Şcoala Memoriei 2008: RAPORTUL DE CONDAMNARE A COMUNISMULUI

MASĂ ROTUNDĂ

Stéphane Courtois: Vom începe o nouă şedinţă în această dimineaţă. Vom avea o muncă serioasă de făcut, deoarece vom discuta Raportul de condamnare a comunismului şi consecinţele sale. Avem privilegiul prezenţei mai multor autori ai acestui Raport. Îi cer fiecăruia care va interveni să nu fie prea lung, să nu vorbească prea mult. Încep prin a-i ceda cuvântul colegului nostru britanic, Dennis Deletant, care va modera dezbaterea.
 
Dennis Deletant: Mulţumesc domnului Courtois. Înainte de a citi câteva pasaje din Raportul Prezidenţial, aş vrea să vă explic cum vom proceda. Rog pe membrii Comisiei, în frunte cu domnul profesor Tismăneanu, să aibă o intervenţie de aproximativ 15 minute pe marginea raportului, ca, după aceea, să avem posibilitatea să discutăm consecinţele Raportului.
Înainte să dau cuvântul domnului Tismăneanu, vreau să spicuiesc câteva propoziţii din mesajul preşedintelui Traian Băsescu, ca să vă reamintesc contextul în care s-a produs Raportul şi ca să vă relev concluzia discursului prezidenţial.
 Domnul Băsescu, printre altele, a spus aşa: „Sunt total de acord cu concluzia Raportului că, dincolo de unele mici nuanţe, conducătorii comunişti din România au rămas fideli preceptelor de bază ale leninismului ca tehnică de control şi menţinere a totalitarismului bazat pe utopia falsului egalitarism social. Ideologia a fost într-adevăr la putere. Moştenirea RPR-RSR, ridicată la proporţii absurde în ultimii ani ai lui Ceauşescu, a fost aşadar una a despotismului, a distrugerii şi marginalizării valorilor veritabile, a eliminării elitelor politice, culturale şi religioase şi a izolării ţării în raport cu direcţiile novatoare din lumea ideilor şi din tehnologie. Ca şef al statului român, condamn explicit şi categoric sistemul comunist din România, de la înfiinţarea sa pe bază de dictat, în anii 1944-1947, şi până la prăbuşire, în decembrie 1989. Luând act de realităţile prezentate în Raport, afirm cu deplină responsabilitate: Regimul comunist din România a fost ilegitim şi criminal”.  Îmi face plăcere să-l invit la microfon pe domnul profesor Vladimir Tismăneanu, preşedintele Comisiei de Analiză a Dictaturii Comuniste din România.
 
Vladimir Tismăneanu: Mulţumesc, Dennis, pentru aceste cuvinte introductive. Sunt câteva lucruri pe care aş vrea să le spun aici. În primul rând, ceea ce am discutat şi cu domnul Constantin Ticu Dumitrescu când m-am întâlnit cu domnia sa la Bucureşti. Amândoi, făcând un bilanţ a ceea ce s-a petrecut în România din 1990 încoace, am ajuns la concluzia că unul din pericole este să se uite că lucrurile n-au început ieri, lucrurile au început devreme şi eu personal am o datorie de onoare să salut ceea ce s-a făcut în jurul Memorialului Sighet şi rolul extraordinar pe care îl au Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Memorialul Sighet s-a născut într-o epocă de restauraţie în multe privinţe. Astăzi, după noua restauraţie pe care o încheiem acum, diferenţa fundamentală este că acum există N.A.T.O., exista şi atunci, dar România nu era membră N.A.T.O.; era un stat ostil valorilor N.A.T.O. în multe privinţe. Era un stat care vorbea despre un drum „original”, despre o „democraţie originală”. A face ceea ce au făcut iniţiatorii Memorialului Sighet, Academiei Civice, Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului a fost un act de pionierat eroic şi trebuie salutat ca atare, în primul rând. În al doilea rând, nu s-au oprit acolo şi ne aflăm aici, la Şcoala de Vară. Ceea ce am văzut aici, la Sighet, este unic, după ştiinţa mea, în ţările postcomuniste, unic şi ca perspectivă analitică, şi ca perspectivă comprehensivă.
Poate cel mai important element este recuperarea memoriei naţionale. Prin memorie naţională nu mă refer doar la etnicii români. Prin memorie naţională nu mă refer doar la ortodocşii români. Prin memorie naţională mă refer la toţi cei care au suferit pe teritoriul acestei ţări datorită dictaturii comuniste, pe de-o parte. Pe de altă parte, mă refer la recuperarea memoriei alături de celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est, ca şi din Uniunea Sovietică, pentru că tragedia României sub comunism a fost parte a unei tragedii globale. Comunismul a fost un fenomen planetar, iar efectele catastrofale ale acestuia au fost resimţite în fiecare din aceste ţări. Ţineam să accentuez acest lucru.
Un alt lucru asupra căruia ţin foarte mult să insist este rolul comunicării internaţionale în distrugerea comunismului, înainte de toate, prin postul de radio Europa Liberă (impactul Europei Libere a fost cel mai mare din toate ţările sovietizate) şi prin alte posturi de radio, nu mai puţin importante, chiar dacă nu cu acelaşi impact în România, cum au fost BBC-ul, Vocea Americii, Deutsche Welle, Radio France International, Radio Vatican. Îmi amintesc că în 1961-1962 – aveam 10 ani – ascultam Radio Vatican, şi de acolo veneau informaţiile de care eram toţi înfometaţi. Comunismul a fost, înainte de orice, un regim care a încercat să anihileze gândirea liberă, cum a spus şi domnul Stéphane Courtois ieri, un regim care a aşezat la putere o ideologie unidimensională, o monocraţie monopolistă, în care dispărea orice formă de pluralism. Definiţia cea mai simplă, poate, a totalitarismului este „opusul pluralismului”. La un moment dat, George Orwell a spus: „Ca să înţelegi ce înseamnă totalitarismul, imaginează-ţi un om peste a cărei gură a fost aşezată o cizmă, pentru totdeauna”. Acest „pentru totdeauna” al bocancului totalitar pe gura umană a fost sfidat, a fost sfidat de către dizidenţi, de către cei care s-au opus acestui sistem.
Asupra a ce v-am spus ca introducere aici, o să revin. Este legat de filosofia Raportului Comisiei Prezidenţiale. Sunt profund îndatorat tuturor acelora care folosesc sintagmele „Raportul Tismăneanu” sau „Comisia Tismăneanu”. Accentuez însă cât se poate de empatic şi categoric că este o muncă colectivă, o muncă care îi reprezintă pe cei 18 membri ai Comisiei Prezidenţiale, dintre care se află aici patru: domnul Sorin Ilieşiu, domnul profesor Alexandru Zub, domnul Romulus Rusan şi domnul Cristian Vasile. Alături de aceştia, de asemenea, se află trei experţi: doamna Smaranda Vultur, care va vorbi astăzi, domnul Robert Fürtös şi, nicio surpriză pentru cei care sunt aici, doamna Ioana Boca, căreia îi mulţumim pentru tot ce a făcut pentru organizarea acestei Şcolii de Vară şi pentru tot ce face în general.
Acest Raport reprezintă un demers colectiv, efectuat fără nici un beneficiu material. Aş vrea, tot în această ordine de idei, să accentuez rolul pe care l-au avut omologi ai noştri. Salut prezenţa în sală a domnului Leon Volovici, membru al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România sau al Comisiei Wiesel. Deci, salut experienţa Comisiei Internaţionale, înfiinţată în timpul preşedinţiei lui Ion Iliescu. Aici vreau să fac o paranteză şi să vă spun că ni s-a reproşat cu ironie de unii critici că am încercat să substituim, prin acest Raport, manualul unic de istorie al RPR, elaborat de un colectiv condus de, pe atunci, academicianul Mihail Roller. Nici vorbă de aşa ceva. Nu am propus un manual unic de istorie a României, iar termenul „Raport final” care apare în titlu înseamnă că este raportul final al unei comisii, nimic mai mult, nimic mai puţin. Deci n-au decât să apară şi alte comisii, alte structuri, salutăm acest lucru, dar acesta este raportul nostru final. La fel ca şi Comisia Internaţională de Studiere a Holocaustului, care şi-a finalizat activitatea într-un Raport final.
 Celălalt model de activitate a fost Raportul Comisiei de Anchetă privind Dictatura Partidului Socialist Unic din Germania şi consecinţele sale. Această comisie de anchetă s-a format la începutul anului 1990 în Republica Federală Germania sub preşedinţia fostului dizident, pastorul luteran Rainer Eppelmann. Diferenţa este că, la noi, Comisia Prezidenţială (eu o să-i spun din acest moment Comisie Prezidenţială, ca să evităm orice formă de narcisism penibil pentru mine) nu a avut în spate consensul parlamentar. În Germania l-a avut, ceea ce a constituit un punct de plecare foarte diferit. Noi am adunat date, am scris Raportul şi am făcut recomandări.
 S-au purtat multe discuţii pe aceste recomandări, e-mail-uri zburau dintr-o direcţie în alta, nici nu vă puteţi imagina ce se petrecea în perioada respectivă. Noi nu aveam de partea noastră nici executivul, decât prin prezenţa unuia din consilierii primului ministru ca membru al Comisiei Prezidenţiale, colegul şi prietenul nostru Marius Oprea. Trebuie, de asemenea, să nu uităm: Congresul Partidului Social Democrat, în luna decembrie, deci cu două săptămâni înainte de prezentarea de către Traian Băsescu a Raportului în cadrul Parlamentului României, a declarat în unanimitate Raportul (care încă nu fusese publicat) un fals grosolan. Deci, cel mai important partid de opoziţie din România, fără să se uite măcar pe textul Raportului, fără să vadă nimic din el, aprioric l-a declarat o măsluire, o falsificare grosolană, o călcare în picioare a adevărului istoric, o politizare a istoriei şi mai ştiu eu câte altele… Este aici un coleg, prieten din Basarabia, Anatol Petrencu. Nu ştiu dacă ştie, dar, nici nu a apucat Raportul nostru să fie publicat, că a şi apărut o declaraţie a Comitetul Central al Partidului Comuniştilor din Moldova. Nici ei (grupul din jurul lui Voronin) nu-l citiseră, dar şi ei au venit cu cuvinte similare, cu exact aceiaşi termeni. Deci, ştiam pe cine o să lovim, nu era nici un mister din punctul acesta de vedere.
 Vreau să vorbesc puţin despre contextul Raportului şi o să mai intervin pe parcurs. Cred că trebuie să rezervăm cât mai mult timp pentru întrebări şi răspunsuri. Cred că este cel mai interesant lucru. Am făcut acest lucru şi în afara ţării, l-am făcut în câteva locuri din România, eu personal sau colegii mei. Au avut loc dezbateri la Iaşi, la Cluj. Au avut loc dezbateri şi la Ambasada României din Paris. Deci cred că noi am reuşit – rămâne să ne contraziceţi dumneavoastră, sau să ne susţineţi – să provocăm ceea ce pentru o democraţie autentică este esenţial, anume o conversaţie publică, o conversaţie naţională. În România are loc, în momentul de faţă, chiar şi cu injurii, o conversaţie, o dezbatere: unii laudă, unii contestă, dar s-a provocat o dezbatere. Şi astăzi mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă Ion Iliescu ar fi avut ceea ce se numeşte în engleză the guts, dacă ar fi avut tăria să se ducă în faţa camerelor reunite ale Parlamentului României, şi să prezinte concluziile Comisiei de Analiză a Holocaustului. Nu există, după ştiinţa mea, un asemenea text al lui Ion Iliescu, iar ştiinţa mea, în aceste privinţe, este destul de bine informată. Mai mult decât atât: Ion Iliescu, imediat după acest raport, într-un interviu acordat directorului Jurnalului Naţional, Marius Tucă, la televiziunea Antena 1, a declarat că Raportul Wiesel nu este un document oficial al statului român. Nici Raportul nostru nu este un document oficial al statului român. Document oficial al statului român, însă, este discursul preşedintelui Traian Băsescu în faţa camerelor reunite ale Parlamentului României, un discurs care recunoaşte caracterul ştiinţific al Raportului ca bază a deciziei sale de a condamna regimul comunist ca ilegitim şi criminal. Deci, acest lucru este extrem de important.
 Am fost recent la o dezbatere în cadrul revistei Dilema Veche şi cineva mi-a pus întrebarea: „Este oare posibil ca, urmare a alegerilor din 2009 sau din 2014, un alt preşedinte al României decât cel care şi-a asumat concluziile acestui raport să vină şi să spună: «Da, a greşit Traian Băsescu, au greşit istoricii, sociologii, politologii, foştii dizidenţi, grupul care a făcut acest Raport; să îl schimbăm: îl scoatem frumos de pe site».” (cum a făcut, de altfel, domnul Văcăroiu în decursul suspendării preşedintelui Băsescu; ştiu că nu aţi urmărit ca noi, membrii Comisiei, această treabă, dar primul lucru pe care l-a făcut domnul Văcăroiu când a intrat în Palatul Cotroceni, a fost să dea un ordin de scoatere a raportului de pe site). Mie îmi vine foarte greu să cred că, în 2009, sau în 2014, sau în orice alt 2000, un preşedinte al României va avea tupeul şi insolenţa istorică să vină să spună că regimul comunist a fost legitim şi legal. Nu cred că se va petrece acest lucrul. Poate mă înşel eu. Stéphane Courtois a citat-o ieri foarte frumos pe Hannah Arendt, care spunea la un moment dat – ea îl cita pe Churchill – că: „Toate lucrurile despre care s-a spus în copilărie că nu se vor petrece în timpul vieţii mele, s-au petrecut şi toate cele despre care s-a spus că se vor petrece, nu s-au petrecut.”. Deci totul este posibil. Pentru noi, însă, o generaţie, vreau să cred, nu foarte vârstnică, dar, oricum, care am trăit comunismul, ce s-a petrecut în 1989 era un lucru pe care nu ni l-am închipuit posibil (ţinea de aproape o sută de ani).
Trebuie să ne păstrăm memoria. Tocmai de aceea este bine că există Sighetul, şi tocmai de aceea este bine că există acest Raport final şi dezbaterea în jurul lui. Evident că, odată ce devine fapt cultural, odată ce devine fapt de dezbatere publică, dialogul nu mai poate fi băgat înapoi în sticlă; spiriduşul a ieşit, ca să spun astfel, din sticlă.
 Aş mai spune două lucruri înainte de a trece la analiza Raportului. În primul rând, aş dori să vă vorbesc despre rolul societăţii civile. Sighetul este expresia societăţii civile. Lumea îmi spune: în România nu există societate civilă. Atunci de ce Dumnezeu suntem noi aici, dacă nu ca parte a societăţii civile? Asta este, că nimeni nu v-a obligat să veniţi, nimeni nu ne obligă să fim aici. Suntem informali, nu avem o structură formală, ci una în mod cert nonguvernamentală. Deci aici nu încape nicio îndoială. Presiunea societăţii civile a fost poate cel mai important element care a dus la decizia preşedintelui Băsescu de a organiza Comisia Prezidenţială. Şi aici vreau să amintesc rolul unui om, un superb profesionist în domeniu său, un mare regizor, operator, profesor la I.A.T.C., Sorin Ilieşiu. Dacă nu apărea la un moment dat perseverenţa lui Sorin Ilieşiu, care a făcut să se mute munţii din loc cu Apelul său, bazat pe documentele create în cadrul Memorialului Sighet, în cadrul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului condus de domnul Romulus Rusan, nu cred că se ajungea aici. Deci, dumneavoastră care sunteţi implicaţi în acţiunea societăţii civile din România, sunteţi implicaţi, totodată, într-un moment esenţial, care este lupta memoriei împotriva amneziei. Şi spunea o mare antropologă americană, Margaret Mead, odată: „Să nu credeţi că doi sau trei sau patru oameni nu pot schimba cursul istoriei”. As a matter of facts, faptele arată, în realitate, că doar aşa s-a schimbat cursul istoriei, întotdeauna. Şi este perfect adevărat: ajung doi, trei oameni care cred profund într-o idee. După care se nasc mişcări sociale, cum ar fi Piaţa Universităţii şi multe altele. Poate par puţini, dar trebuie să existe doi-trei oameni puţin „ţicniţi”, pentru că, fără această doză de „ţicneală”, nu cred că se poate merge mai departe. Acesta a fost punctul întâi.
Al doilea: am avut discuţii în interiorul Comisiei – şi aici vă dezvălui un lucru nou – privind unele accente. Evident, nu o să stau în stare defensivă şi să mă apăr de critici decât dacă sunt de bună credinţă. Şi au fost unii de bună credinţă, şi putem discuta. Între cei de bună credinţă, toţi cei care ne-au criticat au spus că am adoptat modelul obsolent al totalitarismului, un model care a fost discutat şi ieri aici. Suntem şi noi conştienţi, cum sunt convins că este conştient şi Stéphane Courtois, de criticile care s-au adus modelului totalitar. Nu sunt un secret, s-au discutat, le cunoaştem. Pentru România, iar raportul s-a referit la România, nu la Ungaria, nu la Polonia, nu la fosta Iugoslavie, modelul totalitar, cu mici corective bineînţeles, a avut caracter euristic, lucru care ne-a ajutat, şi cred că este un model care rămâne valabil. În ce ne priveşte pe noi, membrii Comisiei, nu am fost dispuşi să renunţăm la acest model. Este un model care reaşează, ca şi prelegerea inaugurală pe care aţi avut-o ieri, ideologia în centrul analizei. Cineva întreba la un moment dat de ce cade un asemenea accent, aproape excesiv (dacă citiţi introducerea), pe ideologie. Răspunsul este: pentru că cei care au stat în acest penitenciar, deţinuţii de la Canal, deţinuţii de la Râmnicu Sărat, deţinuţii de la Gherla ş.a.m.d., nu s-au aflat acolo pentru crime de drept comun. Ei s-au aflat pentru crime de gândire, pentru ceea ce gândeau sau, şi mai grav în sistemul totalitar, pentru ceea ce sistemul credea că ei ar fi putut gândi…. Deci sistemul a introdus, ca să reiau imaginile discutate ieri de domnul Courtois, imaginea de inamic obiectiv. Sistemul a stabilit – un alt element pe care Raportul îl demonstrează – că nu contează ceea ce un individ face, ci contează ceea ce un individ ar putea să facă, în virtutea condiţionării sale de clasă, de la vârsta de doi ani până la vârsta de 92 sau 102, să zicem. Deci nu mai contează nici vârsta, nu mai contează nici părerile respectivului, dacă este sau nu implicat într-o activitate presupus subversivă; este suficient că aparţine unui anumit grup definit drept duşmănos şi cu asta se rezolvă. Deci oamenii aceştia nu au fost în închisori pur şi simplu pentru că li s-au găsit nişte crime. Există în Codul Penal faimosul articol 193/1, care fost introdus după ce câteva zeci de mii de oameni fuseseră arestaţi şi petrecuseră deja un timp în detenţie fără nicio bază juridică. Şi atunci comuniştii şi-au spus: „Hai să adoptăm un articol în Codul Penal.”. Asta este tendinţa totalitarismului: întâi se comite crima şi după aceea este justificată. Asta explică de ce aveau loc şi procesele respective.
Iar, ultimul punct pe care vreau să-l ridic se leagă de problema ideologiei. Deci ideologia ce face? Ideologia urmăreşte dezumanizarea, pe bază ideologică, a unor întregi grupuri sociale sau, în cazul nazismului, a unor întregi grupuri etno-rasiale (reale sau nu, acest lucru nu mai contează). Prin dezumanizare creează zona de oportunitate pentru eliminare, pentru exterminare. Ambele sisteme totalitare sunt sisteme exterministe. În România noi ne-am confruntat – şi trebuie spus acest lucru – cu problema, hai s-o numim, a numerologiei victimelor, adică problema calculului, recensământului victimelor. Această problemă este extrem de complicată în toate sistemele post-totalitare şi nu numai. Nici astăzi nu se cunoaşte numărul exact al victimelor războiului civil din Spania, de pildă. Plaja este foarte mare.
 A existat aici, şi cu asta închei, o problemă foarte serioasă, care rămâne în continuare deschisă: aplicabilitatea termenului de genocid la ceea ce s-a petrecut în sistemul comunist din România. A fost valabil sau n-a fost valabil termenul de genocid? Noi avem o notă în Raport în care precizăm că suntem conştienţi de limitările juridice (am avut doi sau trei consilieri juridici, dar am citit şi noi foarte mult în acest domeniu) şi că suntem convinşi că este extrem de important ca vocea victimelor să fie inclusă în acest Raport şi mi-am asumat răspunderea când am introdus capitolul realizat de A.F.D.P.R., care se cheamă tocmai Genocidul comunist din România. Am considerat că este inutil, pedant şi ineficient să înlocuim termenul de genocid numai din considerente de – hai să spunem – corectitudine semantică (în loc de corectitudine politică introduc corectitudine semantică), adică să folosim termeni preţioşi, fără capacitatea de recognoscibilitate la nivel larg, termeni precum politicid, democid ş.a.m.d. Pentru că toţi ştim la ce ne referim şi atunci nu are rost să ocolim problema şi să inventăm alţi termeni, numai pentru că ştim că există această problemă. Avem modele din alte ţări: Aleksandr Iakovlev a folosit şi el termenul de genocid pentru ceea ce s-a petrecut în Rusia. Dacă unii nu vor, este problema lor! În orice caz eu nu am avut o problemă cu acest lucru.

Dennis Deletant: Mulţumesc mult domnului profesor Tismăneanu. Acum dau cuvântul domnului academician Alexandru Zub.

 Alexandru Zub: Aş începe mai întâi prin a-mi mărturisi şi eu bucuria că mă aflu aici, în faţa dumneavoastră. Le-o datorez celor care, de un bun număr de ani, organizează asemenea reuniuni la Sighet într-un cenotaf al memoriei colective şi care, iată, provoacă suficiente dezbateri interesante pentru a ne convinge că asemenea gesturi merită să fie nu numai recunoscute dar şi aplaudate, recomandate ca fiind un gen de expresie civică dintre cele mai importante şi mai productive. Ar trebui, în al doilea rând, să vă spun că rolul meu în cadrul Comisiei de analiză a regimului comunist, care a reuşit să producă la nivelul preşedinţiei, la nivelul funcţiei superioare a statului, un document pe baza căruia să se poată rosti o sentinţă de condamnare a regimului, a fost foarte modest. Aş spune simbolic, aproape pur simbolic. Am fost invitat să fiu parte din această comisie şi am considerat că nu pot decât să mă bucur că mă voi implica pe cât posibil, din mai multe motive. Mai întâi, ca istoric cred că aveam această obligaţie, mai ales că în cadrul breslei istoriografice aveam şi eu o anumită răspundere. În al doilea rând, pentru că traversasem eu însumi o experienţă carcerală destul de dură şi de lungă (şase ani în perioada de sfârşit a perioadei dejiste) şi aceasta m-a obligat moralmente. E vorba de o obligaţie faţă de foştii mei camarazi de temniţă şi de lagăre de muncă, obligaţie faţă de lumea care era, care trebuia să se simtă solidară cu acest tip de rezistenţă produsă sub dictatura comunistă. În fine, cred că pot invoca, fără să fac un abuz, şi elementul moral, dimensiunea deontologică a Raportului, a acelui demers pe care profesorul Tismăneanu l-a explicat aici destul de precis. A avut multe determinaţii în spate şi multe căutări înainte de a ajunge la ceea ce cunoaştem astăzi şi se poate pune într-un discurs relativ coerent. Aşadar, mai multe motive, dar în acelaşi timp şi destule motive pentru a rămâne discret, fiindcă mi s-a părut că cei care trebuie să spună ceva pe această temă nu sunt numai oamenii care au fost agresaţi de sistem şi au fost atinşi, să zic aşa, de asprimile lui, de rigorile lui, ci mai ales oamenii de specialitate, experţii care trebuie să cerceteze faptele foarte riguros, să le dea o formă cât mai bună, cât mai exactă, mai aproape de adevăr. Evident, ştiu bine, ca istoric, că nu putem atinge adevărul niciodată, în nicio împrejurare, e numai apanajul Trinităţii să-l ia în stăpânire, să-l cunoască. Deci nu putem şti adevărul în toate detaliile lui şi în toate determinaţiile, dar putem produce un discurs coerent şi verosimil asupra experienţelor noastre. Evident, experienţe care tind să se piardă, deşi există o întreagă bibliotecă, o literatură memorialistică imensă şi care deja ne dă posibilitatea de a reconstitui, pas cu pas, ceea ce s-a întâmplat. Dar, treaba de construcţie propriu-zisă a unui asemenea Raport trebuia să rămână în seama specialiştilor. Ştim acum că specialiştii nu s-au implicat cu mare entuziasm, nici la nivel instituţional, nici când e vorba, să spunem, de persoane. Erau necesari oameni care aveau o bună condiţie profesională, dar unii dintre aceştia au considerat că nu era cazul să se implice într-o asemenea analiză a sistemului comunist din România.
În afară de o reuniune la care am participat împreună cu ceilalţi membri ai Comisiei şi cu experţii, au fost doar câteva consultări telefonice cu domnul Cristian Vasile şi cu alte câteva persoane din cadrul Comisiei. Ca să închei această mică alocuţiune a mea, vreau să vă spun doar atât – că nu am niciun merit în această construcţie, decât că am convenit să subscriu la concluziile la care experţii şi ceilalţi membri specializaţi din cadrul Comisiei le vor produce; acesta fiind, de fapt, consensul la care s-a ajuns din start, şi anume acela de a asuma răspunderile textului.
 Ce pot să spun apoi e că, în ce mă priveşte, m-am ales cu destule ponoase după lansarea publică a Raportului şi după discursul prezidenţial de la 18 decembrie 2006, dar nu despre asta vreau să vorbesc. Semnalez doar, prin aceasta, că nu a fost un lucru deloc uşor. Profesorul Tismăneanu a trecut cu mare delicateţe peste această latură a problemei, dar ea a existat şi cred că nu şi-a epuizat resursele tensionale nici până în momentul de faţă. Un lucru care trebuie reamintit este că discursul prezidenţial s-a produs doar cu două săptămâni înainte ca România să intre oficial în Uniunea Europeană, şi acest nou statut juridic internaţional al ţării impunea o anumită reglementare, un anume fel de a ne detaşa, din punct de vedere economic, juridic, de un sistem de care ţara suferise şi continua să sufere. Gestul simbolic de detaşare s-a produs la 18 decembrie 2006 şi sunt bucuros că am putut participa, oricât de modest, la realizarea lui. Vă mulţumesc.
 
Dennis Deletant: Şi noi vă mulţumim, domnule academician. Unul din membrii Comisiei la care s-a referit domnul profesor Tismăneanu este domnul Sorin Ilieşiu, pe care îl invit să ia cuvântul.

Sorin Ilieşiu: Istoria acestui Raport a început la modul mai concret acum trei ani, exact aici, la Memorialul din Sighet, când la Şcoala de Vară s-a cerut condamnarea de către stat a comunismului. Tocmai în acel timp, domnul preşedinte Traian Băsescu răspundea unei întrebări în cadrul unui interviu. Dânsul a fost întrebat dacă finalmente va condamna comunismul, aşa cum îi cere societate civilă. În aprilie 2005 am făcut o propunere societăţii civile, care a apărut în presă cu numele Proclamaţia pentru România, iar, după o lună de zile, această Proclamaţie pentru România a fost transformată în Apelul pentru România, semnat de cele mai prestigioase organizaţii nonguvernamentale din România. Punctul întâi al acestui apel, care, în formă finală a fost redactat împreună cu doamna Ana Blandiana, cu domnul Romulus Rusan, cu Radu Filipescu, cu Marius Oprea şi cu alţi colegi, a fost exact condamnarea regimului comunist din România ca ilegitim şi criminal, ceea ce urma să se întâmple după doi ani. La acea provocare, domnul preşedinte al României a răspuns: „Aş putea să declar regimul comunist ca ilegitim şi criminal doar în baza unui raport ştiinţific, elaborat de o comisie formată din personalităţi recunoscute pe plan naţional şi internaţional, incontestabile din punct de vedere al onestităţii şi al competenţei”. Şi, în momentul acela, mi-am dat seama că există o şansă reală şi că, dacă un asemenea raport ar exista, preşedintele avea disponibilitatea să facă ceea ce îi cere societatea civilă, nu doar din 2005, ci din 1990. Şi m-am gândit atunci că, de fapt, raportul de condamnare a comunismului, a cărui necesitate era invocată de preşedintele României, acel raport de fapt exista, elaborat timp de 12 ani (în acel moment eram în 2005) de către echipa de istorici care a lucrat în cadrul Memorialului Sighet, în cadrul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Fundaţiei Academia Civică. Şi mi-am dat seama că de fapt raportul există, scris pe pereţi de istoricii fundaţiei, care au lucrat fiind giraţi de specialişti în istoria comunismului, cum ar fi domnul Stéphane Courtois, domnul Dennis Deletant, domnul Vladimir Bukovski, domnul Alexandru Zub, domnul Şerban Papacostea, domnul Helmut Müller-Enbergs. Deci nu se putea spune că materialul care s-a adunat timp de 12 ani în cadrul Fundaţiei Academia Civică, a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului şi, la modul muzeistic, în cadrul Memorialului în care ne aflăm nu este un material suficient de competent, girat de oameni competenţi şi de bună credinţă. Deci, în momentul acela, m-am gândit că trebuie să sintetizez acel material, să-l rezum, pentru că materialul era foarte amplu, să transform fiecare titlu de celulă din Memorialul în care ne aflăm în cap de acuzare împotriva comunismului ca regim politic ilegitim şi criminal. Şi am făcut acest lucru pe 12 pagini. Am găsit iniţial 18 capete de acuzare, iar ulterior, datorită sugestiilor date de câţiva prieteni, inclusiv de Vladimir Tismăneanu, am majorat cu încă trei numărul capetelor de acuzare şi, în felul acesta, exista o bază de discuţie. Am avut un semnal din partea lui Claudiu Săftoiu, consilierul prezidenţial de pe vremea aceea, că preşedintele României citise raportul, că l-a apreciat şi că este dispus, în principiu, să condamne comunismul. Totuşi, la scrisoarea mea, în care insistam asupra acestui lucru, am văzut că nu mi-a răspuns şi m-am gândit atunci că dânsul are nevoie de sprijin popular în această direcţie. Şi atunci m-am gândit să fac un nou apel, care a fost semnat de vreo 700-800 de personalităţi. Primul semnatar a fost domnul Vladimir Tismăneanu, apoi alte şi alte personalităţi foarte importante, în semn de solidaritate, poate cu mine, dar şi cu Vladimir Tismăneanu, cu Ana Blandiana, cu Romulus Rusan ş.a.m.d. Deci, pe lângă sutele de personalităţi care reprezentau ce avea mai bun societatea românească în acel moment, în frunte cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, s-au adunat şi 42 de organizaţii nonguvernamentale, dintre care şi două sindicate, cu peste un milion de membri, precum Sindicatul Cartel Alfa, condus de domnul Bogdan Iuliu Hossu. Deci preşedintele României nu mai avea încotro, să spun aşa. Exista o presiune atât din partea societăţii civile, cât şi din parte sindicatelor, din partea intelectualităţi române, iar decizia de a răspunde favorabil acestui apel era obligatorie.
Din fericire, decizia pe care a luat-o preşedintele României a fost să înfiinţeze o comisie prezidenţială oficială, care să fie condusă de un om de competenţă şi onestitate precum Vladimir Tismăneanu. Exact în ziua în care l-a numit, am aflat acest lucru şi am scris o nouă scrisoare deschisă, în care am arătat că, în România, va avea loc pentru prima dată în istoria postcomunistă o condamnare exemplară a comunismului, tocmai datorită faptului că, prin ceea ce a scris până în acel moment, Vladimir Tismăneanu a demonstrat că este şi competent, şi de bună credinţă. Şi iată că, în prezent, avem un Raport de condamnare a crimelor comunismului, pe care nu-l au alte foste state comuniste. Din păcate, vă spun cu mare regret, am sentimentul că societatea românească n-a ştiut cum să se folosească de acest lucru unic şi minunat pe care-l avem. Pentru că Raportul nu înseamnă doar istorie, ci înseamnă un tratament, o medicaţie dată de cei care au dat diagnosticul, pentru ca societatea românească să se facă bine, să se însănătoşească. Există zeci de recomandări, zeci de legi propuse, cu rol reparatoriu de însănătoşire a vieţii societăţii româneşti, dar care zac de un an şi jumătate între paginile Raportului şi, spre ruşinea Parlamentului României, nu s-a pus în discuţie nici măcar iniţierea unei legi dintre cele propuse până în prezent, parlamentarii români nu au catadicsit să considere condamnarea comunismului ca un gest obligatoriu pentru societatea românească şi nici să recunoască Raportul, elaborat de o comisie formată din 18 membri şi 20 de experţi. Vreau să spun că, aşa cum a spus şi Rodica Culcer la acea vreme, parafrazând un titlu al lui Gheorghe Brătianu, Raportul şi condamnarea comunismului au fost o enigmă şi un miracol. Din păcate, în afară de editarea Raportului la Editura Humanitas, şi de alte câteva lucruri minore, lucrul care se putea face cel mai simplu, respectiv să existe un manual despre represiunea comunistă, nu s-a făcut. Totul este ratat dacă nu am făcut măcar lucrul acesta pentru viitor şi am un sentiment de tristeţe că lucrurile s-au oprit atât de neînţeles. Vreau să vă rog pe dumneavoastră să faceţi tot posibilul ca, la toamnă, copiii să poată să înveţe adevărul despre istoria pe care am trăit-o noi, părinţii şi bunicii lor. Mulţumesc.
 
Dennis Deletant: O să avem posibilitatea de a discuta mai pe larg despre consecinţele Raportului, dar acum aş vrea să-l invit pe domnul Cristian Vasile să vorbească. Domnul Vasile a fost şi expert în comisiei, dar a îndeplinit şi rolul migălos de secretar al Comisiei. Şi, pentru că am fost şi eu în câteva rânduri secretar al unor comisii, ştiu ce înseamnă acest lucru.

Cristian Vasile: Dacă ar fi să-mi intitulez în vreun fel intervenţia de la această Şcoală de Vară, i-aş spune „Recomandările Raportului Final privitoare la domeniul educaţiei, şi reacţiile din zona academică”, pentru că ne aflăm în faţa unui public format din elevi şi profesori şi probabil este interesant de văzut în ce măsură recomandările privitoare la acest aspect s-au realizat sau cum au fost receptate de societatea românească şi de clasa politică.
 O primă propunere a Raportului viza, şi am să vă citez exact, „Organizarea unui ciclu de conferinţe în marile centre universitare, în care să fie prezentat conţinutul Raportului şi al Comisiei, însoţit de explicaţii, comentarii şi documente ilustrative”. A fost uşor de îndeplinit, pentru că ţinea de noi, de voinţa noastră, a celor care practic am participat la elaborarea documentului. Aşadar, începând din momentul decembrie 2006, membrii şi experţii comisiei au prezentat acest Raport la Bucureşti, la Iaşi şi la Cluj. Au fost dezbateri şi în străinătate: la Paris, la Vatican, la Bruxelles. Ba chiar un expert de-al nostru, domnul Csaba Zoltan, a participat la o dezbatere, foarte ostilă nouă, la Constanţa.
O a doua recomandare pleda pentru: „Recunoaşterea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a ilegalităţii discriminărilor pe bază de origine socială, religioasă sau etnică în politica de cadre şi în învăţământ”. De fapt, ce avea în vedere această recomandare? Mai ales în primele două decenii de comunism, poate ştiţi, s-a aplicat o diabolică selecţie pe criterii politice şi sociale, care i-a vizat pe elevii şi studenţii „cu probleme”, cum se spunea în epocă, „cu probleme” din perspectiva comunistă. Poate ştiţi sau nu, noi am consemnat în Raport că, mai ales din 1948, autorităţile comuniste, cele din minister, cele din administraţia locală, au început să monitorizeze atent originea socială a copiilor cu scopul de a limita pătrunderea în şcolile medii mai ales a celor care erau consideraţi de „origine nesănătoasă”, cum se zicea în epocă, adică a copiilor indezirabili. Aşadar „păcatele” părinţilor treceau şi asupra copiilor. Şi, începând din toamna lui 1949, Ministerul Învăţământului a restricţionat pătrunderea în şcolile medii şi a interzis accesul în învăţământul superior a fiilor elementelor aşa-zis exploatatoare. Să vă dau un exemplu: în anul şcolar 1951-1952 a fost interzisă pătrunderea în şcoli a fiilor de indezirabili ai regimului comunist în clasa a opta, în şcolile de zece ani, în şcolile pedagogice şi în unele categorii de şcoli tehnice, care pregăteau cadre pentru sectoarele economiei naţionale. Care era motivaţia oficială? Sigur, exista pericolul ca aceşti adolescenţi, aceşti tineri să ajungă după absolvirea învăţământului superior în producţie, în posturi importante, de decizie, de unde să saboteze construirea socialismului şi, mai apoi, a comunismului. Prin urmare, pentru blocarea accesului la învăţătură practic a acestor indezirabili, a acestor copii inocenţi, s-a făcut în 1952 o împărţire pe categorii. Şi categoria cea mai damnată a fost categoria a treia, a fiilor de chiaburi, de comercianţi, de industriaşi, a fiilor de criminali de război, evident condamnaţi de o justiţie profund nedreaptă, a trădătorilor, spionilor, sabotorilor şi fugiţilor peste hotare. Deci copiii acestora nu puteau fi primiţi în şcolile de şapte ani, în şcolile medii şi, mai ales, în învăţământul superior.
 Prin propunerea noastră din Raport am dorit o reparaţie morală, şi nu numai morală, ci chiar una materială pentru acei copii, acum adulţi (sau, din nefericire, decedaţi, dar există urmaşii lor) pentru că aceşti elevi, după 1948-1949 şi, mai ales, după 1952, au fost privaţi, pentru un an, doi (sau pentru decenii unii) de acces egal la învăţătură. Şi nu numai atât. Au fost privaţi de un acces mai lesnicios la piaţa muncii, aşa cum era ea în comunism, ceea ce înseamnă că au fost privaţi de un salariu mai bun.
 Mai mulţi dintre cei care au avut de suferit de pe urma regimului comunist, nu numai în acest domeniu al privării de învăţământ egal, prin arestări sau discriminări de altă natură, au dat în judecată statul român, şi există, din câte ştiu eu, cel puţin o sentinţă favorabilă. Deci propunerea noastră din Raport, asumată legislativ, ar fi fost de mare ajutor pentru ca instanţele să dea mai repede hotărâri şi pentru cei care-şi revendică dreptatea după mai mult de 50 de ani. Sigur, aici ar fi de discutat despre profilul moral al judecătorilor români. Discutam cu un prieten al meu, care îmi spunea că în Cehia s-a recurs, după ’90, la un fel de purificare a corpului judecătoresc. Această purificare n-a avut loc în România. Noi i-am moştenit pe vechii judecători, pe vechii procurori, iar unii dintre tinerii care au pătruns în acest sistem judiciar au preluat parcă metehne mai vechi şi s-a ajuns la sentinţe absolut aiuritoare.
 Mai vorbeam noi în Raport, la capitolul „Recomandări”, „Despre necesitatea adaptării rezultatelor cercetării şi a Raportului pentru obiective cu caracter didactic”, despre necesitatea „unui manual despre regimul comunist, în care subiectul represiunii să ocupe un rol important, care să fie predat în învăţământul mediu”, despre „revizuirea manualelor şcolare şi introducerea în programele de învăţământ a unui curs obligatoriu de studiere a represiunii comuniste”. Vreau să vă spun că eu nu sunt atât de pesimist. Cineva a spus aici că nu s-a făcut aproape nimic. S-a făcut totuşi ceva, chiar în acest domeniu de care vă vorbeam. Un colectiv format din cercetători de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi din doi membri ai Comisiei Prezidenţiale consultative, comisie ce prelungeşte activitatea vechii Comisii, domnul Dorin Dobrincu şi domnul Liviu Pleşa, a lucrat pe un astfel de manual care va fi opţional, dar va exista din septembrie-octombrie, iar dumneavoastră, profesorii, îl puteţi recomanda şi chiar folosi ca instrument didactic.
 Am să vă spun, în continuare, câteva cuvinte despre problematica subiectelor de la proba orală a examenului de Limba şi literatura română din cadrul examenului de Bacalaureat, pentru că a fost în atenţia presei şi s-a dezbătut foarte intens. Cum ştiţi, au fost bilete de examen, care cuprindeau subiecte, de fapt extrase din Raportul Final, primite cu dispreţ şi condescendenţă. Au mai fost subiecte din Pactul naţional pentru educaţie ş.a.m.d.. Sigur, au fost ironii, au fost maliţii. Am asistat, de pildă, miercuri 25 iunie acest an la o aşa-zisă dezbatere organizată la Academia Română despre predarea Istoriei şi a Limbii şi literaturii române în şcolile româneşti. Această dezbatere s-a aflat oarecum în prelungirea reacţiilor, mai ales negative, generate cu precădere de schimbarea metodologiei de examinare. Cred că, în afară de comunicarea domnului academician Alexandru Zub şi a doamnei profesor Gabriela Pană Dindelegan, a fost o revărsare de strigăte pătimaşe, de stridenţe care nu-şi aveau rostul. Nu-şi aveau rostul, pentru că ele dovedeau ignoranţa, dovedeau faptul că mulţi dintre cei care vorbesc despre acest subiect nici măcar nu s-au obosit să citească conţinutul acelui bilet cu extrase din Raportul Final. Cu tristeţe spun, mie mi-a amintit această dezbatere retorica anilor ’80, practicată de unii intelectuali asociaţi puterii ceauşiste. Numai că, acum cuvintele cheie nu erau „independenţă”, „suveranitate”, „neamestecul în treburile interne” – sintagmele lui Ceauşescu –, ci „tradiţie”, „identitate”. Dar termenii aceştia erau goliţi de sensul lor real, iar îndemnul care a revenit cel mai des a fost acela de a-i combate pe „neo-anticomuniştii” din România. A vorbit şi un om politic, ceea ce mi s-a părut un lucru foarte ciudat, un fost prim-ministru care nu prea are dreptul moral de a se pronunţa. Nu era potrivit în program. Din păcate, un fost preşedinte al Academiei l-a invitat la tribună şi a ţinut un discurs politic, ceea ce mi
s-a părut complet deplasat, de natură să producă o politizare a Academiei. Şi mai grav, s-a ajuns să se ceară, în această dezbatere, revenirea la manualul unic, iar domnul fost preşedinte al Academiei Române nu numai că nu a combătut această idee a manualului unic, ci, tacit, a fost de acord cu ea. Manualul unic a existat după 1948 în România. Înainte existau manuale opţionale (nu le spun alternative, pentru că e un termen cu probleme). Dar, cum vă spuneam, domnul academician Eugen Simion s-a referit cu oarecare condescendenţă şi poate cu dispreţ (nu numai la această dezbatere, dar şi într-o revistă literară de prestigiu) la „Raportul lui Tismăneanu”. Nici măcar numele corect al acestui document nu era rostit. Ceea ce mi se pare un gest neelegant, care nu face cinste unui academician. Deci, spre nemulţumirea domniei sale, „Raportul lui Tismăneanu” a devenit subiect de Bacalaureat la proba orală de la Limba şi literatura română. Domnul academician Zub, din câte reţin, ieşise din sală şi probabil nu a mai putut adăuga nuanţe sau nu s-a mai putut delimita de aceste cuvinte nedrepte. Pentru că era nevoie de lămuriri, era nevoie de o clarificare, ca ignoranţa să
nu-şi facă locul chiar în cel mai înalt for ştiinţific şi cultural românesc.
Vă vorbesc aici şi din experienţa mea de profesor de istorie în învăţământul gimnazial. Am predat, am ascultat, am corectat lucrări, am văzut corupţia şi incorectitudinea din sistemul de învăţământ chiar la nivel de inspectori şcolari, care ne spuneau nouă, profesorilor corectori care ar fi trebuit să fim suverani, cum să acordăm şi să rotunjim note ş.a.m.d. Totodată, materia Istorie era învăţată pe de rost, papagaliceşte, fără judecată. Lucrurile însuşite azi de elev erau uitate mâine, nu se făceau corelaţii. Copiii se exprimau greu (şi se exprimă greu şi azi, s-a văzut din sondaje, chiar televiziunile au promovat şi au insistat asupra acestui subiect). Pe lângă acest aspect, mai este şi cel al reţelei de profesori privilegiaţi, care, pornind de la subiectele de examen ce presupuneau mai mult toceală, tipăreau cărţi, broşuri cu răspunsuri de-a gata – răspunsuri aşa-zis corecte – şi câştigau bani buni cu o astfel de îndeletnicire.
Or, în anul acesta s-a schimbat filosofia: s-au făcut modificări, s-a pus accent pe comunicare. Elevul trebuia să comenteze nişte texte, inclusiv acest text din Raport. Ei bine, ce s-a întâmplat în acest an? Pornind probabil de la această experienţă nefericită pe care şi eu am trăit-o, a tocelii, dar şi a parazitării pieţei de carte şcolară şi paraşcolară cu astfel de cărticele cu răspunsuri, o echipă de specialişti din Ministerul Educaţiei a trecut la schimbarea sistemului, a programei, subiectelor, în ultimă instanţă. Noi nu am avut absolut nicio legătură, n-am făcut niciun lobby. N-am făcut absolut niciun demers pentru a capta bunăvoinţa Ministerului. Dimpotrivă, relaţiile erau oarecum tensionate. Aşa s-a ajuns la introducerea biletului numărul 67, din câte reţin, care presupunea comentarea unui extras din Raportul Final, şi, atenţie, mai precis, din subcapitolul dedicat istoriei literaturii sub regimul comunist, subcapitol scris de istoricul, de profesorul Eugen Negrici şi girat de profesorul universitar Nicolae Manolescu, membru al Comisiei. Deci sunt doi dintre cei mai titraţi specialişti în acest domeniu, colegi de breaslă cu domnul academician Eugen Simion!
Aş vrea să închei această intervenţie spunând că, dincolo de această nouă revărsare de ură, de patimă, e bine totuşi că Raportul Final a rămas în actualitate chiar şi prin această isterie din câteva ziare şi de la unele televiziuni. Şi e bine că elevii au avut posibilitatea să comenteze Raportul Final.

Dennis Deletant: Să mulţumim domnului Cristian Vasile. Acum vreau să-l invit pe domnul Romulus Rusan să ia cuvântul.
 
Romulus Rusan: Cred că tocmai ostilitatea cu care Raportul a fost primit de către Parlamentul României, apoi de o parte din presă şi de unele televiziuni, arată necesitatea acestuia. A fost ca o probă, ca o hârtie de turnesol, în sensul că erau foarte multe lucruri care se dorea să fie ascunse, să fie ţinute în cel mai mare secret, aşa cum fuseseră timp de 45 de ani şi în anii de după 1989. O să vă rog să împărţim în sală aceste planşe, în care sunt enumerate foarte pe scurt principalele crime atribuite regimului comunist, ca şi principalele recomandări făcute de Raport, pentru ca trecutul să poată fi în sfârşit cunoscut, în special de către tineri (trimite planşele).
 Am afişat de asemenea acolo, pe peretele din fundul sălii, un citat din Aleksandr Soljeniţîn, extras din „Arhipelagul Gulag”. El se întreabă de ce nici măcar unul din marii vinovaţi ai crimelor staliniste şi comuniste din U.R.S.S. nu şi-a făcut mea culpa şi spune textual: „Tinerii capătă astfel convingerea că ticăloşia nu e pedepsită niciodată pe pământ, că în schimb ea aduce întotdeauna bunăstare”. Situaţia de la noi din ţară se potriveşte cu acest citat din Soljeniţîn, cuvânt cu cuvânt. Sunt oameni care, aflându-se în poziţii cheie, conducând economia, precară sau neprecară, se simt reconfortaţi că trecutul lor nu este dezvăluit. Dacă parcurgeţi unele rubrici din ziare, veţi vedea că marile reţele economice sunt conduse de foştii membri ai nomenclaturii şi, mai ales, ai serviciilor secrete din timpul comunismului, care continuă activitatea lor, chiar pe plan internaţional, folosind relaţiile din timpul când ei erau unelte ale regimului comunist. Evident că aceşti oameni nu vor să se afle trecutul, şi asta s-a văzut din reacţia de care am vorbit, dar se vede şi din insensibilitatea statului român faţă de suferinţele a milioane de oameni, acesta neîncercând nici măcar prin nişte gesturi simbolice să le dea o mică satisfacţie celor care mai trăiesc, oameni care au înfundat puşcăriile, care au fost duşi la munci forţate, trimişi în domiciliu obligatoriu… Totul bălteşte. Micile excepţii sunt cazuri ce devin aproape groteşti: din 600.000 de condamnări politice (vorbesc numai de condamnări, nu şi de alte tipuri de deţinere), cifră la care am căzut de acord în cadrul Raportului, abia două persoane şi-au obţinut nişte drepturi exorbitante, nişte despăgubiri de jumătate de milion de euro. Ce pot să zică ceilalţi, puţini – mai trăiesc, poate, 20.000 de foşti deţinuţi politici –, când văd că justiţia este total insensibilă la suferinţele lor? Încă din anii ministeriatului lui Valeriu Stoica, am cerut ca sentinţele politice să fie desfiinţate prin anularea de către Parlament, prin declararea ca nule ab initio a articolelor din Codul Penal care pedepseau pe criteriu politic anumite fapte, unele din ele chiar inventate. S-a amânat însă tot timpul. S-a făcut în 1999 o comisie în cadrul Ministerului Justiţiei, care eliberează doar un fel de diplomă de luptător anticomunist, adică o formă fără fond. S-a continuat aşa un deceniu. Toţi miniştrii de Justiţie au promis că acea lege va fi, în sfârşit, trimisă la Parlament. Doamna Monica Macovei a afişat-o pe site-ul Ministerului Justiţiei, dar nu s-a mai trimis şi Parlamentului. Au venit ceilalţi miniştri de Justiţie şi fiecare, în momentele mai tensionate, spunea: „O să trimitem la Parlament legea, în câteva zile.”, dar, în final, nici unul nu s-a ţinut de cuvânt. Şi aceşti oameni au rămas cu cazier. Ei au fost graţiaţi în 1964, dar asta nu înseamnă că pedepsele au fost abolite, adică sentinţele anulate. Era foarte simplu ca, pe baza anulării a 10-15 articole din Codul Penal din 1948, 1955, 1958 şi 1968, să se fi desfiinţat legal aceste culpe. Sunt oameni care au statui sau nume de străzi şi continuă să aibă cazier. Aici e o teamă că oamenii, dacă se recunoaşte că au fost pedepsiţi pe nedrept, or să ceară despăgubiri materiale. Dar, uite, că cei care le cer, unul sau doi, le obţin. Atunci care e logica? Acelaşi lucru se întâmplă în cazul mult mai complicat de descâlcit al reţinerilor administrative. Oamenii aceştia erau arestaţi pe baza unor liste, făcute la nivel local, semnate la Securitate, la Bucureşti şi, fără niciun proces, erau trimişi la muncă şi, pe urmă, cu domiciliu obligatoriu. Aici n-ai cui să te adresezi, pentru că practic n-ai dovezi, pentru că n-au existat mandate de arestare. Am solicitat ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să facă o declaraţie în sensul că au fost arestări nedrepte, că au fost deţineri ilegale. Nu s-a făcut nimic. Dar cine s-o facă? Cine să recunoască că 200.000 de oameni au fost reţinuţi fără proces, fără mandat de arestare?
 Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa stabilirii numărului de morţi. N-o să-l putem niciodată stabili. În Raport am şi specificat că va fi foarte greu, atâta vreme cât regimul a şters majoritatea urmelor de morţi şi asasinate, cu câteva excepţii, când s-au făcut anchete speciale, cum a fost pentru închisoarea de la Sighet. Aici s-a făcut o reconstituire în 1957, dar, în rest, de unde să ştii, câtă vreme nu se făcea un proces verbal, un act de moarte? Mureau ca animalele şi nu se înregistra nicăieri. În multe din închisori se transmitea, totuşi, la Oficiul Stării Civile. În timpul elaborării Raportului, noi am cerut la Ministerul Administraţiei şi Internelor să facă demersuri la prefecturi, ca să ne comunice listele de morţi transmise de închisorile din judeţul respectiv. Am fost ajutaţi cu promptitudine, dar ceea ce a venit de la prefecturi (unde există duplicate ale certificatelor de moarte eliberate de Sfaturile Populare din acel timp) era, în foarte multe cazuri, inferior numeric datelor pe care noi, prin mijloace aleatorii, le-am strâns la Memorialul Sighet. De pildă, de la Râmnicu Sărat au venit mult mai puţine nume de morţi (acolo a fost unul din cele mai dure regimuri) decât aveam noi la Centrul nostru. Şi la Jilava aveam mai mulţi morţi decât ni s-au dat din arhivele existente în acest moment. Cine poate să mai reconstituie ce s-a întâmplat, câtă vreme se practica o politică deliberată a ştergerii urmelor? Aici, la Sighet, unde s-a făcut o anchetă pentru pedepsirea directorului închisorii, în 1955, acesta a declarat că, încă de la început, i s-a spus să îngroape fiecare mort, în secret, noaptea, într-un loc mult deosebit de cele precedente, şi, pe urmă, să se acopere groapa în aşa fel încât să nu se mai ştie cine e înmormântat. Acelaşi lucru s-a întâmplat în foarte multe locuri. Comisia, instituită chiar de Securitate, în 1967, la cererea lui Ceauşescu, care dorea să-l demaşte pe Drăghici, a constatat că, numai la Canal, au fost omise 1304 nume de morţi în documentele pe care le-a găsit la acea dată. Era o cifră relativă, probabil că erau mult mai mulţi omişi. Dar azi nu se mai ştie nici măcar atât. Este un cinism să nu încerci să descoperi atâta vreme cât mai există supravieţuitori. Justiţia nu-şi face datoria, aşa cum s-a spus. Memorialul Sighet are chiar ca deviză: „Atunci când justiţia nu devine o formă de memorie, numai memoria poate deveni o formă de justiţie.” şi eu cred că acest Raport, împreună cu tot ce s-a făcut în cercetare, şi cu miile de cărţi de mărturii, pe care foşti deţinuţi politici le-au publicat, reprezintă o justiţie a memoriei.
 Am vrea ca tinerii să nu ajungă la concluzia pe care o avansa Soljeniţîn, să nu-şi închipuie că ticăloşii or să-şi ascundă vinovăţia şi că le va merge la infinit mai bine decât oamenilor cinstiţi. Tocmai de aceea e bine să se introducă acest curs de istoria represiunii comuniste.

 Dennis Deletant: Mulţumesc, domnule Rusan. Domnul profesor Tismăneanu a cerut voie să facă o mică intervenţie şi după aceea o s-o invit pe doamna Smaranda Vultur, expert al Comisiei, să vorbească.
 
Vladimir Tismăneanu: Doar două lucruri vroiam să precizez. Unu, cum s-a spus deja, la reuniunea care a avut loc la Constanţa, autorii Raportului n-au fost invitaţi, adică a fost un linşaj in absentia, ceea ce dovedeşte că nici măcar n-au avut curajul unei dezbateri, pentru că, în orice dezbatere, dinozaurii naţional-stalinismului vor pierde inevitabil. Sunt atât de demodaţi cum nu vă puteţi închipui, sunt „pe dinafară”. Ei trăiesc din osânza linguşelii pentru Ceauşescu şi din nimic altceva. La acea dezbatere, dominată de discursul combinat naţional-securist, foştii deţinuţi de la Piteşti, prezenţi în sală, au luat apărarea Raportului. În genere, cu excepţia unor personaje îndoielnice care contestă pe Ticu Dumitrescu şi Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, consensul foştilor deţinuţi a fost în favoarea Raportului şi în favoarea discursului preşedintelui Băsescu.
 Al doilea element e legat de faptul că, metodologic şi conceptual vorbind, Raportul şi ceea ce derivă din el intră în zona care se numeşte a justiţiei morale. Noi atât am putut face. Nu am avut nici pe departe mandatul pe care l-a avut Comisia Episcopului Desmond Tutu în Africa de Sud şi nici ceea ce se cheamă în limba engleză to subpoena a power, dreptul de a chema în faţa Comisiei pe cei pe care doream să-i convocăm. Noi am încercat să facem justiţie morală într-o ţară în care nimeni n-a spus că-i pare rău, aşa cum s-a întâmplat în Africa de Sud, unde fostul premier a venit în faţa Comisiei Tutu şi a rostit: I am sorry. Asta este o ţară în care nimeni nu a spus, după ştiinţa mea, I am sorry. Mă plimbam împreună cu doctorandul Bogdan Iacob şi cu puştiul meu în parcul Herăstrău şi pe cine vedem aşezat pe o bancă, împreună cu soţia? Sigur era el. Eu îl ştiu din filme şi probabil şi el de la televiziune pe mine, încât ne uitam lung unul la altul. Gheorghe Enoiu, poate pentru unii spune ceva acest nume. Marele torţionar, liber în parcul Herăstrău, duminica, la ora 12 pe o bancă… Asta ţine de justiţia colectivă, dar asta nu mai depinde de noi. Justiţia colectivă intră în munca Parlamentului, în mâna clasei politice ş.a.m.d.
 
Smaranda Vultur: Nu era prevăzut să intervin la această masă rotundă, dar, pentru că am lucrat ca expert la Raport şi pentru că m-au stimulat intervenţiile colegilor mei, am să adaug şi eu câteva lucruri care nu s-au spus. Vreau să vă spun că, pentru mine şi pentru foarte mulţi dintre cei care au lucrat la Raport, a fost o experienţă de viaţă şi de cercetare semnificativă. Importanţa producerii acestui Raport a constat şi în faptul că, cu această ocazie, s-au „eliberat” de sub cenzură o mulţime de documente. Eu am avut posibilitatea să consult în condiţii absolut normale documente care au adus multe clarificări asupra unor puncte destul de incerte privind subiectul de care
m-am ocupat: Deportarea în Bărăgan şi dislocările de populaţie din România anilor 1945-1964.
Aş vrea, la comunicarea mea de după masă, să vă arăt fotocopii după unele din aceste documente, care au clarificat natura relaţiilor la nivelul puterii, a relaţiilor dintre Partid, Stat şi Securitate, lucruri care nu erau prea vizibile, fiind trimise în plan secund de discuţia care se poartă în termeni foarte maniheişti despre trecutul comunist. Cred că a fost şi interesul unora dintre cei care au atacat şi atacă în continuare Raportul ca discuţia să se petreacă în aceşti termeni de opoziţie netă sau de acceptare totală, şi nu pe găsirea soluţiilor ca recomandările din Raport să poată fi puse în aplicare. Cred că – domnul Tismăneanu a spus aici un lucru foarte important – au ajuns în dezbatere publică multe chestiuni care nu ar fi ajuns altfel. Problema este că această dezbatere ar trebui să se facă pe bază de informaţie, iar nu pe baza unui apriorism ideologic foarte partizan. Foarte puţini din cei care au atacat Raportul, l-au atacat făcând referinţă la un text sau altul din Raport spunând: „Aici aţi greşit, aici nu este bine, aici nu este informaţia corectă.”. Este aproape inexistent tipul acesta de abordare, inclusiv din partea istoricilor.
Deci, arhivele de la C.N.S.A.S., arhivele Comitetului Central sunt accesibile astăzi, la fondul „P.C.R.” (aşa se numeşte fondul, dar sunt şi ale P.M.R. acolo) se găsesc toate stenogramele. Unul din cele mai importante dosare referitoare la deportări se găseşte acolo, atâta timp cât hotărârea deportării în Bărăgan a fost luată de Comitetul Central, lucru pe care nu îl ştiam, deşi mă ocup din 1991 de acest subiect. El a dat ordin Ministerului de Interne şi Ministerului Agriculturii să creeze două comisii. Avem acolo şi raportul acestor comisii la finalul executării deportării, în iunie 1951, lucruri extrem de importante pentru a umple golurile pe care memoria martorilor, pe care i-am intervievat începând cu 1991, nu le poate recupera. Existau multe puncte de incertitudine, care, inclusiv pentru victime, nu erau clare. Pe de-o parte, Raportul prezintă starea cercetării posibile, iar, în ce priveşte accesul la arhive, posibilitatea de documentare în momentul de faţă. Toţi colegii noştri care au lucrat la Raport au încercat să facă acest exerciţiu onest: să pună în circulaţie ceea ce au obţinut, analiza documentară pe care o pot face în urma lucrului la Raport. Trebuie să vă spun că noi am avut trei luni ca să facem aceste desanturi în arhive, deci a fost o muncă extrem de intensă. Nici nu am putut să prelucrăm pentru Raport toate documentele pe care le-am găsit cu această ocazie şi există încă material care urmează să fie cercetat. Dacă vreţi, Raportul prezintă şi un interes de ordin istoric, pentru că arată starea de fapt a discuţiei despre comunism în momentul în care preşedintele României, Traian Băsescu, a acceptat să asume acest document ca baza a declarării regimului comunist „ca ilegitim şi criminal”. Totodată, bibliografia de acolo este foarte utilă, după părerea mea, profesorilor în primul rând.
Sunt de acord cu domnul Tismăneanu, care a spus aici că, uneori, de la unu-doi oameni, lucrurile se pot pune în funcţiune, în ciuda ostilităţilor instituţiilor româneşti. Instituţiile – din păcate şi cele care coordonează cercetarea, învăţământul – sunt extrem de conservatoare şi de refractare faţă de orice înseamnă ieşirea dintr-un tip de gândire rigidă, care prelungeşte tăcerea în privinţa acestui trecut, moştenire a regimului comunist. A tăcea şi a nu spune lucrurilor pe nume, a te face că nu ştii că există documente, că există memorii, că există voci care au povestit despre suferinţa lor a fost, după cum spunea şi domnul Rusan, una din tehnicile comunismului de a şterge trecutul. În plus, mass-media a abordat problema Raportului Tismăneanu în termeni extrem de joşi, cu atacuri la persoană. Sigur că preşedintele comisiei, domnul Vladimir Tismăneanu, a fost un fel de „paratrăsnet” al tuturor acestor atacuri, s-a umblat în stil specific stalinist la biografia domniei sale: cum este, fiul cui este, ce au făcut părinţii. După părerea mea, felul în care se desfăşoară dezbaterea (inclusiv aceste atacuri) face parte dintr-o uriaşă diversiune, care doreşte să ne facă să nu vedem şi să nu discutăm esenţialul, inclusiv modul în care s-ar putea face purificarea corpului Justiţiei. Eu personal nu cred că soluţia ar constitui-o blocarea avocaţilor, desfiinţarea în masă a barourilor şi înlocuirea cu oameni noi.
N-aş vrea o purificare de tip comunist, dar s-ar putea discuta în ce condiţii oameni care au fost implicaţi în procese (sunt documente, se ştie cum au acţionat ei în diverse împrejurări) să fie obligaţi să se retragă.
Desigur, una dintre problemele care ar fi de discutat este cum se pot preda aceste lucruri copiilor, cum ar dori ei să le fie predate aceste lucruri ca să nu ajungem la simple lecţii de îndoctrinare. De aceea noi am fost foarte atenţi să furnizăm şi să comentăm documente pentru a arăta cum se poate face acest lucru. Se poate face în mai multe feluri, nu este strict o sursă de informaţie. În fond, şi un document, dumneavoastră care sunteţi istorici ştiţi foarte bine, este doar una dintre formele de a consemna trecutul. Securitatea, de pildă în Bărăgan, consemnează altfel acest trecut, deşi aduce acelaşi tip de informaţii, decât martorii care au venit din Bărăgan. Deci, în funcţie de sursă acelaşi trecut este altfel consemnat, altfel interpretat. Una din presupunerile mele este că, pentru şcoală, ar fi foarte important ca cei tineri să înţeleagă care este sursa acestui discurs, cine îl emitea, de pe ce poziţii şi cu ce scopuri vorbea despre acest trecut. Unii dintre funcţionarii acestor instituţii (Securitate, Partid, Miliţie) sunt şi astăzi pe scena publică, ocupă funcţii publice (unii sunt chiar parlamentari), ca şi cum nu ar fi avut nimic de a face cu acest trecut. E foarte simplu să spui: „Raportul Tismăneanu este un fals!”. Eu îmi dau seama că este foarte greu de întreprins ceea ce eu sugerez. Eu însămi am fost apostrofată de un coleg, istoric la Universitatea din Timişoara, care a spus: „Să se mai termine odată cu tismănenii ăştia!”. (Deci, iată, se naşte un cuvânt comun de la numele domnului Tismăneanu!). Eram singura în sală care puteam să fiu vizată şi, bineînţeles, nu m-am simţit foarte bine. Deci acesta este limbajul, aceasta este şi atmosfera din foarte multe universităţi, în care o parte dintre colegii istorici sunt extrem de refractari faţă de orice reconsiderări ale acestei perioade a trecutului comunist.

Dennis Deletant: Îi suntem recunoscători doamnei Smaranda Vultur pentru că ne-a reamintit condiţiile în care a apărut Raportul.
Permiteţi-mi să spun şi eu câteva cuvinte în legătură cu acest Raport. Doamna Smaranda Vultur a prezentat câteva puncte foarte importante în legătură cu rezonanţa pe care a avut-o acest document în România. Aş vrea să adaug aici câteva consideraţii privind rezonanţa pe care a avut-o în exterior. Vladimir Tismăneanu a menţionat ieri recenzia pe care a făcut-o prietenul meu Charles King, profesor la Universitatea din Georgetown din Statele Unite, Raportului, prin care a semnalat importanţa acestuia pentru cercetătorii şi istoricii străini care se străduiesc să înţeleagă anumite aspecte ale fenomenului comunist din România. Aici cred că se cuvine să consemnez contribuţia importantă pe care a avut-o domnul Tismăneanu scriind introducerea la acest volum şi capitolul despre istoria Partidului Comunist din România. Aceste două contribuţii sunt hotărâtoare şi vor constitui, împreună cu celelalte contribuţii la volum, un punct de referinţă pentru cei care vor să studieze istoria regimului comunist din România. Nu vreau să intru în prea multe detalii, le voi trece într-o recenzie pe care o voi scrie eu însumi pentru revista Universităţii din Londra, dar nu trebuie uitat faptul că şi Comisia Tismăneanu a fost un deschizător de drumuri, în sensul că, datorită activităţii Comisiei, s-a obţinut acces la multe dosare care, până la apariţia ei, nu au fost accesibile cercetătorilor români şi, cu atât mai puţin, cercetătorilor străini. Şi eu, ca şi alţi profesori de istorie din străinătate, sunt recunoscător Comisiei Tismăneanu că ne-a înlesnit accesul la arhive. Fără existenţa Comisiei, ar fi trecut mulţi ani până să ajungem să studiem aceste documente.
În continuare, dau cuvântul domnului Claudiu Secaşiu, care a fost preşedintele, apoi secretarul Colegiului C.N.S.A.S. Acum este membru al Colegiului C.N.S.A.S.
 
Claudiu Secaşiu: Aş vrea să vă spun la început că sunt aici la Sighet ca un prieten al Memorialului, al doamnei Ana Blandiana şi domnului Romulus Rusan, alături de care am fost încă de la începutul proiectelor de la Sighet. M-am ocupat şi eu de ceea ce am numit „Noaptea demnitarilor”, şi anume reprimarea sistematică a elitei politice româneşti sub regimul comunist.
N-aş vrea să fac consideraţii prea multe pe marginea importanţei Raportului Comisiei Prezidenţiale de Condamnare a Regimului Comunist. Aş vrea doar să spun şi eu că, aşa cum a menţionat şi domnul profesor Tismăneanu, ea nu este o istorie definitivă a comunismului în România, ci una perfectibilă în detalii. Unele formule pot fi discutate, la fel ca şi caracterizările unor personaje, dar, cu certitudine, este un instrument util, necesar celor care vor să afle o informaţie primară şi, de asemenea, să afle motivele principale pentru care regimul comunist trebuie studiat şi cunoscut. De asemenea, cred că trebuie subliniată necesitatea bunei credinţe în tratarea acestui Raport, ca şi a oricărei scrieri istorice. Dincolo de câteva critici punctuale care pot fi formulate, cred că marea majoritate a criticilor au fost făcute cu rea credinţă. Colegul meu, Cristian Vasile, vorbea de ignoranţă. Eu cred că e vorba mai mult de rea credinţă decât de ignoranţă.
Un punct important în concluziile şi recomandările Raportului viza deschiderea arhivelor comunismului. Sigur, nu este timpul şi probabil sunt persoane care pot discuta mai bine decât mine acest subiect, însă m-aş referi doar la ceea ce domnul Rusan numea reconstituirea numărului victimelor comunismului, al deţinuţilor, pe penitenciare. Aici intrăm în aria de cuprindere a arhivelor Serviciului K, Grupele Operative, denumiri succesive pe care Serviciul de Contrainformaţii din penitenciare le-a purtat de-a lungul timpului. La C.N.S.A.S. nu am primit, ca fond constituit, arhiva serviciului ca atare. Există şi se poate reconstitui bună parte din activitatea ofiţerilor Serviciului K, a lucrătorilor operativi, cum se numeau ei în anii ’50, prin studierea dosarelor penale ale condamnaţilor politic. Ele sunt acum la C.N.S.A.S. toate. În felul acesta s-a închis un ciclu. Arhiva Securităţii a inclus toate aceste procese în care s-au pronunţat condamnări pe motive politice. A fost un decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale în anii ’50 care prevedea predarea acestor dosare de la Tribunalele Militare, care pronunţau condamnările politice, către Serviciul de Evidenţă şi Arhivă al Securităţii. Au fost la Securitate până în 1989. În 1991, printr-o hotărâre a Guvernului României de atunci, aceste dosare penale au fost împrăştiate literalmente la Tribunalele Militare, cumva ca o formă de reparaţie probabil, de revenire la deţinătorul iniţial sau „creatorul de fond”, dacă discutăm în termeni arhivistici. Aplicarea acestui act normativ a avut însă consecinţe nefaste, în sensul că procesul s-a îngreunat, iar pentru unele Tribunale Militare, cum a fost cel de la Iaşi, aproape s-a blocat complet studierea acestor dosare, inclusiv de către victime, de către foştii deţinuţi care-şi căutau dreptatea, care doreau să-şi facă în justiţie o reabilitare prin recursul în anulare. Acum aceste dosare sunt la C.N.S.A.S. şi pot fi studiate, şi, în felul acesta, reconstituită, din bucăţi, activitatea Serviciului K.
 O altă problemă rămasă în suspensie şi care, din păcate, nu poate fi reconstituită documentar priveşte asasinatele fără nicio condamnare, fără acte şi mă gândesc aici la zecile, sutele, poate, de ţărani executaţi şi lăsaţi la marginea satelor în anii ’49-’50, dar şi mai târziu, drept pildă spre înfricoşarea celor care se opuneau colectivizării. Numărul şi numele lor cu greu poate fi reconstituit aici. Doar memoria supravieţuitorilor, a familiilor lor mai poate face câte ceva. Chiar există eforturi notabile din partea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, care practic face o cercetare sistematică în toate judeţele ţării, în scopul identificării cât mai multor victime, oameni care au sfârşit în condiţii tragice.
 Aş încheia intervenţia mea pe un ton pesimist, din păcate, şi aş porni de la o ştire care a scăpat sau doar a trecut fulgurant în atenţia mass-media şi anume procesul de revenire a Agenţiei Române de Presă de la denumirea de Rompres la denumirea de Agerpres. Mi se pare un pic simptomatic acest lucru şi aş vrea să vă citez, dacă îmi permiteţi, foarte scurt o ştire: „Rompres devine Agerpres – Agenţia naţională de presă Rompres ar putea reveni la denumirea Agerpres ca urmare a adoptării de către senatori a unei legislative formulate de 9 parlamentari aparţinând P.S.D., P.R.M., P.N.L., P.D.L. şi minorităţilor naţionale. Guvernul s-a declarat împotrivă, invocând conotaţiile negative care ar putea apărea prin trimiterea la instituţiile vechiul regim.”. Chestiune simptomatică apropo de acea lipsă a unei voinţe politice manifeste, profunde, reale, nu doar mimată sau clamată public, una de felul acelei condamnări efective de către Parlament, cu consecinţele juridice de rigoare, care a avut loc în Cehia, unde regimul comunist din acea ţară a fost declarat ilegitim.

Dennis Deletant: Vreau să dau cuvântul doamnei Ana Blandiana.

Ana Blandiana: Nu trebuie să precizez că nu sunt istoric, deci nu o să intru în detalii ştiinţifice. Nu o să vorbesc nici măcar în calitate de iniţiatoare a Memorialului Sighet. Mă bucur, însă, şi mulţumesc membrilor Comisiei şi lui Vladimir Tismăneanu că subliniază faptul că s-a pornit de la munca de cercetare pe care o facem împreună cu toţi cei pe care am reuşit să-i strângem în jurul nostru de 15 ani.
Vreau doar să adaug observaţiile unui intelectual, pur şi simplu, care priveşte viaţa publică în care trăieşte şi trage concluziile pe care e obligat să le tragă dacă vrea să fie onest cu el însuşi. Din toată discuţia de până acum a reieşit ceea ce ştiam cu toţii de altfel, că Raportul Comisiei Tismăneanu este o operă ştiinţifică de prestigiu, o operă colectivă, alcătuită de un colectiv de personalităţi al cărui prestigiu şi a cărui onestitate este deasupra oricărei îndoieli. Ceea ce vroiam eu să spun este că Raportul Tismăneanu este o operă ştiinţifică de prestigiu, dar Comisia Tismăneanu este în acelaşi timp Comisia Prezidenţială. Deci nu discutăm despre această carte ca despre orice carte de istorie, indiferent cât de importantă, ci discutăm despre măsura în care adevărurile cuprinse în această carte reuşesc să transforme societatea românească. Şi, în acest sens, vreau să spun că răspunsul este deocamdată minim. Nu discut despre faptul că este extraordinar că membrii Comisiei Tismăneanu străbat ţara şi institutele culturale româneşti din străinătate şi prezintă argumentele condamnării comunismului. Este esenţial, dar nici pe departe destul de eficient pentru că, de fapt, cei care-i ascultă sunt oameni care sunt convinşi dinainte, fac parte din acea minoritate care deosebeşte un popor de o populaţie, adică minoritatea care duce lucrurile înainte. Problema nu este aceasta, ci în ce măsură mecanismele instituţionale ale statului sunt sensibile la această iniţiativă de natură instituţională.
 Ei bine, după părerea mea singura consecinţă extraordinară, indubitabilă şi profund pozitivă, de altfel – vă rog să-mi permiteţi acest sarcasm – este scandalul din Parlament din 18 decembrie 2006. Acel scandal este extrem de important din două puncte de vedere. În primul rând pentru că, înainte, mai exact pe parcursul apelurilor lui Sorin Ilieşiu, pe parcursul perioadei de dinaintea lor, când preşedintele nu era nici el prea convins dacă trebuie sau nu condamnat comunismul, existau foarte multe voci care ziceau: „Au trecut aproape 20 de ani, mergem înainte, nu ne întoarcem mereu să discutăm despre comunism. Comunismul aparţine istoriei.”. Ei bine, ziua de 18 decembrie din Parlamentul României, o zi cu adevărat istorică, a dovedit că nu au dreptate, comunismul nu este o perioadă depăşită şi că, la conducerea societăţii româneşti şi în Parlamentul ţării, care este forul suprem de conducere, comunismul este cel care domină. Nu mă refer la murdăria, la vulgaritatea, la mârlănia lui Vadim Tudor şi a huliganilor pe care el a avut posibilitatea să-i introducă în Parlament. Absolut întâmplător, am asistat, la intrarea în Parlament, la felul în care au fost băgate de către el zeci de persoane, care treceau fără nicio problemă. Stăteam acolo pentru că sosiseră de la Cluj doamna Cornea împreună cu fiul ei, şi, deşi doamna Cornea avea numele pe listă, nu-l lăsau şi pe fiul ei să intre în Parlament. Ea zicea: „Nu intru fără el.”. Şi atunci am stat acolo, zbătându-ne să fie pus şi fiul doamnei Cornea pe liste. Ei bine, în timpul acesta au intrat zeci de derbedei. Se vedea că sunt derbedei după cum se purtau, după cum ţipau. Deci nu la ei mă refer. Vadim Tudor n-a făcut decât să se caracterizeze încă odată, deci n-a fost nimic surprinzător în reacţia lui. Este şeful unui partid care este mândru că are securişti notorii, nu? Ceea ce a fost teribil în acel scandal şi în acea zi a fost faptul că scandalul s-a produs în liniştea absolută a restului Parlamentului, a reprezentanţilor unor partide democratice. Deşi era vorba de camerele reunite ale Parlamentului, în timp ce şedinţa era condusă de Nicolae Văcăroiu, şeful Senatului, preşedintele Camerei Deputaţilor, membru al Partidului Liberal, stătea în fundul sălii şi nu reacţiona în nici un fel. Şi noi, care stăteam cu publicul undeva sus, îl priveam stupefiaţi cum nu ia atitudine. Sentimentul meu era – e adevărat că era o distanţă destul de mare de la noi până la el – că se amuza. În orice caz, nicio clipă n-a avut tendinţa să intervină, când, de fapt, datoria lui ar fi fost să stea la tribună şi să împiedice acest scandal. Deci ceea ce s-a întâmplat în 18 decembrie este un fapt extraordinar, care dovedeşte că această carte nu este una oarecare care va trebui să stea în bibliotecile intelectualilor din România, ci este o carte care va trebui să înfrângă, prin adevărurile pe care le spune, instituţiile româneşti, aşa cum există şi funcţionează ele acum.
 Aş vrea să îmi permiteţi o paranteză – şi mă scuz faţă de cei care au mai citit, pentru că nu este pentru prima oară când vorbesc despre asta – care pare îndepărtată de ceea ce vorbim noi, dar care, din nefericire şi din fericire, poate, are legătură. Una dintre teoriile cele mai definitorii ale culturii şi ale istoriei noastre este teoria formelor fără fond a lui Titu Maiorescu. Vreau să vă spun de la început că am asupra ei o perspectivă mult mai puţin severă decât cea a autorului ei. Deci părerea mea este că Ţările Româneşti şi, după aceea, România au fost în permanenţă obligate la adoptarea unor forme fără fond pentru că, în permanenţă, din cauza turcilor, ruşilor sau a comuniştilor, au avut handicapul de a rămâne în urma dezvoltării ţărilor apusene, care nici ele nu stăteau pe loc. Faptul că vrem să intrăm în Europa nu este o chestiune de cinci sau de zece ani, ci de vreo două secole şi jumătate. Şi pentru că nu exista posibilitatea să-i prindem din urmă, să facem totul în mod serios, pentru că suntem inventivi, şmecheri şi deştepţi, am inventat formele al căror conţinut încă nu exista. Ceea ce este extraordinar este că formele fără fond pe care le critică Maiorescu la sfârşitul secolului al XIX-lea s-au umplut de conţinut şi au devenit structurile statului de drept din anii ’20-’30 ale României democratice. Deci formele fără fond şi-au căpătat conţinutul. Am îndrăznit să scriu că formele fără fond sunt de fapt forma noastră specifică de progres. Ei bine închid paranteza şi revin la tema Raportului nostru. M-am bucurat auzindu-l pe Cristian Vasile spunând că la Arhivele Naţionale se poate intra fără probleme. Nu e vorba de o schimbare instituţională, ci de una datorată faptului că s-a înlocuit şeful şi că Dorin Dobrincu şi-a luat această răspundere. În timp ce preşedintele României le-a spus membrilor Comisiei, în timp ce lucrau, că vor avea acces la toate arhivele, un grup – cunosc povestea fiindcă făcea parte şi soţul meu din el – care a vrut să intre în arhivele Ministerului de Interne, a eşuat deşi a vorbit cu toţi cei cu care trebuiau să vorbească, pornind de la ministru. Deci nu a funcţionat nici măcar indicaţia preşedintelui şi nici la ora aceasta arhivele Ministerului de Interne, care conţin marile adevăruri despre represiunea comunistă, nu sunt deschise. Deci este clar că de noi („noi” înseamnă, vrând-nevrând, societatea civilă; să dea Dumnezeu ca „noi” să însemne şi nişte instituţii ale statului, de exemplu în cazul acesta Arhivele Naţionale care încep să funcţioneze!) să reuşim să umplem cu fond forma (fără fond instituţional, deocamdată) a acestui Raport.
Şi pentru că Vladimir Tismăneanu a făcut referire la comisia episcopului Desmond Tutu, vreau să vă povestesc o foarte scurtă întâmplare. Era în 1999, cu ocazia primei expoziţii a Memorialului Sighet în străinătate, la Frankfurt, deschisă printr-o dezbatere, la care participam eu şi doctorul Gauck, şeful instituţiei după modelul căreia s-a creat C.N.S.A.S.-ul, moderată de redactorul şef de la Frankfurter Allgemeine Zeitung. Această dezbatere care, în general, a fost foarte interesantă şi a apărut şi în ziarele germane, şi în cele româneşti, o organizasem, de fapt, în complicitate cu doctorul Gauck pentru că era în decembrie ’99, adică momentul în care în Parlament se punea întrebarea dacă trece sau nu Legea Ticu, dacă se creează sau nu se creează C.N.S.A.S.-ul, şi noi făceam toate presiunile din lume ca să se creeze. La un moment dat, în timpul discuţiilor, doctorul Gauck a spus: „Ar exista şi soluţia Africii de Sud. Cred că ar trebui să fie încercată şi soluţia episcopului Tutu, aceea de a face pe marii vinovaţi să se suie pe scenă şi să spună: «Sunt vinovat, îmi pare rău, asta era epoca, am fost împins, am fost angajat».”. Vreau să spun că a fost un moment aproape amuzant pentru că sala era plină, poate că trei sferturi erau germani (ziarişti şi alţii), dar cel puţin o treime erau sau saşi din România, sau români din exil, deci oameni care cunoşteau psihologia românească şi care au început să zâmbească. Doctorul Gauck nu şi-a dat seama ce e comic în ceea ce a spus el şi atunci eu am intervenit şi am explicat faptul că nimeni care a trăit în România şi cunoaşte situaţia de aici nu poate să-şi imagineze o asemenea situaţie decât ca pe o formă de deriziune. Poţi să-ţi închipui cel mult în bătaie de joc un securist (Merce sau cine ştie ce lider P.R.M. sau din alt partid) recunoscând că a greşit. Aceasta în timp ce Pleşiţă, unul din capii Securităţii, a apărut la televizor şi a povestit cum l-a maltratat pe Paul Goma, spunând că-i mândru că a făcut-o. Deci ideea că cei vinovaţi ar putea să regrete răul, adică să dea singuri înapoi, este cu desăvârşire exclusă în România. Din nefericire, restauraţia ultimelor luni o dovedeşte cu prisosinţă. Daţi-mi voie să închei cu o metaforă: ani de zile, noi am fost împiedicaţi să ne urcăm în trenul integrării. Nu ne făcusem temele, nu meritam, pentru ca, la un moment dat, să fim acceptaţi. Vreau să spun că, în toţi aceşti ani în care nu eram acceptaţi, noi sperasem că, în clipa în care vom fi acceptaţi, se va petrece o limpezire, se va face o deosebire, se va ieşi din confuzie. Ei bine, la un moment dat, am fost acceptaţi, cu tot cu securişti, cu tot cu ei în frunte, ne-am suit în tren, trenul înaintează spre Europa. Este ceva destul de confuz, pentru că am avut atâtea iluzii de-a lungul deceniilor despre Europa, pe care nu o cunoşteam, încât acum nu mai ştim exact spre ce ne îndreptăm, dar în vagoanele în care trăim, de fapt, nu s-a schimbat nimic. Mai rău, în ultimele luni, cum spune şi exemplul incredibil citit de Claudiu Secaşiu, se dă înapoi cu o adevărată neruşinare, cu neruşinarea celor care spun: „Ne-au primit, ne-au acceptat cum suntem. Perfect, ne urmăm destinul şi interesele.”.

Dennis Deletant: Mulţumesc doamnei Ana Blandiana. Ştiu că domnul profesor Courtois are să spună câteva cuvinte.

Stéphane Courtos: Vreau să fac câteva remarci ale unui observator din afară. Mai întâi, vreau să-i felicit din toată inima pe autorii acestui Raport. Acest Raport este ceva de la care nu se mai poate da înapoi. E ca atunci când a apărut Cartea Neagră a Comunismului: trebuie recunoscută, a apărut, există, nu putem să o ignorăm. Fiecare a fost obligat să adopte o poziţie vizavi de această carte. În aceeaşi situaţie, acum, fiecare este obligat să ia poziţia pe care o consideră firească faţă de această carte. Am auzit aici că au fost poziţionări negative. În fond asta nu mă surprinde deloc. Regăsesc exact climatul de furie şi de ură, instaurat de vinovaţii care s-au văzut descoperiţi în mod public. Şi chiar şedinţa voastră de Parlament, atât de dezonorantă, nu mă surprinde deloc. Exact acelaşi lucru l-am trăit în Franţa, în noiembrie 1997, când a apărut Cartea neagră. Primul ministru în timpul acela era socialist. S-a declarat public, în mijlocul Parlamentului, împotriva Cărţii negre, citez: „Comuniştii niciodată n-au acţionat împotriva libertăţii, n-au ridicat mâna împotriva libertăţii.”. Deci nimic nu mă surprinde din ce se întâmplă aici. Este în ordinea lucrurilor, din nefericire. Călăii au rămas acolo unde erau, iar victimele de asemenea. Călăii nu vor recunoaşte niciodată că sunt vinovaţi. Deci a început o mare bătălie. Nu sunt atât de pesimist. Îmi amintesc că am venit aici acum nouă ani, când nimeni nu îşi putea imagina că, nouă ani mai târziu, va putea exista un asemenea raport oficial. Ştiu că sunt oameni foarte nerăbdători. Şi eu sunt uneori nerăbdător, am impresia că lucrurile nu înaintează destul de repede, dar ele totuşi înaintează. Obiectivele celor care aduc aceste critici sunt foarte clare şi au fost transformate în realitate pentru prima oară în 1956. Faimosul raport al nu mai puţin faimosului Nikita Hruşciov din 1956 a inaugurat strategia şi tactica călăilor, exact cea care este pusă în practică şi aici. Este vorba despre două obiective. Primul: amnistierea călăilor. Al doilea: impunerea uitării acestor crime. Aşadar, ce rămâne de făcut e foarte limpede: în primul rând, nici vorbă de amnistie şi, în al doilea rând, nici vorbă de amnezie. Memoria victimelor înscrisă aici trebuie să rămână un obiectiv permanent. Trebuie să ştim, totuşi, că suntem confruntaţi cu nişte reţele foarte puternice. Şi vă dau doar un mic exemplu. Când a avut loc şedinţa Parlamentului român, în 18 decembrie 2006, am fost invitat de către preşedintele Băsescu să particip. Din nefericire, am fost anunţat prea târziu şi n-am putut veni. Totuşi m-a sensibilizat această informaţie şi seara am deschis televizorul, pe un canal public controlat de statul francez, să văd dacă se vorbeşte în Franţa despre declaraţia preşedintelui Băsescu. Şi am auzit o mică declaraţie şi anume: „Preşedintele român a făcut o declaraţie prin care a condamnat comunismul.”. Am fost mulţumit. Formidabil! Urmarea: „Vă vom prezenta un comentariu despre acest eveniment.”, după care l-a arătat pe Ion Iliescu comentând decizia lui Băsescu la televiziune franceză. Bineînţeles, a declarat că acest discurs al preşedintelui român e scandalos. Bineînţeles că Iliescu era prezentat ca şef al Partidului Social Democrat, dar extrem de puţini francezi ştiu că Iliescu este un vechi aparatcik comunist. A fost prezentat aproape ca un român obişnuit care iese din metrou şi căruia i se cere părerea. Înţelegeţi, deci, că reţelele, legăturile acestor comunişti, care întotdeauna au fost internaţionale, au braţul foarte lung. N-au invitat ca să comenteze acest Raport pe cineva care a participat la realizarea lui, de pildă pe Vladimir Tismăneanu, l-au invitat tocmai pe Ion Iliescu.
 Ca un ultim punct, vreau să confirm că niciodată poliţiile politice comuniste nu au acţionat de capul lor, independent. Întotdeauna au acţionat sub conducerea unor birouri politice şi a unor responsabili. Ei sunt vinovaţii principali: Stalin, Molotov, n-au făcut niciodată nimic cu propria lor mână. Hitler şi Himmler nici ei, dar ei sunt cei care au dat toate ordinele. Ei au creat acele organizaţii care au făcut asasinatele de masă. Pot afirma ce vor, ei sunt responsabilii.

 

Discuţii

Dennis Deletant: Mulţumesc lui Stéphane. V-aş ruga, pe cei care aveţi întrebări de pus, să veniţi aici, în prezidiu lângă mine, şi să vă adresaţi întrebările membrilor Comisiei.

Prof. Diana Barbu (Măneciu, Prahova): Întrebarea mea conţine şi o sugestie. Este posibil să se realizeze nişte cercetări pe teme de interes, cum ar fi dispariţiile misterioase de persoane care continuă chiar până în ’70-’80? Eu cred că trebuie să insistăm tocmai pentru acest motiv de recuperare a memoriei. Sunt foarte multe cazuri de dispariţii misterioase, crime inexplicabile, „accidente”, cum au fost prezentate în epocă de către oficialităţile comuniste. O a doua cercetare ar trebui să studieze modul în care copiii securiştilor şi cei care, de la vârste foarte fragede, erau informatori, au fost admişi la facultate fără probleme. Mi s-a întâmplat personal, la terminarea facultăţii, în 1990, ca un distins profesor al meu să-mi spună: „Nu ştiu cum naiba ai intrat în facultate pentru că nu figurai pe telegrama emisă de Comitetul Central al Partidului Comunist Român?”. Pentru că domnul Cristian Vasile s-a referit la diferite aspecte ale corupţiei din sistemul de învăţământ, pot să spun că le-am trăit pe propria piele. După ce am adus două premii naţionale la concursul dedicat memoriei Holocaustului, mi s-a luat clasa din care făceau parte copiii premiaţi şi mi s-a tăiat din salariu. Şi, deşi de 4-5 ani de zile m-am tot zbătut ca diplomele pe care le obţinem la Memorialul Sighet să fie măcar afişate în curtea şcolii, mi s-a răspuns mai mereu fie că această formă de concurs nu figurează în reţetarul Ministerului, fie că sunt simple diplome de participare, iar nu premii.
 
Cristian Vasile: În calitate de secretar ştiinţific al Comisiei Prezidenţiale, am răspuns de relaţia cu deţinătorii de arhivă. Cele mai mari probleme le-am avut cu generalii, numiţi acum chestori, din Ministerul de Interne, care răspundeau şi de problema arhivelor în cadrul acestei instituţii. A fost o experienţă nefericită. Ca un sfat pentru un ministru civil, care vine la Interne, ar trebui să renunţe la aceşti consilieri, chestori, foşti generali pentru că dânşii sunt legaţi, prin tot felul de conexiuni, cu ce a fost înainte de 1989. Sunt prieteni cu acei miliţieni sau cu acei procurori care îi sileau pe medici să raporteze avorturile, pe atunci ilegale, şi nu numai. E o reţea nefericită care blochează accesul la arhive. Pe lângă problema aceasta a dispariţiei misterioase de persoane, mai este şi problema fugarilor, a celor care traversau graniţa şi care au fost împuşcaţi până în 1989, până în 17 sau 22 decembrie 1989. Multe dintre aceste documente sunt la Ministerul de Interne. Sigur, sunt şi la arhivele C.N.S.A.S., unde se află acele dosare predate de Securitate. Dar arhiva Ministerului de Interne trebuie să-şi găsească locul la C.N.S.A.S. şi trebuie o presiune publică imensă ca aceste dosare să ajungă acolo unde trebuie, adică acolo unde legea spune că trebuie să fie. Fără tergiversări, fără sfaturile acestor nefericiţi chestori, care blochează deciziile ministrului. Ministrul este civil, trebuie să-şi asume decizia, trebuie să asculte de strigătele societăţii civile. E o situaţia inacceptabilă şi nu am văzut un ministru de Interne după 1990 care să ia taurul de coarne. Cred că asta e o problemă care trebuie rezolvată. Pe lângă Arhivele Securităţii, trebuie avute în vedere şi aceste arhive ale Miliţiei, ale Trupelor de Grăniceri ş.a.m.d.
Mai vorbea doamna Diana Barbu despre admiterile în facultăţi, despre care am vorbit şi eu în intervenţia mea. Sigur că discriminări au continuat până în 1989, fiind, totuşi, mai puţin vizibile după 1964-1965. Dosarul a contat atunci mai puţin, dar discriminările au continuat, iar în facultăţile umaniste sigur că era o sită nefastă operată cu ajutorul sinistrelor cadre de la personal. Din păcate, nici arhiva Ministerului Educaţiei, care ne-ar fi lămurit în mai mare măsură asupra acestor discriminări, nu a fost accesibilă. Mie mi s-a întâmplat să fiu în situaţia de a avea o decizie politică a ministrului de permisiune de a studia aceste arhive, şi mă interesau, evident, şi dosarele acestui compartiment de personal, dar, până la urmă, să nu reuşesc să pătrund (era în anul 2004, cred) pentru că şeful arhivei a decis, peste capul ministrului, că nu se poate. Evident, a invocat un lucru amuzant, tragi-comic. Aprobarea era din iulie şi, evident, în acea lună foarte puţini mai erau la post pentru că plecaseră în concediu. Am revenit în septembrie şi mi s-a spus că decizia este din iulie, deci nu mai e valabilă. Au venit alegerile din noiembrie 2004 şi trebuia să discut cu alt ministru ş.a.m.d. Deci, până la urmă, nu am avut acces la arhivele Ministerului Educaţiei, dar sper ca, în final, ele să fie predate la Arhivele Naţionale, să le poată vedea toată lumea.
 Legat de aceste penalizări aplicate de către conducerile de şcoli sau de inspectorate acelor profesori care au avut curajul moral să predea Istoria Holocaustului şi Istoria comunismului, cred că e un lucru inacceptabil. Este aici domnul profesor Leon Volovici, care poate ne ajută să observăm acest mecanism al persecutării acestor profesori care vor să predea copiilor lecţii despre aceste forme de totalitarism. Într-adevăr e o problemă care trebuie lămurită, trebuie semnalată în presă. Legat de această problemă a studierii Holocaustului şi comunismului, noi ne-am confruntat – şi am şi scris în Raport despre acest, cum l-a numit profesorul Tismăneanu, baroc fascisto-comunist – cu critici venite din zona unui populism etnocratic combinat cu protocronism ceauşist, care a îmbinat elemente comuniste, marxist-leniniste cu principii fasciste. Şi consecinţele acestei răbufniri de ură noi le-am trăit din plin. Şi într-adevăr cred că trebuie până la urmă făcut mai mult pentru impunerea predării acestor cursuri opţionale de Istoria Holocaustului şi de Istoria represiunii comuniste.

Mădălina Guzun (Ploieşti): Aş dori să fac referire la scurta istorioară pe care ne-a povestit-o doamna Ana Blandiana, dorind să adaug că a existat, după Revoluţie, dorinţa de a lansa un apel către foştii comunişti să facă un pas înapoi şi să cureţe astfel societatea. În acest context, domnul Vladimir Tismăneanu vorbeşte de o justiţie morală care vrea să se realizeze în urma acestui Raport final. Totuşi ce şanse are o astfel de justiţie, doar morală, să schimbe societatea românească, în absenţa unui proces real al comunismului, în absenţa unui Nürnberg al comunismului?

Vladimir Tismăneanu: Şi eu cred că sunt câteva momente care definesc despărţirea României de comunism, de o manieră categorică şi, sperăm, ireversibilă, chiar dacă au urmat sinuozităţile cunoscute. Unul este, evident, „Apelul către lichele”, adresat de Gabriel Liiceanu, altul este Proclamaţia de la Timişoara (cu punctul 8), al treilea este Piaţa Universităţii şi anumite discursuri care
s-au ţinut acolo, înfiinţarea Alianţei Civice, Forumul Democratic Antitotalitar. Există deja o istorie, şi eu asta am pledat încă de la început în intervenţia mea, să nu credem că reinventăm mereu roata. Există o istorie şi e foarte bine să o analizăm, ca să vedem continuitatea. Ce vedeţi dumneavoastră aici e continuitatea unui demers. Nu a început totul nici cu Comisia Prezidenţială, nici cu Institutul de Investigaţii, nici cu Apelul Ilieşiu. A început în ’90, atunci s-au pus cărămizile.
Legat de problema unui Nürnberg comunist, trebuie spus că justiţia morală şi justiţia colectivă se completează una pe alta. Justiţia morală este cea care spune lucrurilor pe nume, asigură unui popor demnitatea – dacă vreţi – istoriografică de care are nevoie, recunoaşterea propriei sale istorii şi, pe urmă, după cum ştim, avem un Institut de Investigare a Crimelor Comunismului, care informează justiţia şi se vor lua măsurile de rigoare.
Statul comunist a fost ceea ce se cheamă, în dezbaterile în jurul Comisiei Eppelmann, Unrechtstadt, a fost un stat de nedrept. Pentru a-l cita pe Vasile Paraschiv, a fost „domnia fărădelegii”. E foarte important, „fărădelege” e cuvântul-cheie. Sistemul comunist nu a capotat în urma unei intervenţii externe, cum a fost cu sistemul nazist. În raport cu Comisia Wiesel sau, în altă parte, cu Comisia Eppelmann, Comisia noastră a întâmpinat o serie de dificultăţi. Cele trei categorii principale de persoane vizate, chiar şi la nivelul justiţiei morale, de analiza întreprinsă de Comisia Wiesel erau fie dispărute, fie pe cale de extincţie (în mod tragic sau în mod biologic). Categoria victimelor, categoria făptuitorilor şi categoria spectatorilor şi martorilor nu mai erau prezente acolo. Ai noştri erau toţi. Deci vă daţi seama câte mize erau aici, spre a relua o idee pe care a dezvoltat-o superb Horia Roman Patapievici în dezbaterile de la Paris. Horia Roman Patapievici făcea o istorie a celor patru mize fundamentale. Textul a fost publicat în Revista 22 în urmă cu o săptămână şi puteţi să-l citiţi. Au fost de faţă şi Smaranda Vultur şi Cristian Vasile.
Deci, eu nu văd procesul comunismului ca pe o şedinţă la tribunal, în care comuniştii să fie puşi în banca acuzaţilor şi să vină procurorul general să citească actul de acuzare al comunistului. Cred că acest lucru nu a fost posibil. Avem deja 20 de ani în spate. Un Nürnberg general, un Nürnberg metaforic include multe lucruri, inclusiv ceea ce facem noi aici. Totul este parte a acestui proces. Nu neg că este extrem de frustrant că nu a avut loc o purificare a societăţii şi consider că este strigător la cer, scandalos, revoltător faptul că torţionarii ne zâmbesc cu neruşinare. Totuşi, cred că ideea este să mergem pe instrumentele statului de drept şi să mergem mai departe şi să încercăm să facem ceea ce se poate face. Asta-i tot.
 Despre dispariţiile de persoane, chestiune care a fost ridicată mai devreme. Este vorba nu numai de dispariţii, ci şi de asasinate care nu au fost notate undeva. În 1958 şi 1959, pe străzile Bucureştiului au apărut brusc cadavre. Se pare că au fost cadavrele unor infractori de drept comun ucişi şi lăsaţi în miez de noapte pe Lipscani şi pe alte străzi. Lumea se trezea dimineaţa şi le găsea acolo. Era o stare de teroare. Nu se ştiu numele celor care au fost azvârliţi în miez de noapte în mijlocul străzii. Deci, Ministerul de Interne nu a fost pus sub semnul aceluiaşi, să-l numim, atac moral public de care a avut parte Securitatea. Volens-nolens, Securitatea a fost stigmatizată în primă fază de după prăbuşirea comunismului, în decembrie 1989. Chiar şi foştii securişti se fereau să spună public că sunt foşti securişti. Ministerul de Interne, Miliţia şi sectoriştii (poate că unii îşi mai amintesc de acest cuvânt, sectoristul), aceştia n-au fost deloc analizaţi. De aici provin şi o serie de dificultăţi.
Ultimul lucru la care vreau să mă refer este problema arhivelor. Una dintre recomandările pe linie arhivistică este să înceteze ceea ce s-a încetăţenit în arhive după modelul tradiţional stalinist, şi anume dreptul arhivarului sau deţinătorului de arhivă de a decide ce are şi ce nu are dreptul cercetătorul să citească. Noi ne-am întâlnit cu acest tip de probleme la Ministerul de Interne în momentul în care persoana care se ocupa de problema avortului şi politicii demografice a cerut anumite lucruri, iar răspunsul deţinătorului de arhivă a fost: „Noi nu considerăm că persoana respectivă are nevoie de aceste documente.”. Deci nu cercetătorul este cel care spune de ce documente are nevoie, ci deţinătorul de arhivă decide ce avem şi ce nu avem dreptul, deci este o cenzură incredibilă. Deci, vă împărtăşesc perfect frustrarea, dar cred că trebuie să privim cum putem face justiţia colectivă.
 
Prof. Veta Gruia (Bucureşti): Vorbesc în calitate de profesor din învăţământul mediu, preuniversitar. Mi-am permis să fac această intervenţie pentru că nu vreau să treacă neobservat şi fără mulţumiri gesturi deosebite care se fac din 1990 de către persoane care n-au aşteptat mulţumiri, deşi probabil că au trecut prin momente foarte dificile, şi au realizat, de exemplu, acest aşezământ, Memorialul Sighet, persoane care au trecut peste toate impedimentele şi au lucrat la Raportul Comisiei Prezidenţiale, cercetători care au trecut peste frustrările zilnice şi au mers la arhive să studieze problemele istoriei comunismului. Vreau să vă transmit dumneavoastră, celor care aţi luat iniţiativa unor astfel de acţiuni, un mesaj optimist. Şi fac acest lucru pentru că, de foarte multe ori, îmi dau seama, uitându-mă la elevii mei şi uitându-mă şi la elevii care se află în această sală, că există o speranţă, dar trebuie să fim conştienţi că aceasta este o bătălie pe termen lung şi să sperăm că măcar elevii noştri vor avea ocazia să participe la victoria finală. Raportul final eu îl consider un moment al acestei bătălii, îl consider o victorie, aşa cum, între aceste mari victorii, sunt şi mari înfrângeri, pe care le suferim toţi cei care dorim să fie dezvăluit adevărul despre comunism, dar nu cred că trebuie să disperăm şi trebuie să fim conştienţi că democraţia se construieşte cu onestitate şi cu multă răbdare.
Aş avea o scurtă întrebare legată de problema justiţiei. În cercetările dumneavoastră aţi găsit ceva – pentru că tot am vorbit despre calitatea corpului judecătorilor, procurorilor sau avocaţilor – legat de faptul că lucrătorii Securităţii aveau dreptul, înainte de 1989, să intre la Facultatea de Drept fără examen de admitere? Vă amintiţi, cei care aţi fost înainte de 1989 şi aţi dat examene, cât de greu se intra la Facultatea de Drept. Eu cunosc o persoană care a făcut Facultatea de Drept după ce făcuse Politehnica şi care era securist, iar eu am îndoieli serioase că respectiva persoană a trecut prin toate etapele admiterii la Facultatea de Drept. Gândiţi-vă că pe oamenii aceştia nu-i mai întreabă nimeni cum şi-au obţinut diploma de absolvent de drept, iar ei sunt în sistemul juridic şi decid.

Vladimir Tismăneanu: Cunosc multe cazuri şi cred că pot fi documentate în arhive, deşi au fost „acoperite” foarte multe documente, care au dispărut prin tot felul de metode. Vă dau ca exemplu un caz pe care-l cunosc destul de bine. Era cazul unui colonel de Securitate, care a lucrat în diplomaţie, sub acoperire, în India şi în alte părţi. El apare în memoriile generalului Pacepa, colonelul Dumitrăchescu. Acesta a ajuns prin Israel şi nu mai ştiu ce s-a întâmplat mai departe cu el. El era deja colonel de Securitate şi-i organizau examen special. Deci ei nu dădeau examene cu toată lumea. Se făcea comisie specială, se întrunea comisia, le dădea diplomele ş.a.m.d. E clar că aveţi dreptate şi, într-adevăr, dacă citiţi editorialul lui Mihăieş din Evenimentul Zilei, veţi vedea ce se întâmplă în continuare în Ministerul de Externe, din păcate. Ambasadorul României la Lisabona, care a fost demascat ca informator al Securităţii, a declarat că numai peste cadavrul său acest raport va fi prezentat la Lisabona. Vă dau doar acest exemplu. Ce putem să mai spunem?

Andrei Sorescu (Bucureşti): Ce nivel de conştiinţă istorică se urmăreşte a se dezvolta – sperând că, într-adevăr, vom avea o programă coerentă implementată în şcoală, prin care să abordăm represiunea comunistă şi istoria comunismului în România – la nivelul tânărului mediu care, datorită vârstei şi datorită condiţiilor actuale din societatea civilă românească, nu are un simţ al perspectivei? Deci cum să formăm un simţ al perspectivei şi ce concepte ar trebui să stăpânească o persoană care va avea o putere de decizie să ajute la îndepărtarea, să spunem, rămăşiţelor şi spectrului comunismului, prin vot, prin deciziile sale de om responsabil?

Vladimir Tismăneanu: Raportul a adoptat un punct de vedere care e foarte apropiat de punctul de vedere al Cărţii negre. Cartea neagră a fost scrisă – şi de aceea a enervat atâta lume – de pe poziţiile liberalismului civic sau civismului republican. Sigur că, în toate zonele cu nostalgii totalitare, acest tip de poziţie creează reacţii, pentru că şi fascismul şi comunismul au detestat liberalismul civic. Acest tip de conştiinţă civică vrem să-l dezvoltăm. Raportul a fost acuzat că vrea să devină un manual unic, or niciodată noi n-am spus că acest Raport devine manual. Pe baza lui se pot construi multe lucruri. Îmi sună fioros, în acest tip de conştiinţă civică şi mergând pe importanţa valorilor civismului republican, ideea unui singur manual, deci de monopol asupra imaginaţiei şi conştiinţei istorice. Trebuie să dezvoltăm ideea de diversitate, ideea de pluralism. Trebuie să se dezvolte, în primul rând, ideea de responsabilitate individuală, faptul că ideile au consecinţe şi că acestea pot, la un moment dat, să creeze în acelaşi timp o şansă pentru libertate, dar şi o şansă pentru adversarii libertăţi şi că nu putem lăsa să se desfăşoare doar un dialog fără o anumită situare în câmpul luptelor intelectuale.
De asemenea, ar fi important ca elevii, studenţii să înţeleagă cât de puternice au fost şi rămân forţele care se opun gândirii liberale. Domnul Courtois ieri şi-a început prezentarea referindu-se la anul 1923, dar adversarii liberalismului s-au lansat mai devreme. Liberalismul are adversari vechi, redutabili şi perseverenţi şi care, pentru moment, au părut că dau puţin înapoi, dar ei continuă să deteste valorile liberale (nu mă refer la valorile liberale, făcând referire la valorile unui anumit partid; mă refer la valori liberale în genere). Pe baza lui se pot construi multe lucruri. Deci individualismul civic este ceea ce ne trebuie. Vrem să se arate studenţilor şi elevilor ce s-a negat de către sistemele totalitare, deopotrivă sub forma fascismului şi a comunismului. Este vorba de liberalismul fondatorilor Uniunii Europene, al lui Jean Monnet, al lui Paul Henri Spaak. Trebuie să vedeţi în revistele comuniste din anii ’50, Urzica, de pildă, cum era prezentat Paul Henri Spaak, unul dintre fondatorii Uniunii Europene, în cele mai oribile culori. Aşa cum a spus Judith Shklar, mare politolog american, este un „liberalism al fricii”, pentru că ştim ce se întâmplă când valorile liberale sunt călcate în picioare. Este un liberalism modest, dar nu înfricoşat, e un liberalism în care ne e teamă de ce se poate întâmpla dacă abandonăm aceste valori.

Cristian Vasile: Aş mai vrea să adaug faptul că ceea ce m-a speriat în cazul dezbaterii evocate, privind predarea Limbii române şi a Istoriei, a fost faptul că această idee a manualului unic nu a fost combătută deloc acolo. Din contră, s-a propus desfiinţarea Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei, care avea unii specialişti care au şi participat la redactarea programei. Aceşti specialişti, din câte ştiu eu, au contribuit, în 1998-1999, la ideea de manuale opţionale, „alternative”, cum li s-a spus oarecum impropriu. Deci aceste manuale opţionale datorează ceva şi celor câţiva specialişti de la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, care au învins anumite reticenţe ale unor profesori de istorie mai în vârstă. Că s-a vorbit despre impunerea unei conştiinţe istorice la nivelul elevilor, exista pe vremea când eram profesor, disciplina care se chema Educaţie civică şi care era predată, în cazul şcolii unde eu funcţionam, de către profesorii de istorie, colegii mai în vârstă. Ceea ce mă speria câteodată era faptul că această materie era predată de profesori – nu vreau să generalizez – care credeau că problema care trebuie discutată înainte de 1989 este Pacepa, şi nu Ceauşescu. Aveam un oarecare frison când mă gândeam la ce vor înţelege copiii atunci când aceşti profesori vor preda, pe lângă istorie, şi educaţia civică. Dar poate câteva valuri de tineri absolvenţi de istorie sau de ştiinţe politice, de
22-25 de ani, care vor popula şcolile, vor schimba oarecum câte ceva, vor primeni corpul profesoral.

Adriana Ursuleţu (Bucureşti): Întrebarea mea se adresează în principal domnului Tismăneanu, dar rămâne deschisă şi celorlalţi care au participat la întocmirea acestui Raport. Ştim cu toţii că, în 2006, adică cam la doi ani după alegerile din 2004, preşedintele României a condamnat public regimul comunist din România spunând că a fost ilegitim şi, mai mult decât atât, chiar criminal. Având în vedere că era la doi ani după alegeri, credeţi că această declaraţie a fost făcută pentru că este un om cu un puternic simţ istoric, civic, care are o conştiinţă istorică totuşi bine formată sau este posibil să o fi făcut pentru propria imagine sau pentru că a existat oarecum o presiune externă? Şi, odată ce s-a plasat benevol în acest post de prim apărător al Raportului, el ar fi trebuit să fi fost foarte conştient că i se vor pune o serie de întrebări şi de provocări. Dumneavoastră credeţi în capacitatea lui de a răspunde prompt şi corect la aceste provocări? Nu ştiu, s-ar putea să mă înşel, dar a făcut totuşi parte şi dintr-un guvern care a fost totuşi P.S.D.-ist, cvasi-comunist.

Vladimir Tismăneanu: „Refuzul de a uita” este un jurnal de campanie al meu, legat de activitatea acestei comisii, apărut la Curtea Veche: în procent de 99% sunt articole şi interviuri din perioada comisiei. Preşedintele a format comisia în luna aprilie 2006, cum spuneam în intervenţia mea introductivă, în urma presiunilor societăţii civile. Între aprilie şi decembrie 2006 a avut loc o şedinţă în plen a comisiei, comunicări intense, apoi întâlniri ale unui colectiv relativ restrâns, pentru că, la un moment dat, lucrurile trebuie scrise de un colectiv restrâns. Nu pot fi scrise de 38 de persoane, iar la final a fost un grup între 5 şi 8 persoane (nu mai ţin minte exact), care ne-am adunat şi am aşezat lucrurile, care s-au trimis către ceilalţi membri ai Comisiei, le-au citit, au făcut observaţii. Preşedintele Traian Băsescu s-a angajat să fie principalul nostru susţinător în direcţia deschiderii arhivelor. L-a convocat, în prezenţa mea, pe ministrul de Interne de atunci, Vasile Blaga, a intervenit personal, prin consilierul prezidenţial pentru probleme de securitate naţională, Sergiu Medar, în repetate rânduri pentru deschideri şi acces la arhive. Dacă preşedintele şi-a asumat acest fapt? Da, cred că şi l-a asumat şi chiar pot să depun mărturie că, probabil, între septembrie şi octombrie 2006 nu a încăput îndoială că preşedintele Băsescu va merge până la capăt cu condamnarea comunismul. Când a fost momentul când am avut eu această probă? Cred că domnul Courtois reţine acest moment, pentru că a primit o invitaţie la şedinţa Parlamentului. Invitaţiile s-au trimis cu cel puţin o săptămână înainte. Invitaţia suna aşa (eu am văzut invitaţia pentru Elena Bonner, văduva lui Andrei Saharov): „Vă invit să participaţi la şedinţa Parlamentului, cu care ocazie voi condamna comunismul ca ilegitim şi criminal.”. Atunci nu am mai avut nicio îndoială. Deci era foarte clar că lucrurile se îndreaptă în această direcţie. Conform Constituţie României, preşedintele ţării nu are drept de iniţiativă legislativă. Este un fapt. Dar, preşedintele intervine legislativ. El a fost suspendat fără nicio bază şi tot a fost suspendat. Dar să mai şi intervină şi să se poată demonstra că a intervenit? Deci aici ce poate el să facă? Poate să facă numeroase acţiuni simbolice. Nu vreau să mă transform într-un apărător al lui Traian Băsescu, dar este un fapt că, după acest Raport, a vizitat Sighetul, după acest Raport, au fost deblocate, în vara lui 2006, peste un milion cinci sute de mii de dosare. În toamna anului 2007 a avut loc întâlnirea preşedintelui Traian Băsescu cu Vasile Paraschiv, prima întâlnire a unui şef de stat cu unul dintre cei mai importanţi disidenţi anticomunişti. S-a implicat direct şi în omagierea Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca. Nu trebuie uitat nici că, pe 15 noiembrie 2007, la aniversarea revoltei de la Braşov din 1987, Traian Băsescu a mers acolo şi a ţinut un discurs în care, pentru prima dată, şi-a cerut iertare în numele statului român de la aceste victime ale comunismului. Stéphane Courtois a amintit cât a durat în Franţa: a trebuit să ajungă Jacques Chirac preşedinte al Franţei, pentru a cere iertare, în numele statului francez, pentru crimele comise în timpul Vichy-ului şi, pe urmă, al ocupaţiei. Deci, din punctul de vedere al acţiunilor simbolice, cred că stă foarte bine. De altfel, în Cotidianul – ca să vă dau un exemplu –, care a făcut bilanţul a 700 de zile de preşedinţie, Băsescu a luat nota cea mai mare, nouă, la condamnarea comunismului, nu la celelalte. Asta a ieşit foarte sus. Era vorba de note date de diverşi comentatori, care nu-i erau favorabili, în mod deosebit. Referitor la chestiunea asta cu biografia, există o expresie în engleză, care s-ar traduce cam aşa: „Orice sfânt are un trecut şi orice păcătos are un viitor.”. Deci, din punctul meu de vedere, pe noi ne interesează ceea ce face Traian Băsescu ca preşedinte şi ce face în asumarea acestui demers. N-o să stau acum să ţin socoteala punctelor albe şi negre din biografia sa. Important este că, la un moment dat, acest fost membru al nomenclaturii pesediste s-a rupt de vechile direcţii. O să vă dau exemplu ce a scris în Ziua istoricul Alex Mihai Stoenescu, care nu-mi e deloc simpatic şi care n-a scris deloc frumos despre Raport. El a spus un lucru drept: „Preşedintele Băsescu a rupt legea Omertei”, şi asta mă interesează pe mine, nu mă interesează restul. Deci, poate că sunt eu excesiv de pragmatic, dar uneori pragmatismul serveşte.

Sorin Ilieşiu: Ne aflăm în Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Poporul român a îndurat cel mai sever regim comunist pe care l-a îndurat un popor ocupat de Uniunea Sovietică. Mi se pare o impietate faţă de eroii pe care noi îi comemorăm aici, o impietate faţă de suferinţele îndurate 45 de ani de poporul român, faptul ca studierea regimului comunist şi implicit a crimelor comunismului să fie opţională. Eu aş vrea să vă rog ca, la sfârşitul acestei săptămâni, să votăm, dacă sunteţi de acord, ca studierea crimelor comunismului să fie obligatorie, şi nu opţională. De asemenea, aş vrea să vă rog să votaţi dacă sunteţi de acord ca toate recomandările Raportului final să fie puse în aplicare. Să cereţi şi dumneavoastră acest lucru, aşa cum şi noi am cerut deja. Poate, dacă cere mai multă lume, se întâmplă ceva.

Ioana Bogdan (Braşov): Aş vrea să aflu mai multe lucruri despre adevărata faţă a obsesiei comuniştilor de a ajunge în fruntea statului, deşi cetăţenii acestuia erau prin lagăre sau la închisori. Să fi fost această iluzie aberantă cea care i-a făcut mai puternici? O altă problemă pe care aş vrea să o abordăm se referă la instaurarea acestui partid deoarece, vrând să acopere cât mai repede cu putinţă conducerea ţării, Partidul Comunist Român nu-şi mai dădea osteneala să-şi ascundă intenţiile. Ştia el oare că va fi sprijinit din partea sovieticilor? Era de ajuns aceasta, în definitiv? La această acţiune au fost supuşi şi oameni valoroşi, oameni de cultură, şi au fost şterşi cu buretele într-o societate care se baza pe nonvaloare. Ce vină aveau aceştia că au primit darurile spirituale de la Cel de Sus?

Vladimir Tismăneanu: Comuniştii, cum spunea Stéphane Courtois, de la Lenin încoace au avut o nouă obsesie: Ce-i de făcut?, dar ce-i de făcut pentru un scop precis, şi anume preluarea puterii. Preluarea puterii nu era ceva nou; tiraniile au existat întotdeauna. Aici era, însă, o tiranie care urmărea să supună, să transforme condiţia umană. Era ceva formidabil sentimentul că poţi să schimbi condiţia umană. Deci principala forţă de seducţie a comunismului în secolul XX şi înainte a fost această şansă de a face pe suporterii săi complici la un proiect de recondiţionare a condiţiei umane. Şi asta nu e ceva care dispare.

Viorela Proca (Deveselu, Olt): Ce ne puteţi spune despre problema caselor trecute abuziv în proprietatea statului? Vă adresez această întrebare deoarece, împreună cu doamna profesoară Jeana Marica de la Colegiul Naţional „Ioniţă Asan”, am realizat o statistică din care a rezultat că numai în Caracal, în jurul anilor 1950, peste 100 familii au suferit din această cauză.

Cristian Vasile: Legat de această problemă, menţionam cu regret mai devreme că suntem doar o comisie care a produs efecte simbolice mai degrabă decât efecte practice. Eu vreau să revin asupra unei alte probleme, enunţate mai înainte, cu atât mai mult cu cât întrebarea domnişoarei îmi oferă ocazia să reiau cele spuse despre unul dintre puţinele succese ale noastre. În custodia Arhivelor Naţionale a ajuns şi un fond care se cheamă Decretele Consiliului de Miniştri. E vorba în aceste decrete şi de exproprierile de case naţionalizate. În baza Legii 10/2001 zeci de mii (dacă nu chiar sute de mii de oameni) şi-au revendicat casele, terenurile, alte imobile naţionalizate sau confiscate în mod abuziv. Prezenţa acestui fond la Arhivele Naţionale şi existenţa acolo a unei conduceri favorabile cercetătorului, cetăţeanului, în general (pentru că acolo nu se prezintă doar cercetători din domeniul istoriei sau politologiei, ci şi simplii cetăţeni care sunt puşi pe drumuri de primării şi de comisiile primăriilor care le spun că actele lor de revendicare a caselor naţionalizate sau a terenurilor confiscate sunt incomplete), garantează că aceşti oameni se apropie de dreptatea pe care o merită. Aş mai vrea să spun un lucru legat de ce s-a discutat mai înainte. Eu propun, dacă tot cădem de acord asupra criteriului obligativităţii unui manual, să vorbim de crimele totalitarismelor din secolul al XX-lea, adică de Holocaust şi de Gulag, să nu facem nicio diferenţiere. Dar rămâne, în continuare, să vedem în ce măsură vorbim de un manual opţional sau de un manual obligatoriu. Este o chestiune în dezbatere şi trebuie discutată.

Dennis Deletant: Ei bine, ceasul nu ne iartă. Vreau să le mulţumesc participanţilor noştri, mai ales celor invitaţi din prezidiu şi dumneavoastră care aţi ascultat cu multă răbdare şi, în mod deosebit, elevilor care au pus întrebări.