Home » Français » Centre d’Etudes » Un livre pour chaque jour » Romulus Rusan, Cronologia şi geografia represiunii. Recensământul populaţiei concentraţionare din România (1945-1989)

Romulus Rusan, Cronologia şi geografia represiunii. Recensământul populaţiei concentraţionare din România (1945-1989)

Prezentăm în această săptămână fragmente din volumul lui Romulus Rusan, CRONOLOGIA ŞI GEOGRAFIA REPRESIUNII COMUNISTE ÎN ROMÂNIA. RECENSĂMÂNTUL POPULAŢIEI CONCENTRAŢIONARE. 1945-1989, volum care a inaugurat colecţia „Ora de istorie” editată de Fundaţia Academia Civică. Cele două studii incluse în volum  rezumă o parte a constatărilor şi a concluziilor la care am ajuns în cadrul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului (C.I.S.A.C.), lucrând mai bine de un deceniu la baza de date pentru Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei.

 

Primul studiu încearcă să dea un ordin de mărime categoriilor de victime ale represiunii comuniste, iar cel de al doilea să definească structural proporţiile în interiorul acestui sistem concentraţionar. Tabelele din Anexe şi Harta ataşată cărţii reprezintă studii de caz, concretizări şi pete de culoare.
Evident că deschiderea reală a arhivelor – care se va produce totuşi într-o zi – va putea aduce multe precizări, completări şi corectări, mai ales în privinţa numărului de morţi în detenţie şi în rezistenţă, precum şi a modului în care acestea s-au produs.
Mulţumesc colegilor mei de la Fundaţia Academia Civică şi din C.I.S.A.C., care – fiecare la timpul şi în felul său – mi-au dat un ajutor deosebit în detalierea acestor studii, cu un devotament  ştiinţific şi moral care a sfidat vitregiile salariale, logistice şi de acces în arhive pe care le înfruntă o instituţie nestatală. Aportul lor a suplinit lipsa de interes a statului, nedesminţită de-a lungul anilor, pentru problematica prelucrării trecutului comunist
Tocmai de aceea, în iunie-decembrie 2006, am acceptat să fiu membru al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, ca să pot introduce aceste date în raportul său. Când va fi publicat acest raport, ele vor fi regăsite şi acolo.” 
Romulus Rusan (2007)

 

 

CRONOLOGIA ŞI GEOGRAFIA REPRESIUNII COMUNISTE ÎN ROMÂNIA

Pretutindeni şi de la un capăt la altul al dominaţiei sale, comunismul s-a menţinut prin teroare, violenţă şi crimă. Deşi evoluţia sa a fost diferită de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta, ceea ce l-a ajutat să supravieţuiască atâtea decenii a fost represiunea. Lupta de clasă, proclamată drept principiu ideologic, nu l-a împiedicat să extermine pe lângă adversarii asumaţi – „burghezii”, „moşierii”, „imperialiştii” şi „fasciştii” – chiar pe aliaţii teoretici, pe „tovarăşii de drum” şi pe propriii protagonişti. Nefiind compatibil cu libertatea, comunismul a instaurat asasinatul fizic şi moral drept instrument al tacticilor sale de supravieţuire. Chiar dacă, în calitate de membru fondator al Naţiunilor Unite, a votat în 1948 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Uniunea Sovietică a dat un exemplu şi sateliţilor ei postbelici pentru încălcarea flagrantă a fiecăruia din cele 30 de articole ale acesteia (v. textul Declaraţiei pe http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/declaratia_
drepturilor_omului/).

„Poporul sovietic eliberator” *
* vers din Imnul Republicii Populare Române
Comunismul exportat în ţările Europei Centrale şi de Est a beneficiat de experienţa a trei decenii de teroare în chiar patria sa, Uniunea Sovietică. Încă din mai 1943, când a desfiinţat formal Cominternul, Stalin a încredinţat unităţii INO (spionajul extern din cadrul NKVD-ului) sarcina creării din rândul activiştilor refugiaţi la Moscova a unor Comitete naţionale de eliberare pentru ţările ce urmau să fie ocupate la sfârşitul războiului (Ion Mihai Pacepa, Cartea neagră a Securităţii, Bucureşti, ed. Omega, 1999, p. 62). Totodată, o altă unitate a NKVD-ului, creată în acelaşi an, 1943, şi destinată iniţial  pedepsirii spionilor din rândul populaţiei sovietice şi a prizonierilor sovietici repatriaţi din Occident (peste două milioane) se numea SMERŞ („Smerti şpionah” = „moarte spionilor”) şi urma ca în ţările ocupate după sfârşitul războiului să „consolideze noua formă de guvernare” (Ibidem, pp. 105-107). Practic, Operaţiunea Gayaneh de sovietizare a teritoriilor ocupate era, „avant la lettre”, o variantă „pe dos” a „Declaraţiei Europei Eliberate” ce urma să se elaboreze în februarie 1945 la Yalta. (…)

Haosul provocat, pretext al comunizării
Acest stigmat originar al terorii şi samavolniciei, îndreptat în egală măsură împotriva armatei, a mediului politic şi a populaţiei civile, a prefaţat cei 45 de ani în care regimul comunist s-a impus,
s-a perpetuat şi a supravieţuit ca regim terorist şi criminal. „A fost una din multele tragedii din istoria românilor faptul că principalii arhitecţi ai loviturii de la 23 august 1944, regele Mihai şi liderii democratici, au răsturnat o dictatură militară doar pentru a fi practic răsturnaţi ei înşişi, în decurs de şase luni, de alt regim totalitar incipient.” (Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, p. 37)
Abuzurile şi nelegiuirile sfidau atât autorităţile române (cele trei guverne de coaliţie succedate între 23 august 1944 şi 6 martie 1945), cât şi dreptul internaţional, şi însăşi Convenţia de Armistiţiu semnată la Moscova la 12 septembrie 1944. Comisia Aliată de Control era de fapt un supraguvern sovietic care nu ţinea cont nici de reprezentanţii anglo-americani, nici de guvernul legitim. Sub pretextul aplicării armistiţiului şi al defascizării administraţiei, ea dădea ordine guvernelor Sănătescu şi Rădescu, iar atunci când nu reuşea organiza mişcări ale aşa-numitelor Formaţiuni de Luptă Patriotică menite să destabilizeze ţara, să impună miniştri şi prefecţi comunişti, să inducă ideea că „fasciştii” (cum erau denumiţi guvernanţii români sau politicienii democraţi) nu sunt în stare să producă decât dezordine. Când nici aceste manevre nu reuşeau, sosea ministrul adjunct de externe Andrei Vîşinski (procurorul-călău din timpul  Marilor Epurări ale anilor ’30 şi, ulterior, în iunie 1940, „gauleiterul” sovietizării Letoniei) care îşi impunea ordinele chiar Regelui Mihai, bătând cu pumnul în masă şi trântind uşile. Două vizite ale sale, în noiembrie 1944 şi februarie-martie 1945, s-au soldat, fiecare din ele, cu schimbarea guvernului (Jurnalul generalului Sănătescu, cu o prefaţă de Simona Ghiţescu, ediţia a doua, Bucureşti, Humanitas, 2006, p. 178), iar cea din decembrie 1945, în compania ambasadorilor american şi britanic la Moscova, cu întreruperea grevei regale.

„Dacă antifasciştii sunt comunişti, atunci anticomuniştii sunt fascişti”
În acest timp, au avut loc primele deportări în URSS: a inginerilor şi tehnicienilor de origine germană care trebuiau să monteze fabricile transferate în Rusia; a 28 de intelectuali şi oameni de afaceri armeni (anchetaţi la Moscova şi deportaţi în Siberia) (Levon Harutunian, Siberia – dus întors, cuvânt înainte de Bedros Horasangian, Bucureşti, Editura Ararat, 2001); în sfârşit, a 75.000 etnici germani identificaţi doar după criterii de vârstă şi deportaţi cinci ani în Donbas „pentru reconstrucţia URSS” (între aceştia, chiar mici grupuri de etnici români, cum s-a întâmplat în Ardealul de Nord, încă neretrocedat României). Tot acum începea drama a 300.000 refugiaţi basarabeni şi nord-bucovineni, hăituiţi de Comisia Aliată şi de Legaţia Sovietică în calitate de cetăţeni sovietici care ar fi trebuit să se repatrieze (România. Viaţa politică în documente. 1945, coord. Ioan Scurtu, Arhivele Statului, 1994, pp. 252-262).
Mii de cetăţeni români, maghiari, germani şi austriaci au fost internaţi, începând din octombrie 1944, în lagărele de la Tg. Jiu, Caracal, Slobozia, în cadrul defascizării. Între ei, o mare parte nu aveau nici o legătură cu fascismul, dar, fiind anticomunişti, erau consideraţi ca atare pe baza falsului silogism: „dacă antifasciştii sunt comunişti, atunci anticomuniştii sunt fascişti”. Artizanul acestor operaţii mistificatoare era ipostaza românească a SMERŞ-ului, adică Brigada Mobilă înfiinţată de NKVD în toamna lui 1944. Consilierii NKVD pentru România, Aleksandr Saharovski şi Dmitri Fedicikin, au încredinţat comanda acestui instrument odios, care dubla instituţiile „burgheze” (Siguranţa, Poliţia, Jandarmeria) unor vechi agenţi ai NKVD-ului, lui Gheorghe Pintilie (Pantiuşa Bondarenko) şi lui Alexandru Nicolski (Boris Grünberg). În acelaşi timp, Serviciul Special de Informaţii era controlat de un alt agent sovietic, Emil Bodnăraş, cel care a înfiinţat şi un serviciu de informaţii secrete al PCR (Secţia a II-a de informaţii şi contrainformaţii din cadrul Formaţiunilor de Luptă Patriotică) (Claudiu Secaşiu, în 6 martie 1945 – Începuturile comunizării României, Bucureşti, ed. Enciclopedică, 1995, pp. 146-157). Multe arestări şi asasinate în această primă perioadă au fost făcute chiar de membri ai F.N.D. (Frontul Naţional Democrat era coaliţia care cuprindea, în jurul Partidului Comunist, câteva partide şi organizaţii satelite). Alteori de către Formaţiunile de Luptă Patriotică sau direct de către organele NKVD, acolo unde autorităţile române păreau că sunt prea îngăduitoare.

 

 

Din Romulus Rusan, Cronologia şi geografia represiunii. Recensământul populaţiei concentraţionare din România (1945-1989), Fundaţia Academia Civică, 2007