Câte şapte zile de izolator
Spuneţi-mi, care era tratamentul aplicat deţinutelor la Miercurea Ciuc?
În primul rând, chiar dacă nu ţi s-ar fi aplicat vreun tratament, numai când auzeai de închisoarea din Miercurea Ciuc te îngrozeai. Să nu-ţi fi dat nimic de mâncare, dar numai gândul la acea temniţă grea te îngrozea. Avea nişte sobe oarbe, din zid – focul se făcea pe sală, cu câţiva cărbuni – care nu se încălzeau niciodată. Iarna, era un ger cumplit. Nici vara nu dădeam zeghea jos de pe noi, atât era de frig.
Şi asta în situaţia în care eraţi bolnave de TBC…
Bolnave, foarte bolnave. Norocul nostru a fost că ne-au dat voie să stăm în pat, pe când celelalte deţinute stăteau douăsprezece ore pe o bancă. Nu aveau voie nici să se apropie de pat. Dacă le vedeau că au intrat printre paturi, le acuzau că au stat culcate şi le trimiteau la izolator pentru şapte zile, unde li se dădea numai apă…
Care erau deţinutele cu un tratament atât de dur?
Toate, în afară de infirmeria noastră…
În ce consta tratamentul celorlalte?
Douăsprezece ore erau obligate să stea pe bancă. Mâncarea era sub orice critică: un simulacru de mămăliga, un arpacaş infect şi o zeamă de varză, vai de ea… Se gătea, totuşi, mai bine decât în alte închisori; gustul era mai bun. Dar mai mult te gândeai la pâine, decât primeai. Se sculau, săracele, şi spuneau: „Vai, am visat o pâine mare, albă, şi tot vroiam să tai din ea şi nu reuşeam.” Iar altele spuneau: „Doamne, să mă văd liberă şi o să mă aşez pe marginea străzii, chiar în oraşul ăsta, şi o să rog pe cineva: «Du-te şi ia-mi pâine, să mă satur»”. Nu am văzut o ceapă, un usturoi, nimic… Cât despre fructe sau pastă de dinţi, ferit-a Dumnezeu! Din când în când, veneau nişte procurori şi o întrebau pe şefa camerei ce mai dorim. Iar ea spunea: „Ce să mai dorim? Uitaţi, nu avem un săpun, nu avem o pastă de dinţi…etc ” Şefa camerei era Lucreţia Jurj (născută la 2 octombrie 1928, în satul Scărişoara Nouă, comuna Pişcolţ, judeţul Satu Mare. Membră a grupului de rezistenţă condus de fraţii Şuşman. La 28 august 1954 a fost arestată, iar în 1955 a fost condamnată la muncă silnică pe viaţă pentru „uneltire contra ordinii sociale” (209 c.p.), pedeapsa fiindu-i comutată ulterior la 25 ani muncă silnică. A fost eliberată la 23 iunie 1964 prin graţiere. (Lucreţia Jurj-Costescu, Patru ani de rezistenţă cu arma în mână, în Munţii Apuseni în „Memoria” nr. 26, pp. 101-105; ACISAC, proiect RPC, nr.inv. 37347; vezi şi Cornel Jurju, Cosmin Budeancă, „Suferinţa nu se dă la fraţi…” Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Apuseni (1948-1958), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002; Lucreţia Jurj-Costescu, Ion Gavrilă-Ogoranu, Destine în rezistenţă (I) în Şcoala Memoriei 2003, Fundaţia Academia Civică, 2003, pp. 87-94), care fugise în munţi cu soţul ei, pădurar… El a fost omorât, ea condamnată…
La cât era condamnată?
Lucreţia era condamnată pe viaţă, muncă silnică pe viaţă. Era o ţărancă foarte frumoasă, în vârstă de circa 28 de ani. Procurorii îşi băteau joc de ea: „Tu ceri pastă de dinţi, ţăranco? Ai văzut tu acolo, în Munţii tăi Apuseni, pastă de dinţi?” Iar ea spunea: „Domnule procuror, n-am văzut pastă de dinţi, dar în fiecare zi mâncam patru-cinci mere şi uitaţi ce dantură bună am.”
Percheziţii pentru ace şi pâine
Nu vă mai spun ce percheziţii se făceau la Miercurea Ciuc. Una-două, te trezeai că te scotea pe sală şi îţi făceau percheziţie. Îmi amintesc de una care trebuie menţionată. Ne-a scos afară din fiecare celulă, pe rând. Noi, din celula noastră, auzeam un zgomot similar celui produs la un control O.R.L. Parcă le-ar fi controlat în gât cu linguriţa… Ne-am gândit că s-ar putea să fie vreo boală. Deţinutele tuşeau. Vine şi rândul nostru. Într-adevăr, ne-au băgat o linguriţă pe gât şi ne-au controlat toată gura… Aveam şi eu un ac, ascuns în gură, pentru că trebuia să ne coasem câte un nasture sau altceva. Mi-au scos acul şi l-au pus pe pervazul geamului, unde erau foarte multe ace. Ne-au controlat pe toate şi ne-au luat şi nenorocitul acela de ac, pe care îl aveam pentru strictă necesitate. După percheziţie, s-au luat măsuri drastice: cele la care s-au găsit ace au fost duse la izolator, unde au avut zile grele, în frig. Vă daţi dumneavoastră seama ce frig era iarna, la Miercurea Ciuc. Celor care eram foarte bolnave – mie, Lucreţiei Jurj şi celorlalte – nu ne-au făcut, chipurile, nimic, nu ne-au dus la izolator. Am scăpat ca printr-o minune, pentru că eram în infirmerie, aşa de bolnave.
Altă dată, ne-au scos paturile din infirmerie şi am dormit pe jos, deoarece ne-au prins dând pâine pe coşul de la sobă. În celula de lângă noi erau „vieţaşele”, condamnate pe viaţă, cărora noi le dădeam pâine prin coş. Ne-au prins şi ne-au scos paturile. Am dormit trei zile pe jos, fără căldură, bolnave cum eram, iar fetele condamnate pe viaţă, multe dintre ele tinere – erau foarte multe tinere – au primit aceeaşi pedeapsă. De atunci au început să facă percheziţii mai dese.
Viaţa spirituală în celulă
Am avut şi o Biblie pe care o ascundeam într-o saltea, dar au găsit-o şi au luat-o. Nu ştiu cum au aflat de ea… Probabil că şi printre noi era una care ajunsese să toarne, pentru cine ştie ce reală sau iluzorie recompensă, sau poate să fi fost o persoană introdusă chiar de ei. Ne-a părut foarte rău când ne-au luat Biblia. Cu noi era şi sora Hildegard, o maică socială care se ocupa foarte mult de viaţa noastră spirituală. Cu dânsa am stat cinci ani. Suferea de TBC pulmonar. Tot cinci ani am stat şi cu sora Judith, care era în acelaşi lot cu sora Hildegard. Aceasta din urmă ne făcea catehizare şi ne preda germana. Făceam zilnic rugăciuni, liturghie, rozariul, Paraclisul Maicii Domnului… Eu ştiam pe de rost toate rugăciunile. Luam lecturile din Sfânta Scriptură şi sora Hildegard ne spunea: „Tu înveţi Capitolul cutare din Evanghelia aceasta, tu înveţi Epistola aceasta, tu înveţi cutare”, şi aşa spuneam, pe rând, lecturile la Sfânta Liturghie. Am învăţat texte întregi din Sfânta Scriptură, ca până la urmă să se afle, să ne facă percheziţie şi să ne confişte Biblia. Vă daţi seama ce a urmat: pentru că nu avea cum să ne ducă pe toate, dintr-o dată, la izolator, ne-au scos paturile. Nu vă mai spun ce teroare a fost!
Dintr-odată au devenit ca fiarele
Nu ştiu ce s-a întâmplat afară, dar a fost o teroare grozavă la Miercurea Ciuc, cred că în iarna anului 1958. Miliţienii s-au purtat cu noi sub orice critică. Chiar şi cei pe care i-am crezut ceva mai civilizaţi, dintr-o dată au devenit ca fiarele. Îmi amintesc de Gica Popa, studentă la Medicină, care avea zece ani condamnare. Au prins-o scriind pe un săpun – învăţa limba engleză cu Nuţi Macarie (Ana Macarie, condamnată la 25 ani temniţă grea pentru “înaltă trădare”, pentru că “a găzduit un preot din procesul Vaticanului”. Eliberată la 16 aprilie 1964. ACISAC, proiect RPC, nr.inv. 40684), care era în lotul Bisericii Greco-Catolice, cu Valerica Moldovan. I-au pus cătuşele la mâini, ochelari negri pe ochi şi au ţinut-o aşa două ore, de nu mai ştia ce să facă de durere. Se sufoca, nu putea să-şi mişte mâinile, pentru că pe măsură ce şi le mişca, mai tare se strângeau cătuşele. A făcut pe ea de durere, n-a mai suportat. Era o fată înaltă, frumoasă şi deşteaptă… A fost o perioadă de mare teroare la Miercurea Ciuc.
De ce credeţi că s-a declanşat această teroare?
Nu ştiu ce s-a întâmplat afară…
Când, în ’58?
Cred ca da. Oricum, tot ce se întâmpla afară…
…Se repercuta înăuntru.
Se repercuta asupra noastră, asupra deţinuţilor politici. Noi ştiam că ceva trebuie să se fi întâmplat afară, de vreme ce la noi se luau măsuri groaznice.
(…)
Veşti despre cei de afară
În toată această perioadă, în care aţi fost închisă, aţi avut vreo veste despre familia dumneavoastră?
În 11 ani nu am ştiut absolut nimic de ei, doar în 1954, când eram la Văcăreşti, mi-au dat în iunie o carte poştală în alb, să o scriu şi să o expediez. Am scris-o unei mătuşi din comună. În iulie ne-au dat a doua carte poştală. Cum nu am primit nici un răspuns de la mătuşa mea, a doua am trimis-o la o fostă deţinută, care a stat cu mine în celulă, Elisabeta Sălăjan, care era din Bucureşti (condamnată în lotul catolic, cu preasfinţitul Hirţea de la Oradea). O întâlnisem pe Bea la Oradea, unde am stat cu ea 6 luni, şi i-am trimis ei această carte poştală – eu eram foarte grav bolnavă de plămâni –, iar ea mi-a trimis un pachet. Nu aveam voie decât 5 kg: unt, zahăr,… atât ţin minte, dar să se încadreze în cele 5 kg. Şi atunci, dacă am văzut că nu am primit de la mătuşa nimic, i-am scris o a doua carte poştală, iar Bea mi-a trimis un pachet cu tot ce am avut voie şi, în acelaşi timp, am primit şi de la mătuşa pachetul. Fiind două pachete în aceeaşi lună, au depăşit 5 kg şi nu mi-au dat decât 5 kg, au luat şi dintr-unul, şi din altul. Dar a intervenit acest doctor, Nicolae Popescu, care a fost pentru noi îngerul păzitor şi care ne-a îngrijit, şi a mers la director şi mie mi-a dat înapoi untul, mi-a dat zahărul, nu mi-au dat nişte fructe şi nu mai ştiu ce mai era pus acolo, dar restul mi-au dat. Şi mătuşa mi-a scris de cei de pe Bărăgan. Atât mi-a scris: „Sunt bine cu toţii.” Dar din 1954 până în 1964 nu am mai ştiut nimic despre ei.
Din cartea Aristina Pop Săileanu, “Să trăiască partizanii până vin americanii!” Povestiri din munţi, din închisoare şi din libertate. Interviu de Liana Petrescu. Postdocumentare, aparat critic Virginia Ion. Editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2008
