Maniu, rezistenţa şi americanii
Au fost, în fapt, români care au rezistat din disperare sau exasperare. România a avut şi are câţiva oameni care se aseamănă lui Patrick Henry (revoluţionar american, n.e.). Viaţa nu era atât de roz ca să te agăţi de ea cu orice preţ. Mulţi români erau hotărâţi să-şi asume orice risc , pentru a face ceva. Altfel, s-ar fi dispreţuit pe ei înşişi, pentru inactivitate, supunere sau indolenţă. Îi detestau pe sicofanţii din ambele tabere şi voiau să pună la cale o acţiune pentru a salva onoarea României. Prin urmare, s-au format câteva aşa-numite grupuri. Unul dintre ele era condus de remarcabilul şi înflăcăratul general Aldea, cel care-i dăduse o mână de ajutor regelui în răsturnarea lui Antonescu şi ocupase, mai apoi, funcţia de ministru de interne. Mai erau şi alte asemenea grupuri.
Aceşti revoltaţi nu erau conduşi de Maniu sau de Mihalache şi nici nu beneficiau de bani, arme sau instrucţiuni din partea Partidului Naţional Ţărănesc, decât în măsura în care fiecare român cu simţ patriotic era inspirat de conduita lui Maniu. Românii îl iubeau pe acesta aşa cum americanii iubesc memoria şi exemplul personal al lui Washington. Desigur, unii dintre membrii rezistenţei erau şi membri ai Partidului Naţional Ţărănesc, alţii stabiliseră contacte cu lideri ori membri ai organizaţiilor locale ale partidului, câţiva fiind chiar rude al unora dintre persoanele cu poziţii insemnate în partid. Toate aceste lucruri erau deasupra oricăror îndoieli şi nici nu putea fi altfel. Ca Patrick Henry şi Wilhelm Tell, glorificaţi de generaţii întregi, ca acei partizani din timpul ultimului război mondial, care au îndrăznit să sfideze tirania lui Hitler, era greu de imaginat vreun român care să nu fie gata să ia calea codrului pentru a scutura jugul dublei tiranii impuse de Moscova.
Activitatea disperată a răzvrătiţilor din munţi, inspirată de poziţia Partidului Naţional Ţărănesc şi de caracterul integru al liderilor săi, nu a făcut decât să dea apă la moară asupritorilor, oferindu-le prilejul de a pregăti cătuşele atât pentru Maniu, cât şi pentru partidul său.
Legăturile lui Maniu şi ale prietenilor săi cu americanii îi pricinuiau serioase neplăceri. Pentru el, ca şi pentru alţi conducători români, a ignora sau a evita America ar fi însemnat o dramatică recunoaştere publică că românii erau de fapt de partea Rusiei şi că, din laşitate, renunţaseră a mai lupta pentru libertatea lor. Bineînţeles, românii tânjeau după prezenţa americanilor, aşa cum florile tânjesc după prezenţa soarelui. Nu că America ar fi fost în acel moment un soare pe firmamentul politic al lumii, dar nicio altă rază de lumină nu se întrevedea pe cerul întunecat al României, aşa că apropiaţii lui Maniu menţineau un contact permanent cu americanii, oficial şi neoficial. Cei mai mulţi dintre aceştia, care locuiau în acea vreme la Bucureşti, doreau şi încurajau aceste legături. Trecând peste toate neînţelegerile anterioare, cooperarea era îndreptată împotriva despotismului comunist, sprijinit de Moscova. Guvernul american îşi exprimase oficial, şi în repetate rânduri, nemulţumirea faţă de regimul comunist din România, luând în considerare şi nemulţumirile opoziţiei, îndeosebi ale Partidului Naţional Ţărănesc. Procedând în acest fel, partidul lui Maniu se expunea, inevitabil, acuzaţiei de conspiraţie şi ajutor dat inamicului, prin divulgarea unor secrete de stat. În 1945, americanii ar fi dorit îndepărtarea lui Groza, bucurându-se de sprijinul Partidului Naţional Ţărănesc, ca şi acela al majorităţii românilor. Pentru comunişti, Maniu era, deci, un conspirator împotriva guvernului şi a Moscovei.
Cursa s-a închis, nu după mult timp. Au fost, cu toţii, condamnaţi. Această situaţie dificilă apăsa greu asupra Partidului Naţional Ţărănesc, în tot cursul anului 1946, ameninţându-l cu distrugerea. Violenţele puse la cale de comunişti, pe care, în bună parte, le-am văzut ca martor ocular, s-au dezlănţuit de la un capăt la altul al ţării. Soldaţi ruşi înarmaţi ajutau la spargerea întrunirilor Partidului Naţional Ţărănesc. Orice susţinător de-al lui Maniu care îndrăznea să scrie un articol, să ţină o conferinţă sau să colinde oraşele în campania electorală îşi risca, pur şi simplu, viaţa. (va urma)
Din Reuben H. Markham, „România sub jugul sovietic”, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1996