Home » English » Center for Studies » A book for each day » Dorina Potârcă, Amintirile unui “element dubios”

Dorina Potârcă, Amintirile unui “element dubios”

posted in: A book for each day

Argument

Sunt Ştefania Marinescu Potârcă, pensionară, fostă profesoară de limba franceză. Port oficial numele meu de fată, căci, urmărită zi de zi şi pas cu pas şi neputând să mai am catedră în învăţământ, am urmat un curs de dactilografie şi stenografie, şi am găsit la Cooperativa „Electrica”, un post de dactilografă, şi apoi casieră. Atunci am fost nevoită să dau la Bancă specimene de semnătură, şi dacă îmi menţineam numele ar fi trebuit să pierd slujba.
Împinsă şi de mama mea, îngrozită şi de prieteni, cu inima strânsă de durere, a trebuit să divorţez de Virgil Potârcă. Un divorţ făcut în aşa fel încât să poată fi anulat de soţul meu în ziua în care ar fi fost eliberat, căci eram sigură că, sănătos şi solid cum era, va scăpa cu viaţă. Dar el a murit în 1954, cu un an înainte de eliberarea lotului de foşti demnitari, care au avut numai condamnări administrative, nu condamnări judiciare. Ulterior ieşirii din puşcărie, în 1954, am aflat de la preoţii catolici, care făceau curăţenie în celule, că el murise fiind ţinut tot timpul singur în celulă, deci suferise de singurătate – căci cerea tot timpul să-i aducă pe cineva cu el în celulă – şi, probabil, şi de foame – căci la Sighetu Marmaţiei, unde fusese dus lotul de foşti demnitari, a fost un regim cumplit de exterminare.
Deşi, divorţată, în puşcărie mi s-a spus tot timpul „Doamna Potârcă” („Ştim noi divorţurile astea de formă!”) şi nu „tovarăşa”. De altfel, nici miliţienilor nu aveam voie să ne adresăm cu „tovarăşe”, nefiind demne de asemenea cuvânt.

S-a scris mult, enorm de mult, despre revoluţia rusă, despre Stalin, despre milioanele lui de crime şi grozăviile din timpul lui. Apoi despre ultimul război mondial, Hitler, nebuniile lui şi lagărele de exterminare. Cum a fost posibil? Iată, a fost posibil. Şi cum – vai! – imaginaţia cea mai nebună nu reuşeşte să atingă realitatea. Până nu ai trecut pe acolo nu poţi să realizezi nimic şi poate nici chiar să crezi că au existat asemenea grozăvii. Cei care au citit operele lui Soljeniţîn se îngrozesc, îşi pierd somnul. Îmi amintesc că atunci când am citit nuvela „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, am recunoscut totul (minus gerul cumplit siberian) căci sistemul este acelaşi în orice stat comunist, unde domneşte teroarea impusă de o mână de oameni. Căci, cum spune Below: „Les révolutions finissent toujours aux mains des fous”.
Dar despre România şi ce s-a petrecut aici după 23 August cel liberator până în 1950 şi după 1950, parcă an culminant, s-a scris foarte puţin şi mai mult de cei ce n-au trăit ei personal acei ani, ci au auzit povestindu-se. Am aflat că s-ar fi scris, de către cei ce şi-au găsit libertatea în Occident, destul de mult, şi se mai scrie, dar nu ştiu în ce măsură veridic şi exact. În orice caz, o societate se frânsese. O parte va coborî mereu şi se va prăbuşi, şi alta, mult inferioară, formată din „les bas-fonds”, se va ridica peste ruinele ei.

De la un timp simţi nevoia de a spune şi altora lucruri care ţi s-au întâmplat şi pe care ei nu le ştiu. Este semnul cel mai bun că ai trecut pe al doilea versant al vieţii!
De aceea pun mâna pe condei pentru a aşterne pe hârtie amintirea acelor timpuri întunecate, când teama îţi strângea inima, care juca un dans nebun şi parcă se oprea, când capul îţi zvâcnea şi nesiguranţa hăituia oamenii veşnic în alarmă. Oamenii se simţeau ca şoarecii prinşi în capcană şi nu ştiau încotro s-o ia.
Uitarea, această fiică a timpului, „marele meşter”, binefăcătoare şi devastatoare în acelaşi timp, face ca suferinţa să devină cu timpul numai o amintire. Dar nu, trecutul nu trebuie uitat. El nu trebuie aruncat la lada de gunoi! Generaţiile noi nu ştiu nimic din ce s-a întâmplat în această perioadă sinistră şi câte drame s-au petrecut din momentul instaurării unei noi ordini, ordinea socialistă, în numele „dreptăţii” sociale, al „fericirii şi bunăstării poporului”.
Voi căuta să fiu cât mai succintă, deşi faptele au fost multe şi cumplite.

 

Departe de casă

Eram profesoară de limba franceză. În acel an, înainte de arestarea soţului meu, mă dusesem la Tulcea să fiu reîncadrată la catedra ce mi se repartizase iniţial la intrarea mea în Învăţământ, după examenul de capacitate, de unde mă detaşam în fiecare an, în Bucureşti, unde aveam familia. Tactică greşită. Ar fi trebuit să găsesc o catedră undeva la ţară, pe lângă Bucureşti, poate rămâneam acolo neobservată. Poate.
Am stat la Tulcea din septembrie până în ianuarie. Mi se dăduse o catedră de limba română la Şcoala pedagogică, nu la liceu unde fusese catedra mea de limba franceză. Veneam acasă o dată pe lună. Făceam 16 ore de drum cu trenul. Plecam seara din Bucureşti şi ajungeam la Tulcea spre prânz. În vagon arhiplin de clasa a III-a, ghemuită pe locul meu, toată noaptea, fără posibilitatea de a mă mişca. De aceea luam bilet de clasa a III-a, cu multă lume eram mai în siguranţă; clasele I şi a II-a erau aproape goale. Totuşi, într-o lună, soţul meu mi-a luat bilet de clasa I, căci prea mă chinuiam. Eram singură în compartiment şi cu frica în sân. La Medgidia trenul stătea două ore până când, în sfârşit, se făcea legătura. Nu ştiu de ce dura atât. Întuneric complet (…)
Dimineţile studiam, mergeam la bibliotecă, îmi pregăteam lecţiile, căci predam pentru prima dată limba română şi totul era schimbat, restructurat. Domnea pedagogia lui Roller. Mai, mai că eram de origine slavă. Adio, romani! Ce era „burghez”, era dat la gunoi, cu rare excepţii. Ilya Ehrenburg, puţin Gorki şi alţii erau la mare cinste. Poveşti cu Vasile Roaită, Zoia Cosmodemianskaia, mai ştiu eu? Cât s-au mai schimbat manualele! Bieţii copii şi bieţii profesori!
La ora 12 porneam spre şcoală. Elevii mei – români, dar şi lipoveni, tătari – învăţau ce puteau, dar mă iubeau şi îi iubeam. Îmi dădeam toată osteneala să realizez ceva. Când plecam acasă, o dată pe lună, veneau după mine la gară şi, uitându-se la mine cu ochi mari, mă întrebau: „Veniţi înapoi, nu plecaţi de tot, nu ne lăsaţi!”
Singura mea bucurie era întoarcerea de la şcoală, pe înserat. Mă plimbam singură pe malul Dunării. (…)
Seara, acasă, scriam zilnic soţului meu, şi gândurile îmi erau numai la copiii mei. La Tulcea, îmi amintesc, dar destul de vag, am avut un vis groaznic, un coşmar, care m-a obsedat apoi când au început nenorocirile mari. Am lăsat să treacă prea mult timp şi nu mi-l mai amintesc exact. Se făcea că eram pe malul mării. O plajă întinsă, pustie, un cer plumburiu, sumbru, cu nuanţe vineţii, un singur copac desfrunzit se profila în depărtare ca într-un decor de teatru. Un vânt rece, care mă înfiora, sufla dinspre mare. Pe plajă era doar soţul meu ce stătea liniştit într-un chaise-longue. În jurul lui peşti morţi. Nu-mi mai amintesc restul, dar ştiu că m-am trezit speriată, înfrigurată, spunându-mi că acest vis trebuie să însemne ceva. De abia de atunci am început să visez mult şi să-mi interpretez visele şi ele să aibă într-adevăr o semnificaţie. Până atunci nu-mi aminteam ce visam şi nu le acordam atenţie decât foarte rar, când visam copii mici sau că mâncam struguri. În puşcărie visele vor avea un rol important în viaţa noastră. Ele se discutau, se comentau dimineaţa în celulă şi, curios, mai întotdeauna se adevereau sau aveau un sens. Toată viaţa noastră era noaptea.
Duminica, aproape regulat, făceam muncă patriotică. Îmi amintesc ziua de 7 noiembrie. Toţi profesorii au măturat străzile oraşului cu nişte târnuri mari de nuiele.
Ne-am înecat de praf. Era, doar, aniversarea Marii Revoluţii!
Când eram liberă, duminica, mă duceam la biserica grecească. Tulcea era încă un orăşel pitoresc cu străduţe mici, pietruite, cu case gen turcesc şi cu uliţe ce se ridicau din port spre dealuri, căci este aşezată în amfiteatru. Adevărat, portul este acum modern. Tulcea a devenit acum un oraş frumos cu blocuri şi magazine, dar farmecul lui a pierit. Mama mea îşi petrecuse aici copilăria dintâi, căci bunica mea şi familia ei erau tulceni, şi ne povestea multe despre vechea lor casă cu ziduri groase, atât de groase că mama îşi făcea lecţiile pe pervazul ferestrei ca la un birou. Casa avea şi magazii pentru cereale. Fusese bombardată în primul război mondial şi distrusă. Ne povestea despre bogăţia, ieftinătatea şi viaţa ei liniştită şi patriarhală, cu figurile pitoreşti, bragagiii cei cu fes şi mulţi.

 

Din Dorina Potârcă, Amintirile unui “element dubios”, editor Virginia Ion, Fundaţia Academia Civică, 2011