posted in: A book for each day
“Ce ştiu eu despre anii comunismului?” a fost întrebarea la care Fundaţia Academia Civică le-a cerut, în 1999, adolescenţilor să răspundă pentru a fi admişi la Şcoala de Vară de la Sighet din iulie 1999. Apelului publicat în presa bucureşteană şi reluat în ziarul “Flux” din Chişinău i-au răspuns mai bine de o sută cincizeci de elevi între 11 şi 18 ani din România, Republica Moldova şi Ucraina (Bucovina de Nord). O parte dintre răspunsurile revelatoare le-am publicat în volumul Exerciţii de memorie.
“Dincolo de dramele şi traumatismele pe care le realatează, această carte este, poate, cea mai optimistă şi strălucitoare pe care am citit-o în ultimii ani. Şi asta nu numai datorită ingenuităţii, farmecului şi autenticităţii aproape miraculoase a autorilor, ci şi datorită reacţiei lor normale în faţa trecutului, pe care refuză să-l accepte altfel decât ca pe o malformaţie a istoriei.” Ana Blandiana, în postfaţa volumului Exerciţii de memorie.
Marius Wamsiedel, 17 ani, Buzău
MODELUL CELOR CARE AU REFUZAT COMPROMISUL
Am trăit dintotdeauna fascinaţia istoriei. Mai întâi a existat o atracţie instinctivă, pe care nu am căutat să o explic. Cu anii, am început să descopăr semnificaţia istoriei ca ştiinţă şi să înţeleg influenţa fiecărui eveniment trecut în evoluţia ulterioară a societăţii omeneşti.
M-a pasionat trecutul, cu toate momentele sale de strălucire, dar cu malformaţiile sale. Şi, nu mai încape astăzi îndoială, comunismul reprezintă o marcă a acestor perioade tulburi.
Eu susţin cu toată încrederea genul de specialişti care propun o disociere Intre doctrina comunistă şi modul în care ea a fost pusă In aplicare. Pentru că, sub aspect ideologic, comunismul s-a constituit ca o reacţie, firească am putea spune, la inechităţile sistemului democratic, ca o alternativă generoasă la acest model de organizare. Generoasă, dacă o privim din prisma obiectivelor, dar analizată amănunţit, se observă că nu are adâncime. Comunismul apare ca un model utopic, iar istoria oferă suficiente exemple, pentru a putea conchide că orice încercare de adaptare a unui program utopic la realitate este condamnată la o finalitate tragică.
Din această cauză, apreciez că trebuie să judecăm înainte de toate pe cei care, folosindu-se de platforma comunismului, i-au denaturat principiile, compromiţând-o definitiv. O doctrină care urmărea să realizeze un echilibru Intre toate clasele sociale a condus la cele mai barbare nedreptăţi. Responsabilitatea acestei triste metamorfoze o poartă atât cei implicaţi direct în instaurarea regimului, cât şi cei care l-au sprijinit, poate fără să realizeze, prin pasivitate şi resemnare.
Perioada de dictatură comunistă este mediul ideal pentru cercetarea realistă a structurii interioare a fiecărui individ şi a fiecărui popor; perioada de dictatură comunistă stabileşte măsura vulnerabilităţii oamenilor, a laşităţii, a obedienţei, a lipsei de credinţă şi morală, pe de o parte, dar şi a unor opţiuni situate la antipod.
Un cumulard de însuşiri pozitive — dl profesor pensionar Constantin Tibuc din Buzău face obiectul povestirii mele. După ce i-am ascultat aventura tinereţilor — despre care vorbeşte întotdeauna trist, cu mândrie dar trist, mişcat fiind de întâmplările pe care le-am auzit, am încercat să realizez un transfer de timp şi personalitate. Am încercat să trăiesc în imaginaţie o parte din suferinţele şi mizeriile pe care acest om le-a Indurat.
Încercarea nu se doreşte a fi nici literară şi nici istorică, ci pur şi simplu înfăţişarea unei lecţii de morală pe care domnul Tibuc o oferă generaţiei de astăzi. îmi dau seama că nu pot surprinde In cuvinte adevărata dimensiune a calvarului deportării în deşertul Bărăganului. Scriu totuşi cu convingerea că descoperirea unor asemenea întâmplări de odinioară nu poate decât să ne educe conştiinţa nouă, celor mai tineri, pentru a înfrunta cu aceeaşi demnitate încercările nedorite ale viitorului.
„Îmi aduc aminte şi acum de acea dimineaţă din iunie 1951. Norii de cerneală astupau orice rază de lumină. Era răcoare. Plouase. Mă uitam la ceilalţi. Să fi fost vreo cincizeci de oameni luaţi din case şi încă mai veneau. Fiecare eram înconjuraţi de un căpitan de Securitate, un ofiţer şi doi miliţieni. Când mă uitam la ei, mă gândeam câţi trebuie să fie în total în ţară, dacă numai aici erau atâţia. Miliţienii erau doi băieţi de vârsta mea — cred că aveau 21-22 de ani, amândoi destul de graşi — nu prea îi încăpea uniforma, veniţi probabil de curând de la ţară; agitau repetat bastoanele de cauciuc, căutând cred să ne intimideze, cu toate că nu arătau suficient de înspăimântători cum încercau.
Ofiţerul, un om puţin scund, purta un chipiu care cred că avea menirea să îi ascundă calviţia, pentru că părul tuns scurt lipsea de pe porţiuni întregi ale capului. Auzea destul de prost, încât întotdeauna era necesar să i se repete comenzile. Nici unul din cei trei nu arăta prea inteligent, ceea ce nu se putea spune despre căpitan. Acesta, de statură potrivită, îmbrăca un costum albastru care îi venea ca o mănuşă. Pantalonii, cămaşa, jacheta, pălăria, păreau toate executate la comandă, atât de bine stăteau pe el. Nişte şuviţe îi încărunţiseră şi cu toate astea arăta încă tânăr. Ridurile care îi încolţeau pe frunte într-o geometrie ordonată nu îi modificau figura inteligentă a fetei.
Auzisem despre el că ar fi făcut parte din garda regală şi a trecut la comunişti câteva zile înainte de abdicare. Mergea relaxat şi nu puteam să înţeleg cum reuşeşte, purtând stigmatul atâtor nedreptăţi la care va fi fost părtaş.
Tocmai venise — el nu făcuse parte din grupul care ne adusese acolo ne privi scurt pe mine şi pe tata, după care îşi întrebă subalternul:
— Cu ăştia doi ce-i?
— …N-am înţeles, să trăiţi! răspunse ofiţerul, după care întinse puţin urechea, cerând înţelegere.
— Ce e cu ăştia doi, ce-au făcut? repetă cu o voce impersonală superiorul.
— Bătrânul n-a vrut să intre In Partid şi cel tânăr a glumit pe mustaţa lui Stalin, să trăiţi!
Căpitanul nu ne întrebă nimic şi mai bine făcu, pentru că fabricasem o groază de replici tăioase şi nu ştiu ce aş fi păţit folosindu-le.
În grupul nostru se aşternu liniştea. Cei doi miliţieni împrumutaseră o poză gravă, care îi făcea şi mai ridicoli. Priveam la ceilalţi de pe peron — atât cât reuşeam să desluşesc în penumbra lanternelor — şi citeam pe fata lor încordare, teamă şi chiar disperare. Nu înţelegeam de ce, câtă vreme eu eram stăpânit de un sentiment înălţător, amestec de mândrie şi mulţumire, întunecat puţin de febra curiozităţii. Mă simţeam ca un erou sfârşind triumfător.
Am întors puţin capul, căutând privirea tatei. Ochii mi se păreau puţin uzi, şi cu toate astea lipsiţi de strălucire. Avea privirea pierdută – printre pietrele de pe peron. Atunci am înţeles cât de egoist trebuie că sunt să mă gândesc numai la mine.
Căpitanul îşi aprinse o ţigară. Se întoarse către ofiţer, care proiecta plictisit lumina lanternei pe plăcuţa mâncată de rugină unde cândva stătea scris numele haltei. Trăgea adânc şi vorbea, răspândind fumul în mici rafale silabice:
— Cât mai e ceasul?
— Ăăă… murmură încurcat ofiţerul, fără să fi înţeles întrebarea.
— Ceasul! Cât e ceasul?
Urmă aceeaşi expresie de nedumerire. Şeful îl fixă cu ochii, ceea ce îl făcu să ridice uşor din umeri, cu un zâmbet stupid.
— Cât dracu e ceasul? izbucni încruntat către miliţieni?
— Trei făr-un sfert, să trăiţi! răspunseră amândoi într-o suflare.
O dungă de foc aprinse pentru o clipă cerul, luminând In depărtări scheletul metalic al locomotivei. Imediat, auzirăm o explozie în înălţimi şi pântecele descătuşate ale norilor începură să elibereze boabe mărunte de apă.
Trenul îşi anunţa sosirea prin respiraţia sa gâfâită. Nu îmi dădeam bine seama ce fel de tren este. Lumina difuză a locomotivei nu descoperea nici un vagon. Foarte târziu, când intra în gară, am înţeles că este vorba despre un mărfar. Uşile mari şi groase s-au deschis şi dinăuntrul vagonului au coborât câţiva oameni ai Securităţii, care, după ce au luat câteva pungi cu mâncare, au început să ne împingă în vagoane. Ne loveau cu mâinile, cu picioarele şi patul armelor. Un tânăr a încercat să fugă şi a fost lovit. După ce s-a ridicat din baltă am observat că aceasta se înroşise.
Ne-am întins cu toţii pe podea, lipiţi unul de celălalt. Trenul a plecat din gară fără zgomot.
Vagonul tresărea cu stridente sonorităţi metalice ori de câte ori roţile lui întâlneau rosturile dintre şine — şi asta se repeta cu frecvenţa mişcării secundarelor unui ceasornic. Fiecare macaz ne zguduia corpul. Şi toate acestea aveau loc pe fundalul huruitului înfundat al locomotivei, care ne sfredelea creierul. Vagonul absorbea toată arşiţa zilei, astfel că de multe ori era nevoie să se deschidă uşile pentru a reuşi să depăşim căldura.
Am mers în felul acesta mai bine de o sută de ore, timp în care am mâncat câteva felii de pâine uscată şi ne-am alungat setea cu câteva guri de apă. Am traversat toată Câmpia Română, de la Timişoara până la Călăraşi.
Când am coborât aici, soarele începea să se piardă In zări. Frunzele castanilor stăteau nemişcate ca la liturghie. Mă simţeam străin de orice putere. Am privit către cei bătrâni. Vreo doi dintre ei leşinaseră şi erau stropiţi cu apă rece să îşi vină în fire. Tata era lângă mine. încordase pumnul stâng ca şi cum înăuntru ar fi ţinut o comoară. Am înţeles imediat că ascundea între degete cruciuliţa de argint de care nu era despărţit niciodată. Acest lucru mi-a transferat încredere, mi-a trezit toate simţurile din amorţeală. in acel moment m-am simţit ocrotit şi am socotit suferinţa noastră ca o virtute.
Din gară am fost urcaţi în căruţe rechiziţionate de la ţărani. Alături de noi urcaseră doi miliţieni. Unul din ei, Viorel, un tânăr mustăcios cu o fată obosită, ne urmărea fiecare mişcare.
Dintr-o dată, îl văd că se repede spre tata:
— Ce-ai în mână? şuieră printre dinţi.
Tata îl privi blând, cu nişte ochi plini de lumină. Îl admiram că poate să fie atât de liniştit, în vreme ce eu şi ceilalţi clocoteam.
— Nimic! răspunse cu un zâmbet abia descoperit, clătinând uşor din cap.
Viorel încercă un râs forţat, scoţând la lumină dinţii lungi şi galbeni, după care fulgeră cu bastonul de cauciuc degetele împreunate ale tatei, care, slobozind un ţipăt scurt, scăpă crucifixul.
Nu am putut să rezist, m-am ridicat şi m-am năpustit asupra miliţianului. O lovitură năprasnică îmi nimeri obrazul drept. Privirea mi se întunecă. Respiraţia o simţii amorţită. Pentru o clipă, mi se păru că sângele îmi inundă segmentele cele mai depărtate ale trupului. Picioarele mi se înmuiară. Mă învălui o stare de oboseală adâncă şi căzui fără cunoştinţă.
M-am trezit întins în fundul unui bordei scobit în pământ. Tata îl săpase de unul singur şi tocmai se pregătea să îi ridice un acoperiş de stuf. Am dat să mă ridic şi atunci simţii ceva cald în palmă. Am ridicat mâna şi am găsit cruciuliţa de argint.
Pentru prima oară am respirat adânc, plin de convingere că nimic nu ne poate învinge câtă vreme steaua noastră luceşte acolo sus. Am ieşit afară şi tata m-a îmbrăţişat, mi-a povestit cum s-a petrecut toată scena cu miliţianul, cum am fost coborât aici, în câmpul acesta întins ca o farfurie, cum a săpat toată noaptea la lumina slabă a lunii. Cruciuliţa i-o adusese un alt ţăran deportat care o ascunsese în căptuşeala hainei când Viorel mă lovise.
Fiorii dimineţii ne treziră curiozitatea. Am cercetat locul. Pe o câmpie întinsă, îngrădită cu un gard de sârmă ghimpată, erau delimitate în pământ mai multe parcele. A noastră — parcă o văd — era un pătrat cu latura de vreo 150 de metri. Într-un colţ era crestat adânc numărul 532, sub care stătea scris, într-o grafie informă, „Tibuc”.
Două zile am fost lăsaţi să ne odihnim, după care am fost scoşi la lucru. Am avut astfel răgaz să ne cunoaştem Intre noi. Eram împreună în jur de 2000, poate 2500 de deportaţi. Țărani, negustori, muncitori, funcţionari, intelectuali, eram cu toţii adunaţi aici. Miliţienii şi securiştii ne controlau fiecare mişcare. Bănuiam că sunt foarte mulţi infiltraţi printre noi, astfel că momentele de confesiune lipseau aproape cu desăvârşire. Printre noi se aflau şi persoane din înalta societate politică interbelică — şi îmi amintesc de soţia mareşalului Antonescu, de soţia fostului ambasador român în Suedia, de un deputat liberal de odinioară — Octav Săndulescu.
Prima noastră sarcină a fost de a cultiva bumbac şi primele zile le-am petrecut însămânţând terenul arid. Mai apoi am ridicat la nivelul pământului locuinţe acoperite cu stuf, astfel că terenul nebătut de picior omenesc cu puţină vreme în urmă semăna a fi un sat. De asemenea, autorităţile au înfiinţat instituţii cu rol formal — primăria, consiliul popular.
Se trecu mai târziu la o distribuţie a responsabilităţilor în funcţie de aptitudini, şi eu m-am angajat să fiu frizer, deşi nu mă încerca pasiunea foarfecelui câtuşi de puţin. Meseria am învăţat-o de la un coleg de deportare, fostul frizer al operei din Timişoara.
Viaţa decurgea anost, fără satisfacţii însemnate, într-un climat tensionat, cu care ne acomodasem. Pe miliţieni şi securişti îi priveam cu aceeaşi repulsie pe care o simţeam faţă de fostul căpitan din garda regală in noaptea plecării. Cu toate astea, nu am înregistrat vreun conflict deschis cu ei, afară numai de cel cu Viorel.
Era către sfârşitul lui 1951. Miliţianul tortura pe toţi cei care îi cunoşteam, alimentându-mi ura pe care i-o nutream de la întâmplarea din căruţă. Suportam batjocura lui, convins că nu are rost să mă înjosesc ripostându-i. Dar într-o seară am ajuns la capătul răbdării. Greta, o germancă de 19 ani cu prunc, despărţită cu forţa de bărbatul său, fusese adusă aici. Frumuseţea sa nu îl lăsă indiferent pe Viorel. Pentru a profita de trupul ei felin, miliţianul promitea să îi aducă în schimb lapte proaspăt pentru copil. Sărmana Greta era nehotărâtă. Plângea întruna şi nu suportam să îi văd obrajii uzi. Educaţia mea de factură clasică nu mă putea abandona nepăsării. Am depăşit până şi credinţa creştină care mă călăuzise de atâtea ori, convins fiind acum de principiul machiavelic cum că scopul scuză mijloacele. A doua zi am reuşit să rup o tijă de fier lungă de vreo doi metri şi jumătate. Ştiam că Viorel vine în patrulă noaptea numai pe bicicletă. Eram hotărât să îl aştept şi să îi administrez o lovitură care să îi stingă orice dorinţă carnală faţă de biata germancă. Mă ascunsei într-un şanţ şi îl aşteptai până în zori. întâmplarea făcu să nu mai vină. A doua zi aflarăm că Viorel fusese omorât în timp ce patrula pe bicicletă, înjunghiat în inimă cu trei lovituri de cuţit administrate profesionist. Autorul crimei nu s-a descoperit niciodată. Astfel, am reuşit să nu îmi pătez conştiinţa cu sânge de om.
După acest eveniment, asupra tuturor s-au răsfrânt măsuri restrictive. Eram păziţi mai sever şi fiecare tentativă de a ne elibera din acest prizonierat în aer liber se încheia cu trimiterea la Canal. in acest fel am petrecut zilele de deportare, până la începutul lui 1956, când am fost lăsaţi să părăsim Bărăganul.
Acea zi nu cred să o mai pot uita vreodată. Am fost treziţi In ceas de noapte şi ni s-a spus să împachetăm totul, pentru că In câteva ore ne vom sui în camioane şi ne vom întoarce acasă. Din fiecare casă răzbăteau strigăte de bucurie. Şi cu toate astea, când am urcat în camion, ne încerca un uşor sentiment nostalgic faţă de acest pământ, pe care mâinile noastre îl transformaseră în gospodărie. in pumnul drept strângeam cruciuliţa pe care tocmai o găsisem în buzunarul hainei. În urma camionului mi se păru că văd pe Viorel alergând cu bastonul către mine, până ce nălucirea se pierdu în praful drumului.”
Întâmplările, personajele şi momentele sunt integral autentice, cele câteva figuri de stil căutând să ofere o imagine mai clară a faptelor relatate, iar nu să deplaseze atenţia de la acestea.
Asemenea întâmplări tragice stăruie în amintirea celor care le-au înfruntat. Respectul faţă de adevăratele valori morale nu poate fi examinat decât în condiţii limită, acolo unde opţiunile se diferenţiază fundamental. Modelul celor care au refuzat compromisul trebuie să se întipărească în personalitatea fiecărui tânăr.
Când am vorbit cu domnul Tibuc, dumnealui reclama o sensibilă diferenţă de maturitate Intre generaţia sa şi noi cei tineri. Am încercat să îl conving că este o simplă aparenţă, dar această tristă concluzie începe să mă încerce şi pe mine. Poate că anii de război au implicat adânc pe tinerii de atunci în realitate, dar trebuie făcute eforturi pentru ca noi să nu ne rupem de viaţa ţării.
Părerea mea este că astfel de demersuri trebuie continuate, pentru a se cultiva In rândul elevilor interesul faţă de istoria recentă a ţării. Numai in acest fel se va putea ajunge la o înălţare a standardului moral al generaţiei din care fac parte. şi cred că acesta este scopul primar pe care un asemenea concurs îl proclamă.
Din Exerciţii de memorie, editor Romulus Rusan, postfaţă Ana Blandiana, Colecţia Bibilioteca Sighet, seria Adolescent, Fundaţia Academia Civică, 1999