Rareori experienţa unei „victime a comunismului” (noţiune de care sociologii „politic corecţi” au început să se plictisească, considerând-o un balast al istoriei, iar istoricii „politic corecţi” o interoghează asupra conotaţiilor politice, trecând-o printr-un fel de „verificare de cadre”) este atât de fin disecată ca în această carte. Doctorul Nicu Ioniţă, medicul Nicu Ioniţă a fost arestat la vârsta de 25 de ani, pe când era preparator la Institutul de Medicină din Iaşi. Cariera care i se deschidea promiţător înainte a fost întreruptă brusc de arestarea sa inopinată şi de condamnarea sa la şase ani de închisoare, de către un tribunal militar (deşi era un civil) şi pe baza articolului 209: „uneltire contra ordinii de stat” (deşi nu „uneltise” şi nu avea de gând să „uneltească”, decât, cel mult, nu era de acord cu actele şi crimele revoltătoare ce se petreceau în ţară).
Cei şase ani de anchetă, muncă forţată şi închisoare l-au purtat prin închisorile Galata şi Suceava, apoi prin infernul de la Jilava, prin „experimentul de la Piteşti” şi apoi prin lagărele de muncă forţată. Experienţa cea mai năucitoare a trăit-o la Piteşti (deşi ca decor şi înfăţişare dantescă Jilava i se păruse de nedepăşit). Doctorul, „banditul” Nicu Ioniţă a trăit infernul „experimentului” (cât de ştiinţific sună acest cuvânt!) şi a fost unul din foarte puţinii care au reuşit să nu cedeze torturilor bestiale ale colegilor care îi cereau – nici mai mult, nici mai puţin – decât să „spună adevărul”.
Adevărul adevărat îl aflăm din această carte, care este în acelaşi timp un jurnal al ororilor de la Piteşti (a se citi capitolul IV – „Teroarea în acţiune”), inegalabil prin precizie epică şi disecţia psihică şi, în plus, un studiu ştiinţific de mare valoare.
Medicul care şi-a petrecut anii tinereţii aruncat în bolgiile infernului concentraţionar a trăit şi după eliberare calvarul pe care i-l impunea statutul de fost deţinut politic. Până la 43 de ani n-a fost lăsat să practice decât munci inferioare, iar în anii de după readmiterea în corpul medical a trecut prin secţiile cele mai grele ale spitalului din Paşcani.
Această generoasă – prin suferinţă şi abnegaţie – experienţă i-a dat însă materia primă pentru studiul pe care îl publicăm. Atât prin rigurozitatea analizei psiho-traumei sociale şi politice (inedită în literatura noastră medicală), cât şi prin concluziile acestei analize inteligente şi bazate pe trăirile proprii, cartea domnului doctor Nicu Ioniţă este un eveniment ştiinţific şi memorialistic. Medicul şi-a oferit nu numai propriul timp, ci şi propria viaţă intimă pentru a ne arăta ce a fost uitat înainte de a fi fost cunoscut: sacrificiul şi demnitatea foştilor deţinuţi politici.
Romulus Rusan
Transferul la Piteşti
Activitatea ODCC a continuat până la 18 aprilie când s-a dat startul pentru transferul deţinuţilor către închisorile la care erau repartizaţi pentru executarea pedepselor. La 19 aprilie, Ţurcanu, echipa sa şi un număr de 80 de deţinuţi au fost transferaţi la Piteşti, închisoare prevăzută numai pentru studenţi. Aici, Ţurcanu şi echipa, cu sprijinul administraţiei închisorii şi sub stricta supraveghere şi coordonare a „Biroului Inspecţii”, serviciu special creat în cadrul DGP (Direcţia Generală a Penitenciarelor) şi-a continuat activitatea de reeducare şi şi-a intensificat acţiunile de culegere de informaţii.
Odată cu venirea lui Ţurcanu şi a echipei sale, s-au intensificat şi vizitele ofiţerilor superiori din MAI la închisoarea Piteşti, cu care Ţurcanu a purtat discuţii. În cursul anului 1949, măsurile de reorganizare a închisorii, de înrăutăţire a condiţiilor de detenţie şi de intensificare a muncii informative au pus bazele transformării închisorii Piteşti într-un laborator experimental de psihopatologie umană, unic în universul concentraţionar românesc şi în tot lagărul comunist ca amploare şi monstruozitate, în care s-a urmărit şi s-a reuşit transformarea omului în contrarul său. Experimentul Piteşti a fost gândit ca staţie pilot, urmând ca metodele şi tehnicile folosite (precum şi rezultatele obţinute!) să fie exportate atât în toate închisorile din România, cât şi în tot lagărul comunist. Metoda de lucru a fost teroarea, teroarea totală, fizică şi psihică, teroarea continuă, 24 de ore din 24, zile, săptămâni şi luni de zile, scopul urmărit fiind schimbarea naturii umane, inversiunea psihologică şi instigarea deţinuţilor să se lupte între ei pentru supravieţuire, să se măcelărească şi să se ucidă între ei. Şi, din păcate, planul a reuşit. O întrebare legitimă: de ce sovieticii au ales România pentru un astfel de experiment şi de ce România a acceptat şi susţinut desfăşurarea acestui abominabil experiment pe teritoriul ţării? Cineva trebuie să răspundă.
La Piteşti – răul absolut
Eu am ajuns la Piteşti în aprilie 1950. Veneam de la Jilava unde răul era la el acasă şi nu credeam că ar putea fi ceva mai rău decât atât. Cât m-am înşelat! Aici, la Piteşti m-am confruntat cu răul absolut. Aici am fost victimă şi martor al celui mai abominabil experiment uman, în care teroarea şi tortura au depăşit orice limite, reuşind să destructureze fiinţa umană în componentele sale de bază, să disocieze psihicul de biologic. După carantina obligatorie, timp de o lună de zile, am fost transferat în secţia celular şi, de aici, în cursul lunii iunie, mutat la subsolul închisorii, în „camera 1”, spaţiu rezervat celor condamnaţi la muncă silnică. O cameră insalubră, întunecoasă, cu două ferestre mici şi cu zăbrele groase, la nivelul solului, cu 3 priciuri de-a lungul pereţilor şi un singur pat de fier care în timpul experimentului va avea rolul de „confesor” şi două tinete, una pentru apă şi alta pentru necesităţile fiziologice. Acestea sunt amănunte, dar fiecare obiect amintit mai sus a avut roluri diferite în decursul anului. În cameră se aflau 32 de deţinuţi, colegi de suferinţă, toţi studenţi în ultimii ani sau absolvenţi de facultate, din toate centrele universitare din ţară şi toţi cu funcţii de răspundere în organizaţiile anticomuniste din care făceau parte şi care primiseră cu condamnări mari (10-15-20-25 de ani muncă silnică), eu având cea mai mică condamnare – 5 ani muncă silnică. Atmosfera din cameră, departe de a fi cea la care mă aşteptam, era tensionată şi inspira îngrijorare şi o teamă nedesluşită ne făcea traiul cotidian şi mai greu de suportat. M-am lămurit mai târziu, dar a fost prea târziu.
Pasul întâi – lovitura prin surprindere
6 decembrie ’50, o dimineaţă obişnuită, la fel de greu de suportat ca toate dimineţile şi totuşi, din senin, o lovitură năprasnică în cap, o durere acută şi ameţitoare, urmată de pierderea cunoştinţei şi alunecare în nefiinţă. Totul s-a petrecut fulgerător, ceea ce dovedea o bună pregătire a acţiunii şi o experienţă în atacuri prin surprindere, la care colegii mei mai participaseră. Loviturile au fost atât de puternice şi bine ţintite, încât nimeni nu a reacţionat. Cât a durat această explozie de ură şi înverşunare, această acţiune de-a dreptul sălbatică, nu ştiu. Abia când am fost cules de pe jos şi aruncat pe prici, mi-am recăpătat cunoştinţa. Eram înfăşurat în durere, o cefalee atroce îmi bloca orice gând, orice înţelegere. Privirea îmi era înceţoşată, auzul suspendat şi fiecare mişcare, fiecare efort mintal îmi sporeau durerile; orice efort mintal îmi certifica neputinţa şi, totuşi, trebuia să mă identific, să văd dacă mai sunt întreg şi să identific ambianţa şi cauzele măcelului. Da, eram tot eu, dar nu mai eram cel care mă ştiam. O evaluare corectă a deteriorărilor suferite era absolut necesară pentru a afla exact stadiul în care mă aflam şi, mai ales, pentru a aprecia resursele de care mai dispuneam pentru a putea face faţă confruntărilor ce vor urma. Bilanţul era negativ. Eram o victimă politraumatizată. Sângele îmi curgea din nas şi din gură, cu ochiul stâng nu mai vedeam deloc şi, pipăindu-mă, am constatat un edem palpebral şi facial enorm, iar zgomotele din urechi mă îngrijorau cel mai mult şi ducând mâinile la urechi, am constatat că din ambele urechi sângele şiroia pe obraji. Am intrat în panică. Situaţia era mult mai gravă decât mi-aş fi închipuit.
Dar, de fapt, ce se întâmplase? O acţiune fulger şi atât de brutală, mult mai brutală decât anchetele prin care trecusem şi, ceea ce era mai îngrijorător şi de neimaginat, măcelul a fost pus la cale şi executat de către prietenii şi colegii noştri de suferinţă. Cum a fost posibil un asemenea masacru şi ce resorturi i-a îndemnat pe colegii noştri să acţioneze în acest fel? Buimăcit de durere, ascultam cu mare greutate sentinţa rostită de Ţurcanu: „Bandiţilor, criminalilor, să vă faceţi demascarea, să spuneţi tot ce n-aţi spus la anchete, să-i demascaţi pe toţi cei cu care aţi avut legături şi mai sunt încă liberi!… Bandiţilor, criminalilor, cel care nu-şi va face demascarea, nu va ieşi viu din închisoare şi, acum sau mai târziu de mâna noastră veţi muri!”. Din tonul, hotărârea şi siguranţa cu care-şi rostea sentinţa, mi-am dat seama că Ţurcanu nu glumea. Nedumerit şi înspăimântat, mi-am aruncat privirea în jur şi m-am îngrozit. O parte din prietenii şi colegii mei de la Iaşi, cu privirile întunecate şi încărcate de ură şi cu ciomegele în mână se plimbau agitaţi printre priciuri, cu ochii pe noi, gata să intervină în caz că cineva dintre noi ar fi încercat să facă un gest necugetat. Îi priveam pe colegii şi prietenii mei şi nu-i mai recunoşteam. Ce resorturi interioare şi cât de intense ar fi putut fi acestea, încât să le schimbe atât de mult înfăţişarea şi comportamentul? Acum îmi explicam starea de tensiune, de nelinişte şi de aşteptare ce domnea în camera noastră şi, tot acum, am înţeles de ce am fost adus aici, în „camera 1 subsol”.
Au mai luat cuvântul şi câţiva din cei 10-12 colegi care făceau parte din echipa lui Ţurcanu: „Bandiţilor, criminalilor, demascarea este obligatorie! Vreţi, nu vreţi, veţi fi obligaţi să o faceţi, nimeni nu se va putea sustrage, noi avem timp şi metode ca să vă convingem să vă faceţi demascarea”. Mi-am dat seama că situaţia era, într-adevăr, mult mai gravă decât mi-aş fi putut închipui. Mă aflam în faţa unei crize psihologice majore şi eram şi martor şi victimă a unor evenimente ce frizau patologicul. Ţurcanu a intervenit din nou: „Bandiţilor, criminalilor, noi ştim totul despre voi, nu încercaţi să ne minţiţi, aruncaţi tot putregaiul din voi ca să puteţi fi liberi, o să vă aducem într-o stare în care o să vă fie scârbă de voi. Şi acum pe ei!”. Şi în clipa aceea s-au năpustit asupra noastră, lovind la întâmplare. Fiecare lovitură era însoţită de înjurături, de insulte şi ameninţări. Ploaia de lovituri cădea în ropot peste trupurile şi sufletele noastre. Am fost târâţi jos pe ciment şi din spinările noastre au făcut cale de tropăit şi dans macabru. Mi-am acoperit capul cu braţele şi încercam să supravieţuiesc.
Cât a durat măcelul? Nu ştiu. Timpul nu mai avea nici o valoare pentru mine, important era să nu înnebunesc şi să nu-mi pierd viaţa; doream cu orice preţ să văd sfârşitul acestei aberaţii a omului. Nu loviturile mă dureau, mă dureau ura şi încrâncenarea cu care acestea erau date de către bunii mei prieteni şi colegi de suferinţă. Obişnuit, prin activitatea mea ştiinţifică, să observ, să nu uit nimic şi să interpretez orice se petrece în jurul meu, m-am hotărât să înregistrez totul, urmând ca interpretarea să o fac la sfârşitul acestui experiment psihosocial. După ce şi-au terminat numărul şi au fost siguri că ne-au redus la tăcere şi nimeni dintre noi, victimele, nu ar mai fi capabili să riposteze, torţionarul şef Mărtinuş Alexandru, cel care era beneficiarul singurului pat de fier din cameră, a luat din nou cuvântul: „Bandiţilor, criminalilor, din clipa aceasta, nimeni nu mai are voie să facă o mişcare fără ordinul sau învoirea noastră. Nu mai aveţi voie să vorbiţi sau să priviţi în cameră, vă interzicem să discutaţi între voi sau să vă faceţi semne şi orice încercare de încălcare a acestor dispoziţii va fi sancţionată. Şi, acum, sus pe prici!”. După ce, cu greu, ne-am urcat pe priciuri, intervine din nou şi ne fixează poziţia pe care va trebui să o păstrăm de acum înainte. Da, într-adevăr, s-au gândit la toate şi viaţa noastră va fi monitorizată de acum înainte în totalitate. Poziţia care ne-a fost impusă a fost cu grijă aleasă, ca să ne sporească suferinţa: în poziţie şezândă, cu genunchii ridicaţi şi adunaţi la piept, cu braţele încercuind genunchii, capul plecat şi privirea aţintită în pământ. Această poziţie fixă, asemănată de mine cu aceea a Gânditorului de la Hamangia, a fost extrem de obositoare şi dureroasă. Eu am fost nevoit să păstrez această poziţie extrem de chinuitoare timp de 6 luni de zile, până la sfârşitul experimentului care a avut loc, tot aşa de brusc ca şi începutul.
După o scurtă pauză, timp în care s-a consultat cu tovarăşii săi, Mărtinuş ni se adresează: „Bandiţilor, criminalilor, demascarea este obligatorie, iar reeducarea este o problemă de conştiinţă şi nu ştiu dacă toţi vă veţi putea reeduca. În schimb, demascarea, vreţi, nu vreţi, o veţi face, aşa că depinde de voi de ce fel de soartă vreţi să aveţi parte, viaţa şi libertatea este în mâinile voastre. Noi vrem şi avem şi metode care să vă oblige să vă faceţi demascarea, dar dacă alegeţi moartea, nu-i nici o problemă, o să aveţi parte de ea, dar nu ca martiri cum credeţi voi, ci ca bandiţi”, şi la un semn, tovarăşii lui au început să ne lovească cu brutalitate. Întreaga zi s-a scurs în etape succesive – bătăi şi schingiuiri sălbatice şi nemişcare, în acea poziţie chinuitoare a Gânditorului de la Hamangia. Deşi colegii noştri, torţionari, erau puţini la număr (doar 10-12), au reuşit să ne imobilizeze şi să ne reducă la tăcere. Loviturile iniţiale au ţintit capul, producând traumatisme cranio-cerebrale de diferite grade, ceea ce a şi explicat lipsa noastră de reacţie şi, în plus, debutul brusc al măcelului, survenit în afara orizontului de aşteptare, a contribuit la deruta noastră, pentru că şi şocul surprizei a reprezentat un factor traumatogen major care a blocat orice acţiune de răspuns din partea noastră.
Dr. Nicu Ioniţă, Psihotruma de dedetenţie şi urmările ei. Mărturia personală şi ştiinţifică a unui supravieţuitor al “experimentului Piteşti”, Fundaţia Academia Civică, 2008