“Cum aş vrea să fie România în care trăiesc?” a fost întrebarea la care Fundaţia Academia Civică le-a cerut, în 2000, adolescenţilor să răspundă pentru a fi admişi la Şcoala de Vară de la Sighet din iulie 2000. Apelului publicat în presa bucureşteană şi reluat în ziarul “Flux” din Chişinău i-au răspuns câteva zeci de elevi între 11 şi 18 ani din România şi Republica Moldova. O parte dintre răspunsurile revelatoare le-am publicat în volumul Exerciţii de speranţă.
“Cuprinzând meditaţiile a 81 de adolescenţi pe teme România în care aş vrea să trăiesc, această carte este o dramatică şi severă analiză a prezentului, dar în egală măsură o vibrantă, aproape lirică, dovadă de dragoste pentru ceea ce ar putea să fie România visată de copiii ei” nota Ana Blandiana, în postfaţa volumului Exerciţii de speranţă.
Pentru că am lansat de curând concursul pentru admitearea la cea de-a XIV-a ediţiii a Şcolii de Vară de la Sighet din iulie 2011, concurs care are ca temă tot un exerciţiu de imaginaţie – Vă propunem o probă de imaginaţie. Gândiţi-vă cum vă va fi viaţa peste 10 ani şi descrieţi la timpul trecut, în 3-5 pagini de jurnal intim, „ce aţi făcut” în ziua de 25 martie 2021. Dat fiind specificul şcolii pentru care candidaţi, încercaţi să încadraţi problemele dvs. personale în contextul social-politic al acelei zile de peste un deceniu – publicăm şi în această săptămână câteva dintre aceste eseuri scrise în urmă cu 11 ani de adolescenţii care au participat la cea de-a treia ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet.
Mihaela Herbel
17 ani, Baia Mare
VIAŢA MEA ÎN ROMÂNIA ŞI ROMÂNIA ÎN VIAŢA MEA
Nu voi spune niciodată două lucruri: că „m-am săturat de România” şi că „era mai bine pe vremea lui Ceauşescu”. având această certitudine, pot şi vreau să sper în şansa de democratizare adevărată şi valabilă a ţării mele.
România în care trăim
Copil fiind, nu-mi plăcea România în care trăiam. Prea era nefiresc traiul cotidian. Era prea multă teamă, prea multă resemnare şi prea multă îndobitocire în România aceea. Nu-mi plăceau tovarăşul, tovarăşa, mutrele cam speriate ale alor mei, frecvenţa desenelor animate… Dar atunci nu-mi imaginam că putea să fie altfel.
România în care trăiesc
Acum, graţie unor evenimente asupra cărora pluteşte încă misterul, eu pot să navighez pe Internet, să-l citesc pe Michnik, să ascult Nirvana şi să spun verde-n faţă ce mă doare (evident, cu condiţia de a fi ascultată. Dacă asta nu prea se întâmplă, e altă poveste…). În altă ordine de idei, eu pot să-mi imaginez şi chiar să-mi trăiesc viaţa, ALTFEL. E bine, e firesc să ai alternativă. Dar am o bănuială cum că viaţa cotidiană în „România în care trăiesc” nu se încadrează în firesc. Poate ar fi momentul să definesc firescul. Văd în firesc libertatea umană general recunoscută şi integral asumată. Şi – îmi pare rău s-o spun – în „România în care trăiesc” asta se întâmplă rar. Viaţa publică, spectacolul politic şi mediatic per ansamblu mă întristează. În ultima vreme aud multe voci care, într-o beţie de cuvinte, profetizează viitorul sumbru al plaiurilor mioritice. Există, evident, şi reversul medaliei: declaraţii cu iz de „tovarăşe!”, care ne spun nouă, cu un optimism delirant, cum că ţărişoara viitor de aur are. Profeţiile sumbre sau optimismul delirant îşi găsesc loc, uneori, alături de sfânta imbecilitate, şi în plan mediatic. De luni până vineri, după obişnuitul jurnal de seară, se înfiinţează şi prestează pe micile ecrane, cu infinită siguranţă de sine dusă până la îngâmfare, câţiva domni mereu pe fază. Sâmbătă seara e râdul bardului să pună ţara la cale, iar duminica la prânz ţărişoara cade sub pertinenta analiză (a se citi profeţie?!) a marelui „papa B „.
În rest, între o grevă care părea că nu se mai termină şi o cruntă dezamăgire în legătură cu calitatea intelectuală şi morală a celor care trag sforile în învăţământul românesc, încerc un dialog pe tema tabu a trecutului cu unul dintre profesori. Mi s-a reproşat „elitismul” opiniilor. N-am reuşit nici acum să mă fac înţeleasă.
Sâmbătă seara, într-o discuţie cu prietenii, apare inevitabil şi subiectul dureros: viitorul nostru. Şi aud la fel de dureroasele discursuri: „plec la facultate, prind o bursă în străinătate, plec şi nu mă mai întorc.”
Însă infinit mai dureros e spectacolul străzii, al vieţii: mereu văd oameni care aleargă (de cele mai multe ori după câştiguri la bingo – idealul absurd de trist al românului); o mulţime de cerşetori care privesc rugător după ţoapele înţolite ultimul răcnet; băieţii de cartier care se pare că au descoperit – după mii de căutări – piatra filozofală; conversaţiile de la piaţă din fiecare sâmbătă dimineaţa, care variază între ultima înţelepciune a lui Tucă şi preţul cartofilor; valutiştii din faţa Bibliotecii; frecventarea bisericii ca ritual social şi, nu în ultimul rând, gâlceava stupidă între români şi unguri (ţigani etc.), adâncită, nuanţată în fel şi chip după accidentul de la S.C. „Aurul” Baia Mare. Cam asta e telenovela vieţii noastre.
Concluzia trasă de cei mai mulţi români e una care ţine de o mentalitate şi o filozofie de viaţă la fel de prăpăstioasă: se duce dracu’ ţara şi cu ea ne ducem noi.
România în care vreau să trăiesc
Unde e „România în care vreau să trăiesc?” Simplu: este numai în imaginaţia mea. De ce? La urma urmei, nu visez (şi nici nu vreau) să trăiesc într-un Canaan modern. Şi nici măcar în America cea furnizoare de material pentru imaginaţia prea bogatăă a unor puşti de 6 ani, care nu înţeleg de ce când vor ciocolată se aleg doar cu promisiuni.
„România în care vreau să trăiesc” (şi care, repet, e doar în imaginaţia mea) e o democraţie autentică. În principiu, există o cultură democratică: cetăţeanul îşi cunoaşte drepturile şi îşi asumă responsabilităţile. Din acest motiv, puterea (care e, chiar în prag de secol XXI, un vin bun) nu li s-a urcat la cap politicienilor care, la rândul lor, sunt nişte indivizi inteligenţi, responsabili, ce cunosc bine regulile de bază ale limbii. Ca urmare, când se înfiinţează pe micile ecrane, politicienii din „România în care vreau să trăiesc” trebuie să emită ceva mai mult decât un nimic frumos ambalat în veşminte prost croite ale limbii de lemn. Asta din respect faţă de cetăţean şi fără nicio nuanţă în funcţie de culoarea politică.
Faptul că în „România în care vreau să trăiesc”există o cultură democratică e atestat şi de apelul la referendum în problemele de importanţă majoră. Consultarea societăţii civile prin referendm asigură dinamismul sistemului politic şi social. Societatea civilă, prin multitudinea de organizaţii non-guvernamentale şi fundaţii, reuşeşte să echilibreze balanţa populaţie-clasă politică.
„România în care vreau să trăiesc” a fost o ţară ex-comunistă, exilată la margine de Europă, care se străduia din răsputeri să joace un rol însemnat pe plan internaţional. Mulţumită ajutoarelor financiare externe – negociate inteligent de coaliţia la putere – şi unei politici macroeconomice eficiente, ţara s-a redresat spectaculos din punct de vedere economic, politic, social şi cultural. Redresarea nu a fost posibilă fără eliminarea fantomei trecutului, a celor peste 45 de ani de comunism. Ca urmare a unui referendum şi a unui vot în plenul Parlamentului, s-au deschis arhivele fostei Securităţi, acţiune direcţionată corect de o comisie special formată. În prezent, se desfăşoară un proces al comunismului la nivel moral, dar şi juridic. Însă asta se face cu detaşare, opinia publică conştientizând acest proces nu ca pe o – să-i spunem – răzbunare (sau mai bine un pay-back), ci ca pe o necesitate, un imperativ istoric care duce la stadiul de „political corectness”, deci la transparenţa actului politic.
În „România în care vreau să trăiesc” s-au redus cu mult simpatiile naţionaliste şi xenofobe. Prin urmare, s-au redus şi proporţiile conflictului români-maghiari sau români-ţigani sau maghiari-ţigani. În ultimă instanţă, acest lucru ţine de respectarea drepturilor omului, de exerciţiul respectării minorităţilor etnice sau de altă natură. Tot de respectarea drepturilor omului se leagă şi coborârea Bisericii Ortodoxe de pe piedestalul de „biserică naţională”. Acest tip de exclusivism sau chiar numai de accentuare exagerată a dus întotdeauna la intoleranţă religioasă, care a degenerat într-un naţionalism cu tentă mistico-religioasă şi/sau xenofobă.
În „România în care vreau să trăiesc”, ca în orice altă ţară democratică, opinia publică se face auzită prin presă. Deşi în presă există, cum este de altfel normal, curente de păreri şi opţiuni distincte, cel mai remarcabil lucru este este solidaritatea de care presa din „România în care vreau să trăiesc” a dat dovadă pe parcursul procesului de integrare europeană şi euro-atlantică a ţării – acum membră cu drepturi depline în aceste organisme.
Dinamismul şi spiritul toleranţei şi-au pus amprenta şi asupra culturii româneşti. Diversificată de curente de idei şi opţiuni direcţionate de convingeri, cultura română se remarcă prin solidaritate. Dar mai ales, în cultura română există polemică, după toate regulile artei. Omul român de cultură de formaţie „clasică” a renunţat să se mai încrunte în faţa elementelor culturii underground, ba chiar a început s-o ia în serios. Profesiunea de om de cultură în „România în care vreau să trăiesc” e una care cere în primul rând inteligenţă, apoi rafinament şi bun-simţ.
Cultura în „România în care vreau să trăiesc” nu e o castă. Ca urmare, orice tânăr porneşte cu şanse mari să răzbată, dacă e cu adevărat bun.
În ceea ce priveşte cercetarea, în fiecare an i se acordă un procent însemnat din valoarea bugetului.
Sistemul românesc de învăţământ este unul eficient, în sensul că oferă posibilităţi şi alternative, reuşind în acelaşi timp să asigure o bază culturală temeinică. Elevului îi sunt solicitate aptitudinile, îi este acordată libertatea opţiunii, dar se asigură şi educaţia corectă, încercând să se elimine tabu-urile. Profesorului îi este solicitată o perpetuă reactualizare culturală şi o conduită care să-i permită să-şi trateze eleveul ca pe un egal. Accesul în universităţi se face pe criterii selective destul de dure, dfar eficiente. Există programe de schimb de experienţă, între universităţi din ţară şi din străinătate, cu un program de burse în diverse domenii.
„România în care trăiesc” are străzile pline de cerşetori, pe care, de cele mai multe ori involuntar, reuşeşte să-i exporte prin Occident, întru veşnica pomenire prin blam-urile comunităţii internaţionale. În „România în care vreau să trăiesc” s-a reuşit crearea unui sistem de ajutor social cu foarte mare eficienţă, prin conjugarea eforturilor laice şi religioase. Se lucrează şi la programe pentru eficientizarea sistemului de sănătate.
În ultimii ani, în „România în care vreau să trăiesc” s-a redus poluarea mediului ambiant. România participă, alături de celelalte state europene prin care trece Dunărea, la un program pentru curăţarea şi protecţia fluviului. De asemenea, Ministerul Mediului a solicitat unei echipe de experţi să întocmească o strategie de preîntâmpinare a dezastrelor ecologice, precum cele produse în zona minieră din nord. Asemenea zone nerentabile din punct de vedere economic au fost declarate zone defavorizate şi a fost creat un program de facilităţi pentru firmele care vor să investească în astfel de zone (fără ca, după ceva vreme, guvernul să se răzgândească şi să anuleze totul printr-o ordonanţă).
Aş mai avea multe de spus despre „România în care vreau să trăiesc”. Însă îmi dau seama că această Românie a mea e un unicat. E România la care visează, în care vor să trăiască şi pentru care luptă mulţi oameni pe care îi admir. Nu pot decât să-mi spun că mai devreme sau mai târziu va trebui să-mi demonstrez opţiunea pentru implicarea activă în crearea acelei Românii: România în care vreau să trăiesc.
POST SCRIPTUM: Am 17 ani. Pornesc în viaţă cu dorinţa de a mă realiza. Vreau să scriu. Nu vreau să scriu numai în România şi doar pentru români. Însă România e casa mea şi oglinda în care privesc pentru a mă vedea pe mine. Dacă vreodată voi uita de unde vin (dar sper să nu se întâmple aşa), un sat pierdut printre dealuri pe Valea Someşului îmi va aduce întotdeauna aminte. Dacă vreodată voi uita cine sunt, îl voi reciti pe Eliade şi-mi voi reaminti. Iar dacă vreodată nu voi şti încotro s-o apuc, imaginea unui apus superb deasupra Rarăului îmi va lumina întotdeauna calea.
Din volumul Exerciţii de speranţă (România în care aş vrea să trăiesc), eseuri ale elevilor participanţi la Şcoala de Vară de la Sighet din iulie 2000, postfaţă Ana Blandiana; editor Romulus Rusan, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2001
