaţi delegaţi, dragi borşeni!
… Noi maramureşenii aparţinem României. Ocuparea vremelnică a Maramureşului de către horthyşti a luat sfârşit. Înseamnă că revenim la Patria Mamă – România. Nici un congres, nici un comitet nu este îndreptăţit să treacă peste voinţa majorităţii maramureşenilor, nu pot hotărî asupra soartei noastre, cui să aparţinem. Nimeni nu va reuşi şi nu ne vom lăsa să fim despărţiţi de fraţii şi surorile noastre de peste munţi, care ne-au unit întotdeauna. (…) Suntem împotriva trădării şi nu o vom admite indiferent din partea cui ar veni. Noi rămânem ceea ce am fost – români. Alături de noi şi cei de alt neam – ruteni, unguri, evrei, nemţi şi alţii, pot trăi împreună cu noi, bucurându-se de aceleaşi drepturi şi îndatoriri. Cred, dragi borşeni, că sunteţi de aceeaşi voinţă că noi nu putem recunoaşte nici congresul, nici comitetul şi nici noua conducere a judeţului. (…) Dacă veţi înălţa un zid la Valea Hotarului, credeţi că ne veţi despărţi de ceilalţi fraţi! Nu! Nu cred! Borşa-i mare, borşenii-s mulţi! Voinţa noastră-i şi mai mare, avem atâta tărie şi voinţă încât vom străpunge Pietrosul şi tot vom ajunge la mama noastră – România”.
(Fragment din discursul primarului Borşei, Gavrilă Mihali-Ştrifundă, ţinut la o întrunire din februarie 1945, în Nicoară Timiş, Gavrilă Mihai Ştrifundă şi borşenii, în ***, Maramureş vatră de istorie milenară, Editura Dragoş Vodă, Cluj, 1997, p. 201)
Gavrilă Mihali Strifunda a fost primar al Borşei în mai multe rânduri. În august 1944 a fost arestat de autorităţile maghiare. În februarie 1945 a protestat vehement împotriva alipirii Maramureşului istoric la Ucraina Subcarpatică. În 1949 renunţă la funcţia de primar al Borşei. Sprijină activ grupurile de rezistenţă din Maramureş. Este arestat în decembrie 1949 şi condamnat la 1 ani şi 6 luni închisoare. Rearestat în 1959, moare în 1961 în detenţie, la Botoşani.
„Nu mai protesta nimeni în masă, public. Noi ne-am hotărât, totuşi, să rezistăm. Patru luni n-am luat contactul cu prefectura. Era în timpul războiului şi trebuiau date cote pentru război, dădeam partea noastră la cotă, la Dragomireşti, unde era un comandant rus. La plasă era prim-pretor Ilie Luşco, un avocat din Dragomireşti. El a venit la noi şi ne-a zis să-i arestăm noi, pentru că nu se bizuia pe oamenii lui. Eu atunci eram primar în sat şi i-am spus că vom vedea ce va fi când vor veni la noi. În sat aveam un preot dârz, Dunca Ion, zis Joldea, el a fost sufletul mişcării….
A venit o patrulă înarmată de la judeţ, erau şase inşi şi cu un agronom. Au venit la primărie şi i-a întrebat Cu ce ocazie veniţi? Zice <Vrem să facem reforma agrară>. În numele cui veniţi dumneavoastră?. <În numele guvernului de la Ujgorod> Domnule, noi nu recunoaştem guvernul de la Ujgorod, noi recunoaştem guvernul românesc de la Bucureşti. Dacă veniţi în numele lui bine, dacă nu … Dar la reforma agrară de ce veniţi înarmaţi? Vă rog să puneţi armele jos. Ei au pus mâna pe arme să se apere, dar oamenii noştri erau amestecaţi printre ei şi i-au dezarmat imediat. Aşa i-am capturat. Seara a venit altă echipă , ei erau organizaţi, dar n-au ştiut ce s-a întâmplat cu ceilalţi. I-am capturat şi pe ăştia. Noaptea a venit altă echipă. I-am capturat şi pe ei. I-am trimis la pădure sub escortă, într-o casă izolată.
A doua zi au venit de la Sighet cu un camion. Nu ştiu cine erau, că s-au temut să intre în sat, dar cum satul e la vale, de pe deal ne-au omorât un om care ieşea să se ascundă şi tocmai pe el l-au împuşcat. Şi noi trăgeam, că aveam armele celor pe care i-am capturat. A durat situaţia asta cinci luni de zile. Noi aveam prizonierii luaţi, ei ne-au capturat patru oameni, pe care îi ţineau închişi într-un beci în Sighet.
A venit o delegaţie de la Bucureşti pentru a trata cu noi. Asta se întâmpla în Duminica Floriilor, înainte de Paşti, pe data de 9 aprilie 1945. Au venit cu o maşină care avea pe scară un preot de aici de la noi, din Sighet, ca să nu tragă cineva în ei. De la Bucureşti au venit vreo trei delegaţi. Ne-am adunat la şcoală, ne-au expus situaţia de la Bucureşti, au văzut care este situaţia aici şi au cerut să le dăm drumul prizonierilor. Am fost de acord să le dea drumul la ai noştri şi noi la ai lor. Aşa s-a întâmplat şi din fericire s-a terminat cu bine rezistenţa din 1945”.
(Dumitru Pop Roibu, Ieudul-primul sat supus colectivizării, mărturie prezentată la Memorialului Sighet şi publicată în în Anale Sighet 2, Instaurarea comunismului – între rezistenţă şi represiune, Fundaţia Academia Civică, 1995, p. 83-84)
Dumitru Pop Roibu, primar al comunei Ieud în perioada în care s-a încercat alipirea Maramureşului istoric la Ucraina Subcarpatică. A fost membru în delegaţia de români care s-a prezentat la Comisia Aliată pentru a protesta împotriva alipirii. În 1946 s-a implicat în campania electorală, încercând să împiedice falsificarea alegerilor. Sprijinitor al grupului de rezistenţă Popşa, a fost arestat în 1949 şi condamnat la 5 ani închisoare.
Material preluat din sala 12: 1945. De la Yalta la Moscova, Muzeul Memorial Sighet
