CUM AU LUAT COMUNIŞTII PUTEREA
Dennis Deletant, România sub regimul comunist, ediţia a III-a, Fundaţia Academia Civică, 2010, pp. 65-70
La 1 martie 1945, Vîşinki l-a informat pe Rege că Petru Groza, adjunctul lui Rădescu şi candidatul de încredere al ruşilor, era „alegerea sovietică”. Regele Mihai, fără tragere de inimă, i-a dat cale liberă lui Groza să formeze guvernul, însă liberalii şi ţărăniştii au refuzat să intre într-un guvern controlat de Frontul Naţional Democrat. Primul cabinet al lui Groza a fost respins de Rege. La 5 martie, Vîşinski l-a informat pe Rege, că dacă nu era acceptat un guvern Groza, „nu mai putea răspunde pentru existenţa în continuare a României ca stat independent”[i]. Temându-se de o lovitură de stat, regele şi-a dat consimţământul a doua zi după-amiază.
După aceea, acapararea comunistă a României a înaintat cu paşi repezi[ii]. *)Noul guvern Groza era dominat de FND, care deţinea paisprezece din cele optsprezece posturi din cabinet. Comuniştii controlau ministerele de Inter[iii]ne, Justiţie, Război şi Economie Naţională. Liberalii şi ţărăniştii disidenţi deţineau celelalte patru portofolii, cel mai notoriu fiind fostul prim-ministru al Regelui Carol II, Gheorghe Tătărescu, cândva oponent şi acum, sicofant al Uniunii Sovietice, care a devenit viceprim-ministru şi ministru de Externe. Teohari Georgescu a fost ridicat la funcţia de ministru de Interne. Imediat după numirea sa, Georgescu a anunţat că „pentru a-şi duce la îndeplinire sarcinile… ministrul de Interne trebuie să se bizuie pe un puternic aparat de poliţie, epurat de toate elementele fasciste, colaboraţioniste sau compromise care fuseseră pervertite de obiceiuri şi practici antidemocratice şi venale”[iv].
Din cei 6.300 de angajaţi ai Ministerului de Interne, existenţi la 6 martie 1945, 2.851 au fost trecuţi în rezervă şi 195 au fost concediaţi. În locul lor au fost aduse „elemente cinstite, democratice şi capabile”[v].Poliţia, Siguranţa, Jandarmeria şi Corpul Detectivilor au fost reorganizate, acesta din urmă primind misiunea specială de a da de urma membrilor încă activi ai Gărzii de Fier şi de a-i aresta[vi]. Sub îndrumarea unui agent NKVD, Alexandru Nicolski, Corpul urma să reprezinte nucleul Securităţii[vii]. Colegul lui Teohari Georgescu, Emil Bodnăraş, a fost promovat secretar general al primului ministru. Bodnăraş ocupa o funcţie-cheie, pentru că în cabinetul său se intersectau fire din structurile acaparate de comunişti. Bodnăraş era şi el agent al NKGB şi raporta cu fidelitate stăpânilor săi de la Moscova asupra atitudinii personalităţilor marcante ale noului guvern, precum şi asupra manevrelor din interiorul PCR.
La 7 martie, Groza a anunţat că vor fi epuraţi „fasciştii” din viaţa publică, iar la 2 aprilie cotidianul partidului, „Scânteia“, declara că mai multe sute de ofiţeri de poliţie şi de contraspionaj, care s-au făcut „vinovaţi de dezastrul care s-a abătut asupra ţării” (termenul folosit în jargon comunist pentru alianţa cu Germania) fuseseră arestaţi. Arestările s-au făcut la 20 martie de către agenţi sovietici de origine basarabeană, recrutaţi de curând în poliţie. Aceştia, în marea lor majoritate, fuseseră capturaţi, în anii interbelici, de către autorităţile româneşti, fiind eliberaţi din închisoare după 23 august. Pentru a desăvârşi controlul sovietic asupra forţelor de represiune, Groza a semnat la 27 aprilie un ordin ce-i acorda secretarului general controlul asupra SSI. Pericolul oricărei opoziţii faţă de prezenţa sovietică şi comunistă din partea forţelor armate instruite a fost eliminat, iar locul acestora a fost luat de noile instrumente de comunizare a României.
Constituirea guvernului Groza a adus după sine totala subordonare a forţelor de ordine faţă de comunişti. Au fost formate comitete cetăţeneşti care să sprijine poliţia, la 28 februarie redusă din nou prin ordin sovietic şi epurată, iar acestea şi-au arogat dreptul de a controla documentele oamenilor pe stradă, de a percheziţiona casele în căutarea de bunuri luate, pasămite, din Uniunea Sovietică, în timpul războiului, sau care aparţinuseră înainte germanilor şi maghiarilor, şi de a le inspecta pentru a încartirui refugiaţi sau ofiţeri sovietici. Nu exista nici un fel de supraveghere legală a acestor intruziuni haotice în vieţile oamenilor, iar rapiditatea cu care poliţia a degenerat sub Groza într-o forţă de represiune a generat o teamă larg răspândită faţă de autorităţi.Pentru a obţine verdictele pe care le cerea, Vîşinski i-a ordonat lui Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei, să demită peste 1.000 de magistraţi, în aprilie 1945, şi să-i înlocuiască prin fanatici maleabili[viii]. Importantă nu era doar latura punitivă a acestor epurări, ci şi folosirea lor eficientă. Cele două aspecte erau legate: ameninţarea cu pedeapsa era utilizată în scopul exercitării unor presiuni asupra oamenilor pentru a deveni unelte ale comuniştilor. Groza însuşi i-a spus ziaristului britanic Archie Gibson, la 23 mai 1945, că în cele două luni de când a preluat funcţia au fost arestaţi 90.000 de români[ix], dar nu există nici o informaţie la îndemână care să confirme această cifră.
