Dacă o parte a refugiaţilor din Transilvania de Nord au putut, cu multă dificultate, să se întoarcă la casele lor, pierdute după Dictatul de la Viena, cei din Basarabia şi Nordul Bucovinei, veniţi în ţară după cea de-a doua ocupaţie sovietică au devenit ţinta unei adevărate vânători, purtată de patrulele Armatei Roşii, care-i socotea cetăţeni ai URSS, obligaţi să se întoarcă în patria unde-i aştepta gulagul.
Numărul celor obligaţi la repatriere a variat continuu, în funcţie de tratativele între partea sovietică şi română.
Reporterul american Reuben H. Markham, corespondent al ziarului „Christian Science Monitor” între anii 1945 şi 1947 (expulzat până la urmă din România de Comisia Aliată Sovietică de Control al Armistiţiului) descrie această odisee a „românilor fără ţară” în memoriile sale, publicate în 1949 sub titlul „România sub jugul sovietic”.
Pentru cei ce au venit să se ascundă în Banat (punctul cel mai îndepărtat de provincia sovietizată) calvarul a continuat până în anul 1955 în Bărăgan, unde au fost deportaţi în noaptea de 18/19 iunie 1951, cunoscută sub numele de „Noaptea Rusaliilor Negre”.
Sunt convins că memoria umanității va reține, în secolele ce vor urma, ca pe o crimă odioasă, gestul rușilor de a-i încolți realmente pe basarabenii refugiați. Problema componenței etnice a Basarabiei nu are nimic de-a face cu aceasta. Este cu totul irelevant dacă, din totalul basarabenilor, românii reprezentau 40% sau 60%. Important este că unii locuitori ai Basarabiei erau români, iar când armata rusă a reocupat provincia, în 1944, mulți dintre acești români s-au refugiat peste Prut. Nu voiau să trăiască într-o provincie care trecuse sub jugul sovietic și erau ferm hotărâți s-o părăsească. Hotărârea lor ținea de propriile experiențe. Armata Roșie pusese stăpânire pe Basarabia în 1940 (ca o consecință a înțelegerii dintre Hitler și Stalin, privind împărțirea Europei) și a rămas acolo până în iunie 1941, când Hitler l-a atacat pe Stalin și a invadat Rusia. În acel an al ocupației ruse, românii din Basarabia au gustat din mierea bolșevică și celor mai mulți nu le-a plăcut de fel.În consecință, când Armata Roșie a invadat din nou Basarabia, în primăvara lui 1944, convoaie de refugiați s-au îndreptat spre România. Au preferat nevoile, șomajul, lipsa de adăpost în România, decât traiul în Uniunea Sovietică. S-au refugiat cu familiile sau individual, în căruțe cu cai ori mașini, în trenuri sau pe jos. Copiii au fost despărțiți de părinți, bărbații surprinși de înaintarea rapidă a rușilor departe de casă, s-au îmbarcat pentru România fără soții. Tații basarabenii care lucrau în România nu au mai putut trece Prutul înapoi la copiii lor. Românii au fugit și din Bucovina de Nord, în condiții asemănătoare.
Pentru a le înrăutăți și mai mult situația, Uniunea Sovietică a cerut, după ce armata sa ocupase întreaga Românie, ca acești nefericiți români să fie adunați și trimiși înapoi în robia sovietică. Pe când America încă mai continua în 1944 și 1945 războiul împotriva Germaniei și Japoniei, pentru a instaura libertatea în lume, Uniunea Sovietică și-a consumat o enormă energie încercând să-i prindă pe români și să-i subjuge Rusiei. Nici măcar nu făcea un secret din asta. Pur și simplu, Moscova considera întoarcerea lor ca o condiție de pace. Guvernul sovietic a declarat și în ziarul Armatei Roșii publicat la București, și la radioul sovietic, că acești români trebuie predați autorităților sovietice. A repetat de nenumărate ori aceste cereri guvernului român și, într-adevăr, un motiv pentru care Uniunea Sovietică insista ca, unul după altul, guvernele democratice de la București să fie înlăturate era faptul că acestea nu erau de acord ca acești oameni hăituiți să încapă pe mâna rușilor.
Desigur, refugiații din Basarabia și Bucovina s-au bucurat de toată simpatia națiunii române.
Oamenii au încercat să-i ascundă pe refugiați; au păstrat secretul a zeci de mii de ascunzători; au dat bieților oameni adăpost, i-au îndreptat pe tineri spre păduri, au adus de mâncare urmăriților.
Poliția și soldații sovietici au cercetat casele românilor, au înhățat oamenii pe stradă, i-au aruncat din trenuri, i-au arestat pe locuitorii dintr-o seamă de orașe pentru a-i forța să dezvăluie ascunzătorile rudelor lor care părăsiseră Bucovina, dar rareori au avut parte de cooperare din partea lor.
Totuși, nu puțini au fost cei prinși, despărțiți de rude și prieteni, vârâți cu forța în mașini, camioane sau vagoane de marfă și duși sub pază sovietică, spre vastele întinderi ale Rusiei, de unde cale de întoarcere nu mai exista. Hohotele de plâns ale victimelor, ce răsunau în urechile celor care asistau la un asemenea trist spectacol, păreau să spună: „Siberia, mine de cărbuni, lagăre de concentrare, exterminare lentă.” Astfel de scene i-au afectat pe unii români atât de mult, încât cu greu înțelegeau „Vocea Americii”, care preamărea zilnic libertatea pentru care luptau Aliații.
din Reuben H. Markham, România sub jugul sovietic, traducere din engleză de George Achim, editor Romulus Rusan, Colecţia Biblioteca Sighet nr. 2, Fundaţia Academia Civică, 1996
Despre viaţa basarabenilor în Bărăgan poate fi citită cartea Munci şi zile în Bărăgan de Elena Spijavca, ed. I, 2004, ed. a II-a, 2011, colecţia „Interval”, editorRomulus Rusan, Fundaţia Academia Civică
Între cei 44000 bănăţeni şi mehedinţeni deportaţi, 26% erau refugiaţi din Basarabia şi Nordul Bucovinei.
