Vera Caracaş
15 ani, Comuna Corneşti, jud. Ungheni, R. Moldova
„DE CE NU EŞTI? DE CE NU SUNT?”
E timpul să ne ispăşim păcatele. Mă numesc Vera, am 15 ani, sunt elevă a Liceului Teoretic din comuna Corneşti, judeţul Ungheni, Republica Moldova. Aş vrea mult de tot să iau parte la acest concurs. De ce? Pentru că în mic creierul meu s-auacumulat prea multe întrebări pe care nu le pot înţelege şi la care, sper, voi primi un răspuns.
În primul rând aş vrea să menţionez că am aflat târziu de tot despre acest concurs şi sunt nevoită să scriu noaptea. Dar nu la lumina electrică, ci la lumânare. De ce?
Cine poate să-mi spună?
Aş vrea foarte mult să plec în România, la Botoşani, să văd casa lui Eminescu, să trec cu mâna pe coaja scorţoasă a plopilor fără soţ, în sfârşit, să-mi văd ţara… Nu am această posibilitate. Din nou pun întrebarea: de ce? Cine poartă vina?
Şi de ce la noi în ţară, în Bătrâna şi Buna Românie, s-a auzit despre cuvântul „sârmă ghimpată”? Nimeni nu ştie…
Studiind istoria ţării mele, am aflat multe, am găsit răspuns la multe întrebări, dar vai! Sunt departe de a fi toate clare…
Am aflat, bunăoară, nu cu puţină speranţă, dar şi cu durere, că, noi, basarabenii, şi „ăia de peste Prut” suntem fraţi.
Făcând pentru sine această descoperire mi-am pus întrebarea: de ce noi suntem „noi” şi ei sunt „ei”, de ce nu suntem împreună?
Însă la această „question” istoria nu mi-a putut da un răspuns. Şi atunci am început să-l caut, să-l caut pretutindeni.
În privirile maturilor, în cărţi, în viaţă…
Însă e cu neputinţă unei fiinţe atât de mici să găsească soluţie la o întrebare atât de mare…
Poporul român „îşi are rădăcini de patru ori milenare”, afirmă Nicolae Iorga. Atunci DE CE „unii” nu recunosc acest lucru, de ce noi am permis unor străini, care nu ne cunosc minunatele obiceiuri, care nu au văzut nicicând minunile munţilor noştri, care, în fine, nu au înţeles de unde izvorăşte puterea românilor de a supravieţui atâtot nenorociri, de ce am permis să fim despărţiţi noi, fraţi de sânge? Noi, copiii unei mame, ai ţării Române, de ce am permis ca acest minunat râu, un dar de la Dumnezeu, să devie graniţă între fraţi…?
Anul 1940 a lăsat o rană adâncă în corpul poporului român, i-a zdruncinat unitatea. Însă, o dumnezeire! De ce acest popor nu încearcă singur să cicatrizeze această rană, de ce o lasă pe seama Timpului? Nu, nu, Timpul nu este un medic bun. Ba chiar îndrăznesc a crede că el o adânceşte, o măreşte încă şi încă, până la nesfârşit…
Şi atunci eu întreb fraţii români: nu E TIMPUL să ne oprim, să medităm asupra trecutului, asupra viitorului? Nu e timpul să ne ispăşim păcatele?
E prea de-ajuns cât am fost despărţiţi, cât nu am putut comunica cu rudele de peste Prut, cât Rusia Sovietică ne-a ţinut sub al ei călcâi de fier roşu, încins.
Ajunge! Noi vrem O ŢARĂ, UN NEAM, O LIMBĂ. Şi atunci iar apare întrebarea: DE CE? De ce nu am fost uniţi până acum? De ce mai suntem două ţări, cu două capitale, cu graniţe bine pronunţate?
Să-mi fie cu iertare asemenea idei îndrăzneţe, însă noi, românii de pretutindeni, trebuie să avem un singur crez.
„Eu cred într-unul, străbunul creştinul Dumnezeu şi în Puterea de Unire a Neamului Român al meu”.
Atunci nu va trebui să trec o graniţă ca să văd casa lui Creangă, Alecsandri, Eminescu…
Da, aş vrea mult să trăiesc într-o Românie fără hotare, fără sârmă ghimpată. Să-i spun tot românului „frate”, fie ardelean, basarabean, oltean…
Să trăiesc într-o Românie de care ne-am putea mândri noi, poporul ei, de care, de acolo, din ceruri, s-ar mândri Ştefan cel Mare…
Românie, inima mea…
De ce nu eşti? De ce nu sunt?
Din volumul Exerciţii de speranţă (România în care aş vrea să trăiesc), eseuri ale elevilor participanţi la Şcoala de Vară de la Sighet din iulie 2000, postfaţă Ana Blandiana; editor Romulus Rusan, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2001