În 1948, daţi afară din casa noastră din strada Maria Rosetti prin naţionalizare, luasem un apartament cu chirie (extrem de scump), unde adusesem cele mai frumoase şi bune lucruri ce aveam. Ce eroare! Aşa vom pierde totul. Restul îl depozitasem ici şi colo. Teroarea era mare de când intraseră ruşii în ţară, dar mai erau ceva speranţe. Acum tresăream de spaimă când suna soneria. Când vedeam un individ dubios, stând într-un colţ de stradă, imediat ne puneam întrebarea pe cine urmăreşte? Telefoanele sunau între vecini: „L-ai văzut pe cel din colţ? De cât timp stă acolo? A plecat?”
Aveam doi copii: Tudor Potârcă, născut în 1939, şi o fetiţă, Voica Potârcă, născută în 1943. Trebuie să menţionez că eram a treia soţie a lui Virgil Potârcă şi nu am fost niciodată „ministreasă”, şi nu m-am bucurat de nici un avantaj, dar am plătit cu vârf şi îndesat acel statut de care se folosise, poate, a doua soţie, căci prima îi murise.
În fiecare zi auzeam de o nouă arestare. Se povesteau în şoaptă tot felul de întâmplări. A venit duba neagră şi a ridicat pe cutare. De altfel, fusesem preveniţi de ce va urma de o rusoiacă fugită cu un băieţel, căreia îi dădusem să locuiască camera şoferului, devenită inutilă din moment ce ne fusese luată maşina. Îmi spunea îngrozită: „Doamna, nu ştiţi prin ce am trecut. Vine duba neagră. Luaţi, doamnă, ce aveţi mai de preţ şi fugiţi, nu rămâneţi aici!”. Şi, într-o bună noapte, a şi dispărut.
Prima lovitură directă. Sora mea mă cheamă la telefon într-o dimineaţă: „Vino repede, l-au ridicat pe Titi (ing. Constantin Th. Sapatino, n.ed.) azi noapte”. Alerg. O găsesc disperată, sleită de emoţie şi spaimă. Rămân la ea câteva zile. Grozăvia începuse.
Soţul meu fusese scos din barou, unde era un avocat cu renume şi aici îşi câştiga existenţa noastră. Fusese şi om politic în Partidul Naţional Ţărănesc. Veniseră şi greutăţile materiale. Rezervele se topeau văzând cu ochii. Responsabilul de stradă, fost avocat şi el, evreu, îl avertizase pe soţul meu că este urmărit, că i se pun întrebări despre el. Ce face, pe cine primeşte etc.
Deseori nu dormea acasă. Îşi făcuse în vestibulul apartamentului un fel de ascunzătoare, în spatele unei false biblioteci. Sărmanul – aşa, hăituit – parcă nu mai era el, un om atât de tare şi de curajos! Cum ar fi putut sta în picioare, în întuneric, ceasuri sau zile, chiar dacă nu ar fi fost descoperit? Erau momente în care oricine îşi pierdea calmul, judecata şi acţiona stupid.
Într-o sâmbătă după-amiaza juca bridge cu alţi trei prieteni, în vârstă. Eu nu eram acasă. Când m-am întors, i-am găsit speriaţi, cu uşile ferecate. Se sunase şi au văzut, prin vizetă, câteva chipiuri de securişti. (…)
Arestarea soţului meu
Şi aşa a venit ziua de 5 mai 1950 şi arestarea lui Virgil (Virgil Potârcă, n 23 iulie 1888, Pleniţa, Dolj, fruntaş P.N.Ţ., fost subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, apoi – succesiv – ministru al Justiţiei, al Agriculturii, al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor. Arestat la 5/6 mai 1950. A murit în penitenciarul Sighet, la 6 iunie 1954. (Arhiva Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului – Memorialului Sighet – Registrul de Stare Civilă Penitenciar Sighet; Arhiva de Istorie Orală din cadrul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului – Memorial Sighet nr. interviu 163, 356, 495, 1323, 1339, 1870; RPC nr. inv. 59294)). Totul se frânsese, se dezorganizase.
În dimineaţa acelei zile, la ora 5, sună soneria. Soţul meu se scoală şi deschide larg uşa. Şi după câte planuri şi pregătiri făcute! Doar se ştia cine vine în locul lăptăresei. Au năvălit în casă cu armele în mână. Civili şi securişti spărseseră uşa de la intrarea blocului în loc să cheme portăreasa (probabil turnătoare şi ea!). Am luat un capot pe mine şi a început percheziţia superficială, de formă. Soţul meu era palid, dar liniştit. Tudor nu dormise acasă în noaptea aceea. Îl prinsese o ploaie mare la şcoală şi rămăsese să doarmă la sora mea ce locuia în apropierea şcolii. Au deschis uşa unde dormea fetiţa. Ea avea 7 ani atunci, şi băiatul 11. Ea nu a simţit nimic. Nu au trezit-o şi au închis uşa la loc.
„Dumneavoastră ne urmaţi!”, era formula. El s-a îmbrăcat, nu şi-a luat niciun bagaj. I-am făcut un ceai din care a gustat, dar nu l-a putut bea. Ne-am luat rămas bun. Mi-a spus: „Curaj!” şi ne-am uitat lung unul la altul. Nu ştiam atunci că nu-l voi mai vedea niciodată. Şi dus a fost.
Aşa a început cea mai grea perioadă din viaţa mea. Întâi, lupta pentru existenţă. Singură cu doi copii mici şi cu foarte puţini bani rămaşi în casă. Simţeam că totul îmi distrugea existenţa, încet, încet, că mă afundam într-un soi de noapte, care, pe zi ce trecea, devenea tot mai neagră. Fusesem ocrotită şi ferită de greutăţi. Soţul meu conducea şi rezolva totul. Eu îmi vedeam de catedră, de casă, de copii. Şi, iată-mă, singură. Pe umerii mei erau acum răspunderea copiilor şi a unei întregi gospodării, cu încă două femei, care nu vroiau să mă părăsească. Dar cum să mă descurc? Nopţile mele erau un coşmar. Patru suflete care credeau în mine şi sperau să fac ceva. Existenţa mi se schimbase
Primul obiectiv a fost găsirea unei slujbe. Nu mai obţinusem o catedră. Alergam cu cereri pe unde aflam că ar fi posibil să găsesc ceva. Între timp, începusem vânzările. Întâi, haine. Voiam să scot din casă şi să pun la adăpost lucrurile mai de preţ. Unii mă împingeau să o fac, alţii îmi spuneau că, din moment ce au luat bărbaţii, pământul, casele, nu se vor mai atinge de lucrurile din casă, de femei şi de copii. Dar citisem „Pământ desţelenit” al lui Şolohov şi alte romane din acea perioadă şi ştiam cum se petrecuseră lucrurile în Rusia. Şi totuşi, zăpăcită, uluită, am reuşit să fac prea puţin. Veşnic urmărită. Aveam Miliţia vis-à-vis, în colţul străzii. Pe atunci nu ştiam ce deosebire este între Miliţie şi Securitate şi că noi eram în mâinile Securităţii. De aceea, puţinul pe care l-am scos din casă, l-am scos noaptea. Două fotolii, o vitrină franţuzească şi câteva tablouri mi le-a adăpostit o vecină de la parter, al cărui soţ era evreu. Dar şi el a fost apoi ridicat. Avusese câteva cinematografe. Tot apartamentul a fost barbar percheziţionat.
Din Dorina Potârcă, Amintirile unui “element dubios”, editor Virginia Ion, Fundaţia Academia Civică, 2011
