Home » Français » Centre d’Etudes » Un livre pour chaque jour » O carte pe zi: Iuliana Constantinescu Preduţ, Speranţe încătuşate

O carte pe zi: Iuliana Constantinescu Preduţ, Speranţe încătuşate

Libertatea – un licăr de lumină în beznă

Eram închisă la Văcăreşti… Mă aduseseră  acolo  de  la  Securitatea  din Piteşti, în urma unei anchete chinuitoare… Am stat, la Văcăreşti, până am născut pe Libertatea–Justina… Mă arestaseră de la catedra din Cobadin, regiunea Constanţa…  
 Eram gravidă în luna a şaptea…
        M-au băgat seara în  celula  116, cu  toate că sosisem înainte de ora prânzului, şi, ca să-mi fie viaţa un adevărat calvar, m-au lăsat singură, într-un  WC turcesc cu şase găuri, care aproape nu se mai vedeau, fiindcă erau pline cu materii fecale…
 Mirosul greu de acolo, drumul  chinuitor de la Securitatea Piteşti până la atât de temuta  închisoare din Văcăreşti îmi accentuaseră vădit cumplita durere amestecată cu o foame greu de imaginat, pentru că nu îmi dăduseră, în dimineaţa aceea, nimic din mizerabila raţie zilnică, iar seara,  după o discuţie cu o verişoară a mea, care era şefă de cameră, n-am putut înghiţi nici măcar o boabă de arpacaş…
 Căpitanul Constantinescu  – aşa  se  pare că-l chema – m-a însoţit în dubă până la Închisoarea Văcăreşti şi, în prezenţa mea, i-a spus celui care  m-a luat în primire, să aibă grijă, pentru că sunt gravidă şi foarte slăbită… I-am mulţumit pentru acest semn rar de bunătate, cu totul neaşteptat, dar, de atunci, nu l-am mai văzut… Să fi fost din „grijă” pentru mine cele două bucăţi de mămăligă caldă, în care era pusă brânză de burduf tăvălită prin materiile fecale, încât nu mai rămăsese nimic nemuiat în mizerie ?!…  
 O durere groaznică m-a tăiat peste mijloc; apoi, o foame cum n-am mai încercat niciodată m-a  împins parcă orbeşte să mă aplec şi să rup din mămăliga pusă în fecale…  Simţeam tot mai mult, tot mai apăsător, că mă lăsau puterile !…
 M-am aşezat în urina care plutea pe cimentul WC-ului şi am rupt încă o bucată din celălalt bulz – puşi acolo anume, pentru că, din mămăligă, ieşeau  aburi calzi…
         Abia, mai târziu, mi-am dat seama că totul fusese premeditat de către torţionari, pentru ca să avortez din această cauză, mai ales că, la Piteşti, un securist în halat alb – probabil, medic – îmi propusese să renunţ la copil,  asigurându-mă că nu voi avea dureri la întreruperea sarcinii…
         M-au dus, aşadar, în celula 116, unde, timp de o lună, m-am chinuit îngrozitor, într-o singurătate ucigătoare doar cu gândurile mele negre şi cu durerea care aduce în lume o nouă viaţă…
 Regimul de detenţie a fost aidoma celui de la Securitate: de la deşteptare până la stingere, eram obligată să stau pe marginea patului…
 Uneori, când mai încercam să urc câte un picior în pat, mi se atrăgea atenţia că nu am voie…  M-am resemnat, pierzându-mi orice speranţă în lumina vieţii…Mă învăluia, parcă, întunericul atât de obsedant al morţii !…
           Într-o zi, în jurul prânzului, când zgomotul de pe coridoare şi zornăitul gamelelor îl anunţau astfel, mi s-a întâmplat ceva straniu…
          Stăteam pe marginea patului şi aşteptam gamela cu mâncare, din care gustam întotdeauna extrem de puţin, fiindcă era greu de înghiţit ceea ce ne dădeau drept hrană…
 Deodată, a apărut o mână care iradia o imensă linişte sufletească, o pace lăuntrică de nedescris, o stare atât de minunată cum nu mai  avusesem până atunci…
         Mâna luminoasă m-a îndemnat:
          – Scrie !…
          I-am răspuns cu voce tare:
          – Sfinte Dimitrie sau Sfinte Ştefane, nu am nici cu ce şi nici pe ce să  scriu !
 Deşi blândă, Vocea avea, totuşi, un ton imperativ… Mâna aceea stranie mi-a întins, deodată, o coală albă şi un creion mic cu tricolorul la un capăt… De câteva zile, nu mai mâncasem absolut nimic !…
 Plângeam mereu şi nu-mi puteam deloc imagina că pot fi atât de cruzi şi că nu mă vor duce într-o maternitate, ca să nasc omeneşte…
 Vocea mi-a poruncit iarăşi:
      – Scrie !…
 Şi, deodată, mi s-a părut că, pe acea coală albă, creionul aluneca însemnând versurile atât de triste ale unei poezii cu totul enigmatice:

Ţie, Libertatea !

 Ai  fost  născută-n  închisoare
 Şi-ntr-o  celulă,  ai  crescut !
 Lumina  razelor  de  soare,
 printre  zăbrele,  ai  văzut !

 Cuvinte  dragi  de  mângâiere  
 eu  n-am  putut  să-ţi  glăsuiesc,
 fiindcă,  acolo-n  închisoare,
 n-am  avut  voie  să-ţi  vorbesc !

Un  cânt  de  leagăn,  niciodată,
mămica  ta  nu  ţi-a  cântat,
ci,  numai  lacrimile-amare,
pe  trupul  tău,  ea  a  vărsat

Tu  creşti,  odorule,  creşti  mare
şi  Domnul  să  te  aibă-n  pază!
Puterea  Lui  mângâietoare
să-ţi  lumineze  ca  o  rază !…

 După o tăcere ce mi s-a părut o veşnicie, Vocea aceea plină de mister mi-a şoptit:
  – Ca să nu uiţi cuvintele, cântă-le pe melodia care îţi place cel mai mult !…
        Pe atunci, îmi plăcea deosebit de mult romanţa „S-au scuturat toţi trandafirii”…
 M-am trezit brusc din această reverie fantastică în zgomotul vizetei, pe care un sergent o zăngănea de zor, făcându-mi semn să mă apropii de uşa celulei… M-a întrebat autoritar cu cine am vorbit, deoarece – spunea el – am pronunţat câteva cuvinte cu voce tare, adresându-mă unei persoane, deşi eram cu faţa spre uşa celulei… Buimăcită, dar şi înspăimântată de tonul gardianului, i-am spus, la început, că nu ştiu absolut nimic…
 M-a ameninţat, apoi, că mă duce la izolator…
 Ca să scap, i-am mărturisit ceea ce am văzut şi am auzit !… Insinuând că îmi bat joc de el, m-a scuipat şi mi-a zis că sunt nebună de legat, fiindcă stăteam cu ochii deschişi şi vorbeam cu cineva…
 De teamă, n-am mai spus nimic !…
 Am tăcut, de parcă eram absolut vinovată !…
 M-am aşezat pe marginea patului şi încercam să-mi reamintesc versurile pe care mi le-a dictat misterioasa Voce…
 Un fior mi-a săgetat inima !…
 Am înţeles că voi naşte o fetiţă, căreia îi voi pune numele „Libertatea”, că va sta şi ea în celulă cu mine, că nu vom mai vedea lumina soarelui decât cine ştie când…               
 M-am resemnat, apoi, într-un târziu, gândindu-mă că fetiţa va trăi, că o să se nască vie…
 După două luni, joi, 18 septembrie 1958, în miezul zilei, am născut, în închisoarea Văcăreşti, o fetiţă…
 I-am pus numele Libertatea-Justina…
 Însă, cei de acolo i-au schimbat şi numele şi data naşterii în documentele întocmite !…
        După ce am născut, nu mi-au adus fetiţa s-o văd câteva zile… Eram în  aceeaşi celulă cu două tinere cam de vârsta mea din Cudalbi, regiunea Galaţi. Fuseseră închise pentru că se opuseseră înfiinţării „colectivei” în satul  lor…
         Când mi-am văzut fetiţa pentru prima dată, am îmbrăţişat-o cu o dragoste nespusă, pe care nu o mai trăisem vreodată, dar şi cu un simţământ   profund de teamă, care mă terorizase multă vreme: „O fi, oare, normală, după  chinurile îndurate de mine de când fusesem arestată de securişti ?!…
         I-am numărat degeţelele de la mâini şi de la picioare !… Apoi, i-am privit îndelung, cu atenţie, îngrijorată: faţa, ochii, părul !… Avea perişorul negru, ud şi rece ca gheaţa !…
 O aduseseră s-o alăptez trecând pe un culoar lung şi întunecos, învelită în scutece vechi, rupte, luate, probabil, de la vreun cămin de copii…
  I-am suflat în păr, s-o încălzesc şi am şters-o cu un baticuţ pe care îl aveam la mine…
 Între timp, am făcut, la sânul stâng, mastită suprainfectată !… De această boală, numai bunul Dumnezeu m-a vindecat, fiindcă m-au dus la un doctor din închisoare să mă opereze la o oră nepotrivită, chiar atunci când i se servea masa…
         Văzându-mă atât de slăbită şi de chinuită, s-a hotărât să termine cât mai repede cu mine, determinat, poate, şi de gardiana care mă însoţise până la el… Batjocoritoare, gardiana îmi pusese nişte ochelari negri şi mă obligase să mă îmbrac cu mantaua, pe care o legase la mâneci şi mă trăgea, ca pe un animal de funie, de o mânecă legată mai lung… Când era întrebată, de cei cu care ne întâlneam, unde merge, ea se amuza, spunându-le tuturor că „plimbă maimuţa”…
        Doctorul era un ghem de nervi…  S-a răstit la mine, fiindcă îşi întrerupsese masa din cauza unei  „bandite”…  A luat o lamă, a dat-o prin flacăra unui chibrit şi m-a tăiat adânc, pe viu, fără milă, înjurându-mă că şi-a pătat, cu puroi, halatul…  Mi-a pus în silă nişte vată pe rană şi mi-a poruncit să ies cât mai repede afară…
 De atunci, nu s-a mai interesat deloc de soarta mea…
 După ce am fost „operată” astfel la sân, n-am mai alăptat-o pe fetiţa mea, pe Libertatea…
     Mi-au alăptat-o fetele din Cudalbi, care născuseră şi ele tot fetiţe, ori nişte tinere ţigănci – deţinute de drept comun – închise într-o celulă învecinată… Se întreceau între ele care să-i dea piept… Credeau că vor ieşi mai repede din puşcărie, dacă o alăptează pe Libertatea !…
 Asociau numele ciudat, pentru ele, al  fetiţei cu eliberarea din detenţie şi erau toate convinse că Dumnezeu le-a trimis-o ca pe o rază de speranţă în  revenirea lor grabnică la viaţa liberă de dincolo de zidurile închisorii…
 Le „inoculase”, cred, un asemenea gând bun una dintre ele, care trecea drept „vrăjitoare” – Margareta, o ţigancă tăiată parcă din stâncă, ce le domina, mai ales, spiritualiceşte pe toate celelalte…
 Dar, dincolo de credinţa lor, omenia pe care o dovedeau mă impresiona până la lacrimi…
 Ce suflete mari pot avea cei „mici”, năpăstuiţi  de soartă, pe care, uneori, cu vinovat dispreţ, îi ignorăm !…

Din cartea Iuliana Preduţ Constantinescu, Speranţe încătuşate

 

Iuliana I. CONSTANTINESCU-PREDUŢ (n. Poenărei, comuna Corbi, judeţul Muscel, 16 iunie 1929 – + Poenărei, 1 octombrie 2002). Studii: Şcoala primară Poenărei; Liceul de fete din Câmpulung-Muscel şi Liceul „Principesa Elena” din Braşov; Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti. Profesoară la Şcoala din Cobadin-Dobrogea.

A fost arestată în 1958, deşi era gravidă în luna a şaptea, fiind condamnată la 12 ani de muncă silnică pentru „infracţiunea de omitere de denunţ” a membrilor Grupării de partizani «Haiducii Muscelului».
A născut, în închisoarea Văcăreşti, o fetiţă, Libertatea-Justina.

Părinţii Iulianei: preotul Ioan Constantinescu din Poenărei a fost condamnat la moarte şi executat la închisoarea Jilava, la 18 iulie 1959, iar mama sa, Justina Constantinescu, a îndurat ani grei de detenţie, ambii fiind acuzaţi de „participare la Rezistenţa armată anticomunistă de pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraş”.

Volumul memorialistic «Speranţe încătuşate» – publicat în 1999 şi reeditat în 2000 – evocă infernul detenţiei sale în închisorile comuniste de la: Piteşti, Văcăreşti, Jilava, Miercurea Ciuc, Arad, Oradea. Varianta intergrală a acestei cărţi va putea fi citită începând de luni, 3 mai, pe site-ul nostru la secţiuea Breviar pentru istoria comunismului.