Rareori experienţa unei „victime a comunismului” (noţiune de care sociologii „politic corecţi” au început să se plictisească, considerând-o un balast al istoriei, iar istoricii „politic corecţi” o interoghează asupra conotaţiilor politice, trecând-o printr-un fel de „verificare de cadre”) este atât de fin disecată ca în această carte. Doctorul Nicu Ioniţă, medicul Nicu Ioniţă a fost arestat la vârsta de 25 de ani, pe când era preparator la Institutul de Medicină din Iaşi. Cariera care i se deschidea promiţător înainte a fost întreruptă brusc de arestarea sa inopinată şi de condamnarea sa la şase ani de închisoare, de către un tribunal militar (deşi era un civil) şi pe baza articolului 209: „uneltire contra ordinii de stat” (deşi nu „uneltise” şi nu avea de gând să „uneltească”, decât, cel mult, nu era de acord cu actele şi crimele revoltătoare ce se petreceau în ţară).
Cei şase ani de anchetă, muncă forţată şi închisoare l-au purtat prin închisorile Galata şi Suceava, apoi prin infernul de la Jilava, prin „experimentul de la Piteşti” şi apoi prin lagărele de muncă forţată. Experienţa cea mai năucitoare a trăit-o la Piteşti (deşi ca decor şi înfăţişare dantescă Jilava i se păruse de nedepăşit). Doctorul, „banditul” Nicu Ioniţă a trăit infernul „experimentului” (cât de ştiinţific sună acest cuvânt!) şi a fost unul din foarte puţinii care au reuşit să nu cedeze torturilor bestiale ale colegilor care îi cereau – nici mai mult, nici mai puţin – decât să „spună adevărul”.
Adevărul adevărat îl aflăm din această carte, care este în acelaşi timp un jurnal al ororilor de la Piteşti (a se citi capitolul IV – „Teroarea în acţiune”), inegalabil prin precizie epică şi disecţia psihică şi, în plus, un studiu ştiinţific de mare valoare.
Medicul care şi-a petrecut anii tinereţii aruncat în bolgiile infernului concentraţionar a trăit şi după eliberare calvarul pe care i-l impunea statutul de fost deţinut politic. Până la 43 de ani n-a fost lăsat să practice decât munci inferioare, iar în anii de după readmiterea în corpul medical a trecut prin secţiile cele mai grele ale spitalului din Paşcani.
Această generoasă – prin suferinţă şi abnegaţie – experienţă i-a dat însă materia primă pentru studiul pe care îl publicăm. Atât prin rigurozitatea analizei psiho-traumei sociale şi politice (inedită în literatura noastră medicală), cât şi prin concluziile acestei analize inteligente şi bazate pe trăirile proprii, cartea domnului doctor Nicu Ioniţă este un eveniment ştiinţific şi memorialistic. Medicul şi-a oferit nu numai propriul timp, ci şi propria viaţă intimă pentru a ne arăta ce a fost uitat înainte de a fi fost cunoscut: sacrificiul şi demnitatea foştilor deţinuţi politici.
Romulus Rusan
Demascarea publică
Demascarea publică a fost un act de conştiinţă care certifica desprinderea deţinutului politic de trecutul lui banditesc şi oficializa intrarea într-un nou ciclu de viaţă, un ritual care simboliza mitul faustic de naştere a omului nou, de fapt transformarea omului în contrariul său. Fiecare dintre colegii mei şi-a demascat activitatea criminală în cadrul unei organizaţii subversive a cărei ideologie criminală i-a transformat şi pe ei în criminali. Dovadă evidentă a acestei activităţi criminale, spuneau ei, au fost actele de sabotaj la care participaseră, acţiunile de spionaj, ajutorarea celor care duceau lupta în munţi … Dacă nu i-aş fi cunoscut pe unii dintre cei care debitau asemenea enormităţi, poate i-aş fi crezut, dar totul era o încercare disperată de salvare. Omul supus traumelor fizice şi psihice extreme prezintă tulburări mnestice, iar confabulaţia vine să umple aceste goluri mnestice. Cu aceeaşi detaşare recunoşteau că sunt vinovaţi, îşi asumau acuzele şi mulţumeau colegilor torţionari că i-au ajutat să vadă adevărul şi declarau că acum sunt hotărâţi să lupte împotriva celor care mai gândesc şi mai acţionează împotriva regimului comunist. Demascarea publică a urmărit şi a şi reuşit desprinderea deţinutului politic de crezul său politic şi social, despărţirea de idealul său de viaţă; ea a certificat renunţarea la propriile sale convingeri, credinţe şi aspiraţii şi, poate că cel mai dureros angajament al colegilor mei a fost renunţarea la legăturile sacre de sânge şi de suflet cu cei dragi şi cu familiile lor. Demascarea publică a adâncit şi mai mult fisura produsă în structura internă a omului, făcând-o de netrecut, fără şansă de întoarcere la starea de început.
Critica
Critica a fost una din operaţiile cele mai dificile care l-au extras pe om din matricea lui socială şi, secţionând cordonul ombilical, i-a întrerupt comunicarea vitală cu lumea în care s-a născut, a trăit şi s-a format. Critica în care s-au lansat colegii noştri, sub ameninţarea terorii, a completat şi adâncit fisura din sufletul lor, netezindu-le calea pentru despărţirea definitivă de lumea din care proveneau. Nimic nu a fost cruţat, totul a fost pus în discuţie, totul a fost contestat şi pângărit: societatea, şcoala, biserica, familia.
Societatea în care ne-am născut, am trăit şi care, implicându-ne, ne-a oferit şansa de împlinire, a fost „injustă şi amorală”, „putredă” şi „de-a dreptul odioasă” şi, ca atare, „trebuie distrusă şi sfărâmată din temelii şi aruncată la lada de gunoi a istoriei”. Această societate era caracterizată ca una în care „exploatarea celor mulţi este instrumentată de o clică de politicieni veroşi” şi „trebuie să piară şi să fie înlocuită cu o nouă societate mai bună şi mai dreaptă, în care oamenii muncii să beneficieze de aceleaşi drepturi, după modelul oferit cu mărinimie de ţara sovietelor”.
Şcoala în care am învăţat şi care ne-a definit personalitatea, înscriindu-ne în orizontul culturii, n-a fost decât „un instrument de pervertire a educaţiei noastre care a condus la deformarea gândirii şi la mutilarea conştiinţei noastre, la amputarea viselor şi la sufocarea aspiraţiilor noastre” şi „noi, noi cei de aici, suntem victimele acestui perfid sistem educaţional”. „Lumina vine de la răsărit, de aceea să ne străduim şi să ne însuşim învăţăturile marilor dascăli sovietici”. Cumplită rătăcire şi cât de adânc a pătruns morbul degradării în mentalul colegilor mei şi mulţi dintre ei – minţi strălucite – au căzut victime acestui machiavelic demers.
Biserica în care am crezut şi care a contribuit din plin la conturarea profilului nostru moral, cultivând partea cea mai de taină a fiinţei noastre, n-a fost decât „o sursă inepuizabilă de otravă care a înveninat sufletele oamenilor, adormindu-le raţiunea şi înrobindu-i pentru totdeauna unui mod de viaţă smerit, de supuşenie şi renunţare, la o condamnabilă sclavie”. În camera noastră, Dumnezeu a avut cel mai mult de plătit, abjurat şi insultat de cei care până mai ieri îşi zdreleau genunchii în rugăciuni, prosternându-se şi cerându-i ajutor.
Patria, marea noastră familie naţională şi simbol al devenirii noastre istorice, a fost contestată şi repudiată de colegii noştri. Ea, patria, „reprezintă un amalgam de etnii în care elementul slav este preponderent” şi de aceea, „prezenţa alături şi în sânul marii patrii a comunismului sovietic, a proletariatului internaţionalist, este singura justificare a existenţei sale”. Saltul de la un naţionalism şovin la negarea etnicităţii şi a patrimoniului spiritual al comunităţii de limbă şi de suflet, confirma, fără de tăgadă, cât de departe s-a ajuns cu ruinarea structurii psihologice a colegilor şi prietenilor mei.
Familia, leagănul sfânt al copilăriei noastre, izvorul nesecat al tuturor resurselor noastre biologice şi spirituale, izvorul de nădejde al deznădejdilor noastre şi sursa de linişte a vieţii noastre bântuită de nelinişte, n-a fost decât „o retortă în care disponibilităţile şi inocenţa noastră au fost speculate în vederea structurării unui robot insensibil şi amoral, a unui monstru cu chip de om şi, de aceea, această familie, cuib de viespi, trebuie renegată”. A fost asaltul final şi cel mai greu de înţeles şi de suportat, îndreptat împotriva familiilor noastre. „Familia poartă vina nenorocirilor noastre”, spuneau colegii mei, „a deformărilor noastre, de aceea este de condamnat”. Ascultam îngrozit acuzele nimicitoare aduse părinţilor, fraţilor, soţiilor şi iubitelor noastre. Am fost martorul unui sacrilegiu absurd şi păgân în acest colţ de infern, unde fiii îşi devorau părinţii, taţii erau puşi la stâlpul infamiei, iar mamele siluite de pruncii lor şi unde colegii mei, prinşi în mrejele patologicului, îşi renegau originea şi, disperaţi, îşi doreau un nou început, fără amintiri şi fără să mai trăiască în umbra protectoare şi în binecuvântarea celor care le-au dat viaţă. Multe blestemăţii şi multe abdicări, multe acte reprobabile şi multe rostiri absurde s-au petrecut în „camera 1 subsol”, dar nici una din aceste absurdităţi n-a întrecut sacrilegiul adus familiilor noastre (injuriile proferate împotriva taţilor noştri şi sacrificarea mamelor noastre). Acest spectacol absurd a scos în evidenţă hidoşenia a ceea ce zace în om şi poate fi scos la iveală în situaţii critice de viaţă.
Dar critica s-a îndreptat şi asupra noastră. Fiecare dintre noi a fost analizat cu minuţie, i s-au întocmit biografii imaginare şi i s-au atribuit origini incerte. Întreaga noastră existenţă a fost pusă în discuţie. În primul rând paternitatea noastră a fost pusă sub semnul întrebării, căci „dacă mama este într-adevăr aceea căreia noi îi spunem «mamă», oare tatăl este cu adevărat cel căruia îi spunem «tată»?” Şi, Doamne, mulţi au mai renunţat la tatăl lor! Nimic nu a fost cruţat: nici modul nostru intim de viaţă, nici cercul nostru de prieteni, nici valorile în care am crezut, nici munca noastră. Totul şi toate au fost încărcate cu atribute profanatorii şi scandaloase şi, de aceea, trebuiau puse la zidul ruşinii, iar noi trebuia să ne lepădăm de ele cu patologică frenezie. Nu a fost trecut nimic cu vederea; nici cele mai tainice cute ale sufletului n-au scăpat de analiză, de împroşcare cu noroi, de siluire. Nici un gând, nici o dorinţă şi nici o pasiune n-au fost lăsate să sălăşluiască în memorie, totul a trebuit să fie scos la iveală, terfelit şi apoi înecat în mâlul unei existenţe disperate, dar singura, spuneau torţionarii noştri, posibilă. Nici înfăţişarea noastră n-a fost scăpată de strâmba lor judecată. Într-o zi, fiind scos în mijlocul camerei, Mărtinuş se adresează tovarăşilor lui: „Uitaţi-vă la banditul acesta, uitaţi-vă ce monstru a putut să conceapă burghezo-moşierimea! O să-l punem într-un borcan cu spirt sau într-o cuşcă de fier, să fie „vestigiu” pentru generaţiile viitoare”. Cât de mult au fost batjocorite candorile noastre şi cât de brutal au fost sugrumate speranţele, credinţele şi aspiraţiile noastre. Fiecare dintre ei a fost obligat să se autodisece, să-şi prezinte textura intimă a fiinţei lor şi apoi să renege, să condamne tot ce îi aparţine, căci, numai repudiind trecutul, numai vidat de propria-i identitate poţi fi apt de restructurare, de modelare şi de asimilare a unei noi identităţi. Cât de mult am tăcut şi cât de scump am plătit tăcerea mea!
Urmăream cu îngrijorare deriva colegilor mei, dar înţelegeam profundele dereglări psihice produse de teroare. Este omul oare atât de fragil, de vulnerabil? Dacă prietenii mei, cu o structură psihologică bine articulată şi susţinută de o cultură mult peste medie, au cedat relativ uşor, atunci care va fi evoluţia celor mulţi, lipsiţi de cultură şi aflaţi într-un stadiu de dezvoltare prepsihologic care, din păcate, alcătuiesc majoritatea? Ţinând seama de torturile groaznice la care am fost supuşi, le înţelegeam suferinţa şi cedarea. Limitele lor de suportabilitate odată depăşite, nu mai erau ei cei pe care îi cunoşteam bine, erau opusul lor. Priveam cu spaimă cum, zi de zi, îşi schimbau înfăţişarea şi comportamentul. Observam pe viu disocierea personalităţii lor, spargerea în bucăţi a unităţii şi integrităţii într-o mare varietate de modele comportamentale, care mai de care mai abnorme, ceea ce traducea lipsa de coeziune şi sincronizare a proceselor psihice fundamentale. În fiecare zi fiecare dintre ei devenea un altul, un reziduu din el însuşi, nu-şi mai cunoştea propria istorie individuală şi se lepăda de toate legăturile ce-l ţinuseră pe linia de plutire.
Îi priveam pe furiş pe colegii mei (pentru că şi de acest gest nevinovat eram lipsiţi) şi vedeam doar chipuri întunecate, priviri tulburi şi mişcări necontrolate, ceea ce trăda starea de agitaţie psiho-motorie de care erau stăpâniţi. Într-atât se schimbaseră încât erau de nerecunoscut. Nu aveam voie să-i privesc, deşi nu ar fi fost o privire de reproş, ci una de înţelegere, pentru că în camera noastră privirea era o culpă. Când, într-una din zile, aflându-mă în poziţia fixă, cu privirea în pământ, unul din bunii mei prieteni, trecut acum de partea cealaltă, a venit la mine şi a început să mă insulte şi să mă lovească, am ridicat capul sus şi, în ciuda interdicţiei, l-am privit drept în ochi. În clipa aceea, reacţia lui a fost cu totul neaşteptată. Surprins de îndrăzneala mea, s-a dezlănţuit aşa cum nu-i era firea şi a început să urle la mine: „De ce mă priveşti, banditule, vrei să mă intimidezi, vrei să mă întorci din drum, vrei să revin iarăşi la ceea ce am fost?” şi a început să mă lovească cu putere cu pumnii, după care am fost tras jos pe ciment şi m-a călcat în picioare, în sprijin sărindu-i un alt prieten comun.
Cât de mult s-au schimbat colegii mei! Rezonanţa afectivă dispăruse cu totul şi întregul lor comportament era polarizat numai asupra propriei persoane, afişând un indiferentism agresiv faţă de suferinţele noaste, pe care tot ei ni le provocau. Le surprindeam plăcerea instinctuală de a provoca şi întreţine suferinţele noastre atunci când, stăpâniţi de o furie oarbă, se năpusteau asupra noastră, lovindu-ne în neştire. Din privirea lor tulbure şi agresiunea verbală, colorată cu cele mai abjecte necuviinţe, răzbătea ura de care erau stăpâniţi, dar şi disperarea indusă de abdicarea la care consimţiseră într-un moment de slăbiciune. Atitudinea noastră îi incita la violenţă. Desprinşi de noi printr-un proces de inversiune psihologică, afişau cu nonşalanţă o apreciere deformată a propriei lor persoane şi, mai ales, a rolului ce-l aveau în monitorizarea noastră: „De noi depinde soarta voastră” ne repetau mereu şi, din demersul lor de până acum, îi credeam în stare de orice act necugetat şi chiar de crimă, aşa cum au fost ucişi atâţia colegi de suferinţă de-ai noştri.
Autocritica
Autocritica – ultima etapă a demascării şi ultimul act al procesului de spălare a creierului, a fost un spectacol pe cât de umilitor şi degradant, pe atât de convingător şi veridic, care a demonstrat fragilitatea psihicului uman în faţa terorii sălbatice, practicată de om împotriva semenului său cu scopul de a-l transforma pe acesta în contrariul său. Autocritica reprezenta un amestec incongruent de exagerări şi confabulaţii, de acţiuni inventate şi dialoguri ipotetice, o logoree dezinhibată care atesta, pe de o parte, lipsa de coerenţă a gândirii şi absenţa coeziunii funcţiilor psihice, iar pe de altă parte, frica, spaima indusă de tortură, de repetarea ei şi a suferinţelor conexe, ceea ce stimula căutarea unei strategii de apărare şi, în lipsa acesteia, singura şansă de supravieţuire fiind alăturarea la grupul torţionarilor. Zi de zi şi seară de seară, până târziu în noapte, asistam la un spectacol de autoflagelare, de exorcizare şi sinucidere morală, în care autoacuzaţiile, autocondamnarea şi asumarea crimelor imaginare se rostogoleau ca un torent de lavă încinsă peste nedumeririle mele şi se repetau mereu şi mereu, ca un ecou lugubru, în variante care mai de care mai apocaliptice, până la autointoxicare.
Rând pe rând, colegii mei smulşi din Purgatoriu se prezentau la eşafod pentru a-şi sacrifica şi ultima punte cu trecutul, cu viaţa amputată de arestare, cu destinul frânt înainte de vreme. Fiecare îşi dezvăluia întreaga viaţă, copilăria, adolescenţa, tinereţea, întâlnirea cu rezistenţa în termeni cât mai negativi, precum şi rolul nefast al celor care le-au fost mentori şi le-au îndrumat paşii pe căi greşite. Descriau cu lux de amănunte mediul viciat în care au fost crescuţi, pervertirile la care au fost supuşi, îndemnurile la încălcarea ordinei sociale şi dispreţul faţă de clasa muncitoare. Autocritica a fost o adevărată lobotomie psihică, o tehnică de golire a minţii, de pregătire pentru reeducare, de trecere în custodia torţionarilor care îi vor modela pe colegii noştri după chipul şi asemănarea lor, conform intenţiilor şi intereselor partidului şi îi vor transforma în simple elemente de execuţie în angrenajul social. Toată viaţa, în continuare, vor fi dirijaţi să acţioneze numai la sugestie sau ordin şi vor fi supravegheaţi tot timpul „cu biciul în mână” pentru a nu mai greşi şi a face cale întoarsă în infernul din care abia au scăpat.
Este greu de înţeles acest proces de dezorganizare a universului psihologic uman de către cei din afara experimentului, dar când îl trăieşti zi de zi, clipă de clipă, îşi are justificare. Confesiunile colegilor mei frizau patologicul, dar, oare, cei care conduceau pe ce poziţie se aflau? Mărtinuş Alexandru, torţionarul şef, din când în când testa sinceritatea, buna credinţă şi disponibilitatea colegilor mei reeducaţi de a se angaja total în lupta împotriva lumii vechi şi a duşmanilor de moarte ai comunismului. Vinovaţii principali erau americanii care se pregăteau să invadeze lagărul comunist.
Dr. Nicu Ioniţă, Psihotruma de dedetenţie şi urmările ei. Mărturia personală şi ştiinţifică a unui supravieţuitor al “experimentului Piteşti”, Fundaţia Academia Civică, 2008
