Dan M. Brătianu, Martor dintr-o ţară încătuşată

Asistenţa medicală în câteva închisori din România între 1948 şi 1963

Făcând parte dintre aceia care nu aveau drept la asistenţă medicală, vreau întâi să povestesc experienţele mele personale.
Prima mea boală a fost adenopatie, denumită de asemeni tuberculoză ganglionară. După circa un an şi jumătate de regim celular, subalimentat şi fără a fi scos la aer, unii ganglioni de pe partea dreaptă a gâtului au început să se umfle. În celula în care mă aflam, în subsolurile Ministerului de Interne, îl aveam cu mine pe doctorul Petrescu, fost medic şef al Spitalului din Ploieşti. Avea reputaţia unui medic excelent. A diagnosticat imediat răul de care sufeream şi m-a sfătuit să mă înscriu la vizita medicală, ceea ce am şi făcut. După o zi sau două, un doctor, Nuhăm Efraim, m-a examinat superficial şi a declarat: „Este ceva de origine nervoasă.” Apoi a spus agentului sanitar care-l însoţea să badijoneze cu tinctură de iod umflătura gâtului meu, care atinsese mărimea unei nuci.
Bineînţeles că nu s-a produs nicio ameliorare. După circa un an măa aflam la Jilava. Umflătura gâtului atinsese mărimea unui măr. Doctorul Dan Teodorescu, specialist în chirurgie craniană, care era cu mine în celulă, mi-a spus să cer să fiu condus la medic şi să-i spun că dacă nu intervine, voi face operaţia în celulă, cu mânerul unei linguri, ascuţit, în loc de bisturiu, şi că l-aş face răspunzător de eventualele riscuri. Eram în 1950 şi mai existau oameni care credeau că situaţia României se putea ameliora.
Când am reuşit să fiu primit la vizita medicală, am avut norocul să dau de doctorul Popescu, care era asistentul medicului-şef al Jilavei şi care a avut curajul să ia măsurile necesare în absenţa şefului său. Am fost condus la dânsul de un plutonier. Doctorul a vaporizat nişte kelen pe umflătură, apoi mi-a dat o gamelă pe care a trebuit să o ţin sub bărbie şi mi-a făcut o tăietură adâncă în gât. Am umplut gamela cu puroi şi sânge, dar plutonierul a fost acela care a leşinat. Înnebunit, doctorul Popescu m-a rugat să-l ajut să-l readucem pe nenorocit în simţiri. A trebuit să depun gamela pe masă şi am reuşit să-l trezim pe subofiţer din leşin. Când a redeschis ochii, m-a văzut aplecat asupra lui, cu o rană mare deschisă la gât şi nu a putut spune decât aceste cuvinte: „Ca pe un porc v-a tăiat!”
Doctorul mi-a făcut un pansament şi mi-a spus să revin din două în două zile spre a-l schimba. Nu am reuşit să mă întorc însă la infirmerie decât şase luni mai târziu. În tot acest timp, rana mea nu a încetat să puroieze. Îmi spălam pansamentul în gamela în care mâncam, cu puţină apă rece pe care o preluam din raţia mea zilnică. Numai atunci când am fost transferat în puşcăria de la Aiud, un an mai târziu, mi s-a închis rana. Aiud este la o altitudine de câteva sute de metri mai sus decât Bucureşti.
Trei ani mai târziu am fost retransferat la Bucureşti, în închisoarea Uranus. Am fost izolat doi ani într-o celulă fără fereastră. Aerul venea printr-o răsuflătoare care dădea pe culoar. Subalimentaţia, frigul din celulă, lipsa de aer, mi-au provocat repede reumflarea ganglionilor gâtului. Dar, de data aceasta, regimul vroia să mă utilizeze ca martor într-un proces împotriva generalului Racoviţă.
Nici nu am avut voie să mă înscriu la vizita medicală. Mi s-a făcut o injecţie şi au fost suficiente trei şedinţe de raze ultraviolete ca gâtul să se vindece. Aceasta dovedeşte până unde merge sadismul criminal al regimului aplicat de comunişti deţinuţilor politici.
Bietul general Racoviţă a murit înainte ca regimul să-i poată face proces, izolarea mea a luat sfârşit şi gâtul meu s-a vindecat.
În afară de această adenopatie am avut trei hemoragii duodenale. În starea de slăbiciune în care mă găseam, pierderea a aproape 500 grame de sânge pe zi putea avea consecinţe fatale. Am fost salvat de fiecare dată de devotamentul camarazilor mei de celulă.
Prima oară mă aflam în închisoarea de la Piteşti. Agent sanitar era faimosul Ciortan, cel care fusese de o cruzime şi brutalitate fără seamăn în timpul perioadei zise a „reeducării”. Atunci când m-a primit la vizita medicală şi după ce îi arătasem o mostră a excrementelor mele, mi-a dat două aspirine, ceea ce era complet contraindicat. Norocul meu a fost că se aflau în celulă doi tineri marinari. Amândoi erau tuberculoşi. Având în vedere că erau condamnaţi la pedepse mici, regimul nu vroia ca starea lor să se înrăutăţească şi le acordase o alimentaţie mai bună, şi anume 250 grame de pâine şi doi decilitri de lapte pe zi, precum şi o hrană mai variată şi mai bogată în proteine animale.
Aceşti doi tineri încercaseră să fugă pe mare în Turcia, dar fuseseră uşor reperaţi şi capturaţi la mai puţin de 50 de mile de coasta română. Aparţinând noii generaţii şi provenind de la ţară, ei nu aveau nicio orientare politică şi pentru dânşii eram total necunoscut. Totuşi, s-au oferit imediat să-mi cedeze pe rând laptele şi pâinea lor. Acest gest era cu atât mai remarcabil cu cât periclita propria lor stare de sănătate şi riscau să fie denunţaţi de turnătorii din celulă. Acest fapt ar fi avut drept consecinţă suprimarea regimului alimentar special şi aplicarea unor sancţiuni care le-ar fi înrăutăţit starea sănătăţii. Pedeapsa consta dintr-un minimum de şapte zile de izolare în pivniţa cu geamuri sparte, unde temperatura era de de 12 grade. Acolo erai obligat să stai în picioare de la 5 dimineaţa până la 10 seara, fără permisiunea de a te rezema de pereţi sau de a te aşeza pe jos sau de a sta pe vine. Noaptea se dormea pe cadrul unui pat de fier, fără saltea şi cu o singură pătură peticită. Se primea mâncare caldă odată la două zile. În celelalte zile, 100 de grame de pâine şi o gamelă cu apă călduţă.
A doua hemoragie duodenală am avut-o la Aiud. Eram cu inginerul Radu Pescaru, cu care mă înţelegeam foarte bine. Era un om cult şi plin de umor. Când a văzut că nu primeam nicio asistenţă medicală a renunţat timp de şase zile la jumătatea raţiei lui, deşi suferea de foame ca toţi ceilalţi. După aceste şase zile hemoragia mea a încetat.
Am avut a treia hemoragie din nou la Piteşti, unde fusesem transferat pentru o scurtă perioadă. Acelaşi agent sanitar Ciortan asigura serviciul medical. De data aceasta nu mi-a dat aspirină, ci un fel de sirop, care nu putea în niciun caz să oprească o hemoragie. Din nou, camarazii mei de celulă au fost aceia care m-au salvat. Cum eram vreo 20, nu a fost prea greu pentru ei să-mi dea pe rând câte puţin din raţia lor de pâine şi de supă.
Pentru a fi totuşi imparţial, trebuie să relatez de asemeni cazuri în care unii deţinuţi au fost îngrijiţi corect, bineînţeles ţinând seama de condiţiile care domneau în puşcărie.
Unul dintre bunii mei prieteni, Gheorghe Boian, suferea de o gravă boală de stomac sau intestine. În fiecare seară, când se culca, nu ştiam dacă va redeschide ochii a doua zi. A rezistat totuşi timp de 15 ani, graţie unei îngrijiri medicale corecte, iar după eliberarea sa a reuşit să vină la Berna, în Elveţia, unde fiica sa trăieşte, măritată cu George Lahovary. A murit acolo în linişte înconjurat de familia sa.
Un alt caz remarcabil a fost acela al generalului Traian Teodorescu, fost ataşat militar al României la Ankara. Acesta avea o tensiune arterială foarte ridicată, care atingea câteodată 34/18. Trebuia să i se scoată sânge în fiecare săptămână şi acest lucru s-a făcut regulat timp de mai mulţi ani, până ân ziua când agentul sanitar care-l îngrijea a trebuit să lipsească şi acela care-l înlocuia a neglijat să vină la timp.
Mai pot cita două cazuri de cancer care au fost tratate în mod remarcabil.
Primul a fost cazul ofiţerului de marină Nichi Vâlsan. A fost îngrijit de doctorul închisorii de la Dej. Era o femeie al cărui nume nu-l cunosc, dar pe care o supranumisem Ţumpi. Nu toţi o agreau, căci asista la pedepsele corporale aplicate unor deţinuţi şi decidea dacă şedinţele puteau continua sau trebuia să fie întrerupte. Vâlsan suferea de un cancer intestinal. A fost supus în puşcărie la trei operaţii reuşite în cursul cărora i s-au scos de fiecare dată câţiva zeci de centimetri de intestin.  A fost eliberat în 1963 şi l-am văzut în 1965, perfect sănătos, la Constanţa. El era un apărător convins al lui Ţumpi, pe care o revăzuse după ieşirea din puşcărie şi care îi explicase că nu putea face altfel şi o făcuse pentru că era singură cu doi copii de crescut, iar în cazul în care nu ar fi executat ordinele pe care le primea nu ar fi putut găsi alt serviciu şi ar fi venit în locul ei un alt medic, care ar fi fost poate mai puţin uman.
Ţumpi este de asemeni aceea care s-a ocupat de un al doilea caz de cancer, de data aceasta al doctorului Cornel Petrasievici. El avea un carcinom la abdomen. Mi l-a arătat când am fost în aceeaşi celulă la Dej. A fost operat tot graţie lui Ţumpi şi se află acum perfect sănătos în Statele Unite.
Pentru a încheia acest subiect al asistenţei medicale în puşcăriile din România prin care am trecut, trebuie să precizez următorul lucru: conform planurilor guvernului-marionetă român, deţinuţii politici aparţinând partidelor de opoziţie trebuiau lichidaţi. Regimul de detenţie fusese calculat astfel încât să se atingă acest rezultat în câţiva ani. Cei care au murit la Canal, la Jilava, la Gherla şi în alte puşcării se numără cu miile. Generalul Nicolski, care dirija serviciile Securităţii Române, executa direct ordinele de la Moscova şi acestea erau aplicate strict, atât timp cât a trăit Stalin.
După moartea acestuia, s-a produs o uşoară ameliorare. Procesul de exterminare s-a încetinit în sensul că primeam raţiile alimentare mai corect, adică vreo 1.250 calorii pe zi şi nu 8-900 cum fusese înainte. Dar aceasta era încă mult sub nivelul minimum necesar pentru asigurarea existenţei unei fiinţe umane.
Pe de altă parte, România făcând parte din ONU, guvernul său nu mai putea acţiona exclusiv după planurile sale şi trebuia să ţină seama într-o oarecare măsură de prevederile Convenţiei Drepturilor Omului pe care o semnase.
Din nefericire, cred că am dreptul să afirm că Occidentul a arătat o toleranţă, pentru a nu spune o laşitate şi o slăbiciune inadmisibilă, atunci când s-au produs evenimentele din Ungaria şi din Cehoslovacia.

Dan M. Brătianu, Martor dintr-o ţară încătuşată, Fundaţia Academia Civică, 1996