Ana Blandiana (Bucureşti)
REZISTENŢA PRIN CULTURĂ, O TEMĂ POLEMICĂ!
Aş vrea să vă rog să-mi permiteţi, în încheierea acestui tablou – evident neexhaustiv – al atmosferei culturale din România anilor ’70-’80, să pun câteva accente asupra uneia dintre marile teme polemice ale perioadei post-decembriste: rezistenţa prin cultură. Subiectul s-a dovedit atât de acut încât, chiar cu câteva zile înainte de 1 ianuarie 1990, au apărut primele texte care pledau pro sau contra existenţei fenomenului numit, de altfel destul de limitativ, rezistenţa prin cultură. Personal aş prefera supravieţuirea prin cultură, dar nu dând acestei noţiuni conotaţii dispreţuitoare şi negative, ci, dimpotrivă, atribuindu-i o aură existenţială de salvare în profunzime şi înglobând în ea şi ideea de rezistenţă restrânsă la planul politic.
Să rămânem însă la termenul împământenit şi să încercăm să privim mai atent întrebarea, niciodată nevinovată, dacă a existat sau nu o rezistenţă prin cultură. Primul lucru pe care vom fi obligaţi să-l observăm este că răspunsul afirmativ a fost atacat atât dinspre cei care ar fi vrut mai mult decât o rezistenţă prin cultură, cât şi dinspre cei pentru care ideea de rezistenţă nu intra în socoteli, în schimb socotelile impuneau murdărirea celor care încercaseră să reziste, fie chiar şi numai prin cultură. În acest sens, cea mai convingătoare dovadă a existenţei unei rezistenţe prin cultură a fost terfelirea oamenilor de cultură care încercaseră să reziste în revista „Săptămâna“, înainte de ’89, în organele de presă controlate de foştii securişti, după. De fapt, tema aceasta ar merita o discuţie holografică şi mai puţin personală. Pentru că, vorbind despre represiunile împotriva culturii în condiţiile în care cultura nu a încetat să existe şi a supravieţuit sistemului în cadrul căruia s-a născut, vorbim despre rezistenţa culturii, după cum rezistenţa culturii, ca formă de manifestare a spiritului şi ca formă de memorie a societăţii, a făcut posibilă rezistenţa cu ajutorul culturii, deci prin cultură, la operaţia de spălare a creierului şi de formare a omului nou. (La urma urmei, universităţile volante organizate de „Charta ’77“ – în care mari profesori ai universităţilor cehe sau chiar vest-europene ţineau în ilegalitate, cu auditoriul înghesuit în apartamente de bloc, cursuri de istoria hitiţilor, de drept constituţional sau despre găurile negre din Univers – nu erau o formă de rezistenţă a culturii, pentru ca să se poată rezista prin ea?)
Acest tip de rezistenţă era în fond o împotrivire la moartea intelectuală, o formă de supravieţuire înţeleasă nu ca acomodare oportunistă şi superficială la mediu, ci dimpotrivă ca o profundă subversiune a sistemului prin nerenunţarea la valorile pe care el trebuia, pentru a învinge, să le distrugă. Această supravieţuire prin cultură nu spera să înfrângă comunismul, dar încerca să-i contracareze şi să-i diminueze efectele asupra celor mai profunde celule ale spiritului colectiv. Aş vrea însă să precizez (referindu-mă de data aceasta la propria mea experienţă) că atât în cazul celor trei interdicţii de semnătură (1960-1964, 1985, 1988-1989), cât şi în nenumăratele cazuri când n-am ajuns să-mi public lucrările (de exemplu: volumul „Arhitectura valurilor“ predat „Cărţii Româneşti“ în 1988 şi apărut în martie 1990) nu era vorba despre texte politice, ci de literatură, o literatură considerată periculoasă pentru că spunea adevăruri într-o societate în care singura materie primă nedeficitară era minciuna şi singura realitate nebutaforică aparatul represiv. Astfel, rostirea celui mai neînsemnat adevăr putea fi privită ca o crimă sau ca un act de eroism, iar adevărul estetic devenea prin însăşi perenitatea lui subversiv, deci politic.
Cât despre eficienţa acestei formule în planul supravieţuirii şi al rezistenţei la moartea intelectuală şi civică, să încercăm să ne imaginăm cum ar fi fost mintea şi sufletul românilor dacă în aceste decenii nu ar fi existat filmele lui Pintilie şi Daneliuc, piesele lui Teodor Mazilu, cărţile epuizate în câteva ore şi vândute cu suprapreţ a atâtora dintre noi, montările lui Ciulei, Esrig, Pintilie, Praporii lui Horia Bernea şi Regii Nebuni ai lui Corneliu Baba. Îmi amintesc de câte ori m-am dus, ca să pot vedea retrospectiva acestuia din urmă, de la „Dalles“, pentru că din cauza aglomeraţiei era imposibil să ai perspectiva necesară asupra pânzelor mari. Acea expoziţie a fost cu siguranţă un moment de rezistenţă atât din partea artistului, cât şi a publicului care stătea la coadă în stradă. A fost un moment în care frigul, frica şi nebunia din care pânzele se născuseră, căpătând o expresie artistică şi mergând până la capodoperă, determinaseră o reacţie direct proporţională cu intensitatea artistică a revoltei: se reacţiona la capodopera ca la un manifest politic. Cei care stăteau la coadă făceau fără îndoială un gest polemic. Acest tip de reacţie, acest tip de rezistenţă, am trăit-o cu toţii, a fost chiar viaţa noastră. Nimeni nu poate spune că n-a existat.
Întrebarea nu este, deci, dacă ceea ce se numeşte rezistenţă prin cultură a existat, ci dacă a putut ea ţine locul unei rezistenţe propriu-zise, unei rezistenţe politice. Răspunsul poate să fie da, sau răspunsul poate să fie nu, argumente există şi într-un sens şi în altul. În ceea ce mă priveşte, răspunsul da mi se pare în egală măsură adecvat şi umilitor. Umilitor, pentru că presupune incapacitatea noastră de a secreta un alt tip de rezistenţă. În fapt, răspunsul este da nu în sensul că cele două tipuri de rezistenţă ar fi comparabile, ci pur şi simplu pentru că neexistând – după înfrângerea rezistenţei din munţi, după lichidarea în închisori a elitelor de tot felul – o rezistenţă articulată politic, vidul în care ne sufocam a fost populat de aceste exerciţii de respiraţie prin cultură. Ceea ce s-a făcut în plan cultural nu compensează şi nu scuză ceea ce nu s-a făcut în plan politic, dar asta nu înseamnă că nu există şi nu explică. Oricât de exagerat, răspunsul da explică, fără îndoială, insuficienţa coagulării la români şi carenţa de solidaritate care ne este din nefericire specifică şi, în acelaşi timp, capacitatea noastră de a rămâne vii folosind remedii neconvenţionale. Ceea ce, evident, nu a existat în România comunistă (dar a existat oare în vreo altă Românie?) a fost solidaritatea. Nimic din ceea ce trebuia făcut de mai multe persoane la un loc nu s-a făcut şi poate chiar nu se putea face, iar, spre deosebire de domeniul politic, domeniul artei, al literaturii mai ales, este domeniul în care poţi să faci singur. Era firesc deci să se facă mai mult aici.
Mai există însă un aspect – şi mă gândeam la asta ieri, în timp ce ascultam oponenţii şi disidenţii regimului Ceauşescu, care îşi relatau experienţele: mă gândeam că, de fapt, există două criterii de a privi istoriile lor, istoriile lor care au intrat în istorie. Cele două criterii sunt pe de o parte faptele în sine, intensitatea curajului, intensitatea pedepselor suferite pentru curajul respectiv, iar pe de altă parte, şi adesea fără legătură cu această valoare în sine, norocul, şansa ca aceste fapte să fi fost mediatizate. Unii dintre ei au devenit foarte cunoscuţi (şi în felul acesta gestul lor a devenit important şi eficient din punct de vedere politic, pentru că orice gest politic este important prin capacitatea lui de multiplicare), în timp ce alţii, la fel de eroici, şi care au făcut lucruri la fel de importante, uneori chiar mai importante, au suferit necunoscuţi în închisori şi am ajuns să aflăm despre ei doar după ’89.
În această ordine de idei, cultura este domeniul în care multiplicarea se produce de la sine pe căi artistice şi impactul mesajului topit în opera de artă a fost amplificat de valoarea acesteia. De altfel, părerea mea este că artiştii sau scriitorii respectivi nici nu şi-au făcut decât datoria de a se exprima – exprimând prin însăşi definiţia artei lor şi adevărul celorlalţi –, iar gestul de rezistenţă s-a întregit din reacţia multiplicatoare a publicului. Personal cred că nu mi-am făcut decât datoria de scriitor, nu am făcut decât să scriu ce credeam şi să încerc să public ce am scris. Uneori am reuşit, alteori nu am reuşit. Gestul de rezistenţă, gestul politic, gestul prin care o poezie a fost transformată într-un manifest aparţine celor care mi-au multiplicat paginile, înlocuindu-mi tăcerea impusă prin propriile lor reacţii. Am fost nu numai autorul cărţilor mele, ci şi autorul tăcerilor mele, graţie celor care îmi copiau poeziile de mână şi le dădeau mai departe în sute de mii de exemplare.
Rezistenţa culturii aparţine autorilor, rezistenţa prin cultură aparţine publicului. A nega existenţa acestui fenomen al psihologiei colective ar fi, cred, nu numai o greşeală, ci şi o nedreptate. Aşa cum ar fi o nedreptate şi o greşeală să considerăm că existenţa acestui tip de rezistenţă profundă, precaută şi reuşind să salveze în adânc, oricât de ascuns, sâmburele viu al gândirii libere, poate să compenseze în devenirea noastră istorică patologia dizolvantă a nesolidarizării. Să nu uităm că un gânditor interbelic spunea că românii sunt un popor format din indivizi care au tendinţa să se salveze fiecare pe cont propriu. Rezistenţa prin cultură confirmă acest diagnostic. Problema noastră nu este să ne încăpăţânăm să demonstrăm în pofida argumentelor că n-am făcut nici atât, ci să ne întrebăm de ce am făcut numai atât.
neexistând – după înfrângerea rezistenţei din munţi, după lichidarea în închisori a elitelor de tot felul – o rezistenţă articulată politic, vidul în care ne sufocam a fost populat de aceste exerciţii de respiraţie prin cultură. Ceea ce s-a făcut în plan cultural nu compensează şi nu scuză ceea ce nu s-a făcut în plan politic, dar asta nu înseamnă că nu există şi nu explică. Oricât de exagerat, răspunsul da explică, fără îndoială, insuficienţa coagulării la români şi carenţa de solidaritate care ne este din nefericire specifică şi, în acelaşi timp, capacitatea noastră de a rămâne vii folosind remedii neconvenţionale. Ceea ce, evident, nu a existat în România comunistă (dar a existat oare în vreo altă Românie?) a fost solidaritatea. Nimic din ceea ce trebuia făcut de mai multe persoane la un loc nu s-a făcut şi poate chiar nu se putea face, iar, spre deosebire de domeniul politic, domeniul artei, al literaturii mai ales, este domeniul în care poţi să faci singur. Era firesc deci să se facă mai mult aici.
Mai există însă un aspect – şi mă gândeam la asta ieri, în timp ce ascultam oponenţii şi disidenţii regimului Ceauşescu, care îşi relatau experienţele: mă gândeam că, de fapt, există două criterii de a privi istoriile lor, istoriile lor care au intrat în istorie. Cele două criterii sunt pe de o parte faptele în sine, intensitatea curajului, intensitatea pedepselor suferite pentru curajul respectiv, iar pe de altă parte, şi adesea fără legătură cu această valoare în sine, norocul, şansa ca aceste fapte să fi fost mediatizate. Unii dintre ei au devenit foarte cunoscuţi (şi în felul acesta gestul lor a devenit important şi eficient din punct de vedere politic, pentru că orice gest politic este important prin capacitatea lui de multiplicare), în timp ce alţii, la fel de eroici, şi care au făcut lucruri la fel de importante, uneori chiar mai importante, au suferit necunoscuţi în închisori şi am ajuns să aflăm despre ei doar după ’89.
În această ordine de idei, cultura este domeniul în care multiplicarea se produce de la sine pe căi artistice şi impactul mesajului topit în opera de artă a fost amplificat de valoarea acesteia. De altfel, părerea mea este că artiştii sau scriitorii respectivi nici nu şi-au făcut decât datoria de a se exprima – exprimând prin însăşi definiţia artei lor şi adevărul celorlalţi –, iar gestul de rezistenţă s-a întregit din reacţia multiplicatoare a publicului. Personal cred că nu mi-am făcut decât datoria de scriitor, nu am făcut decât să scriu ce credeam şi să încerc să public ce am scris. Uneori am reuşit, alteori nu am reuşit. Gestul de rezistenţă, gestul politic, gestul prin care o poezie a fost transformată într-un manifest aparţine celor care mi-au multiplicat paginile, înlocuindu-mi tăcerea impusă prin propriile lor reacţii. Am fost nu numai autorul cărţilor mele, ci şi autorul tăcerilor mele, graţie celor care îmi copiau poeziile de mână şi le dădeau mai departe în sute de mii de exemplare.
Rezistenţa culturii aparţine autorilor, rezistenţa prin cultură aparţine publicului. A nega existenţa acestui fenomen al psihologiei colective ar fi, cred, nu numai o greşeală, ci şi o nedreptate. Aşa cum ar fi o nedreptate şi o greşeală să considerăm că existenţa acestui tip de rezistenţă profundă, precaută şi reuşind să salveze în adânc, oricât de ascuns, sâmburele viu al gândirii libere, poate să compenseze în devenirea noastră istorică patologia dizolvantă a nesolidarizării. Să nu uităm că un gânditor interbelic spunea că românii sunt un popor format din indivizi care au tendinţa să se salveze fiecare pe cont propriu. Rezistenţa prin cultură confirmă acest diagnostic. Problema noastră nu este să ne încăpăţânăm să demonstrăm în pofida argumentelor că n-am făcut nici atât, ci să ne întrebăm de ce am făcut numai atât.
Analele Sighet 10. Anii 1973-1989: Cronica unui sfârşit de sistem. Comunicări prezentate la Simpozionul de la Memorialul Sighet (5-7 iulie 2002), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2003
