Home » English » Center for Studies » A book for each day » Exerciţii de speranţă: Ana Blandiana despre cei 81 de adolescenţi care au scris în acest volum

Exerciţii de speranţă: Ana Blandiana despre cei 81 de adolescenţi care au scris în acest volum

posted in: A book for each day

Ana Blandiana

Postfaţă la volumul Exerciţii de speranţă

Ceea ce frapează înainte de orice în aceste pagini scrise de adolescenţi ai sfârşitului de mileniu este responsabilitatea lor aproape dureroasă. Dureroasă chiar şi atunci când au umor. Iar ceea ce tulbură mai mult decât orice este întrebarea reflexă pe care această responsabilitate, insolită în spaţiul românesc adult, o naşte: ce ar trebui să se întâmple pentru ca, o dată cu înaintarea spre maturitate a acestor adolescenţi, capacitatea lor de a analiza realitatea cu seriozitate, de a căuta cu fervoare soluţii şi de a se implica onest în realizarea lor să nu se pulverizeze în nenumărate indiferenţe, lăcomii, şmecherii, oportunisme? Un miracol, desigur, miracolul neadaptării la societatea reală pentru a putea demara, nealteraţi de realitate, transformarea acesteia. Dar nu acest miracol este tema cărţii de faţă, el este doar tema obsesiilor şi umilinţelor mele în faţa contemplării ratării, generaţie după generaţie, a extraordinarelor noastre resurse intelectuale şi sufleteşti.
Tema concursului de admitere la Şcoala de vară de la Sighet, ediţia 2000, a fost „România în care aş vrea să trăiesc”. Tema meditaţiilor cuprinse în această carte, reprezentând cele mai semnificative dintre lucrările concurente, este mai degrabă „Românii printre care aş vrea să trăiesc”. Mutarea de accent spune totul şi subliniază o fatală şi răsturnată interdependenţă: nu numai noi suntem după chipul şi asemănarea ţării, ci şi ea devine după chipul şi asemănarea noastră. Nu avem cum s-o schimbăm fără să începem a ne schimba noi înşine. „Nu întebaţi ce poate face ţara pentru voi, întrebaţi ce puteţi face voi pentru ţară”: citatul din John F. Kennedy, titlu al uneia dintre lucrări, ar putea fi cuvântul de ordine al celor mai multe. Alte titluri: „Deşteaptă-te, române, şi munceşte!”, „Cea mai mare problemă suntem noi înşine”. Severitatea faţă de ceilalţi se amestecă într-un mod ciudat de tonic cu o aproape crudă autoexigenţă, tabloul care rezultă fiind în acelaşi timp foarte întunecat şi foarte optimist. De aici şi emoţia pe care o produce.
Există în această carte – pe care, dacă de mine ar depinde, aş introduce-o în bibliografia obligatorie a tuturor oamenilor politici din România – câteva teme recurente. Una dintre ele este nevoia de implicare în viaţa cetăţii, contrazisă de dificultatea de a găsi forţe publice demne de a fi respectate şi sprijinite. „Aştept un Pericle”, clamează un adolescent, un altul visează în haosul aberant care ne înconjoară „O ţară guvernată de logică”, iar un altul propune pur si simplu înfiinţarea unui partid care, dacă ar putea să existe, ar putea salva totul: „Partidul Bunului Simţ”.
Extrem de impresionantă – tocmai pentru că este vorba de autori cu opţiuni pro-occidentale – este revenirea înverşunată şi obsesivă în nenumărate din aceste pagini a spaimei de imitaţie, a sublinierii pericolului copierii. „O ţară necopiată” îşi doreşte un autor al unui adevărat strigăt de alarmă împotriva pierderii identităţii prin reducerea la un numitor comun simplificator şi adesea vulgarizator. Dar ca să nu-ţi pierzi identitatea trebuie să ţi-o cunoşti şi să ţi-o înţelegi. „Cine am fost şi cine suntem?” se întreabă o fetiţă, iar alta pare să-i răspundă ca un ecou sfâşietor „De ce nu eşti? De ce nu sunt?”. Adesea această căutare a identităţii, precum şi acest efort al menţinerii ei, sunt privite ca o povară purtată de bună voie, chiar dacă nu mai puţin grea. „Patriotismul ca povară” este astfel o dragoste de ţară infinit mai tulburătoare şi mai eficace decât patriotismul ca festivitate sau ca decor, după cum visul unei ţări pur şi simplu normale, guvernate de logică, este, tocmai prin suferinţa şi exasperarea pe care le conţine, o dovadă de patriotism.
În ceea ce-i priveşte pe autorii de dincolo de Prut, acolo durerile nu mai au timp de nuanţe, ţara visată este nimic mai mult decât o ţară unită, o ţară acasă. Tot astfel cum sunt cei mai mici dintre concurenţi (există şi autori de 13 şi 14 ani) nu-şi doresc decât să nu mai vadă pe stradă atâţia oameni trişti, nu visează decât la un zâmbet, oricât de inexplicabil, care să li se adreseze.
Această, în multe privinţe ciudată şi răscolitoare, carte se încheie printr-un text care se numeşte „O Românie mai puţin obsedantă”, un text exprimând o exasperare şi o dorinţă pe care le-am purtat eu însămi din adolescenţă şi pe care le mai port cu mai puţină speranţă şi acum: dorinţa ca lucrurile să se petreacă în ţara noastră astfel încât să nu fim obligaţi să răspundem clipă de clipă pentru ele. O dorinţă încă prematură, evident. Autorii acestei cărţi sunt obsedaţi de ţara lor nefericită, iar această obsesie este de fapt cea mai importantă dintre şansele României.

Din volumul Exerciţii de speranţă (România în care aş vrea să trăiesc), eseuri ale elevilor participanţi la Şcoala de Vară de la Sighet din iulie 2000, postfaţă Ana Blandiana; editor Romulus Rusan, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2001