BOGDAN LIS
DESPRE NAŞTEREA „SOLIDARITĂŢII” ŞI REPRESIUNEA PRIN „LEGEA MARŢIALĂ”.
CUM S-A AJUNS LA MASA ROTUNDĂ ŞI APOI LA ÎNFRÂNGEREA COMUNISMULUI ÎN POLONIA
După cel de-al doilea Război mondial, atât Polonia, cât şi alte ţări ale Europei Centrale şi de Est, în urma deciziei puterilor care au câştigat războiul, a puterilor din Occident, a fost trecută sub aşa-numita Cortină de Fier. Nimeni nu ne-a întrebat dacă suntem de acord sau nu, a fost o decizie luată la un nivel politic superior, dar comunismul a fost pentru polonezi o ideologie străină. Noi, de la bun început, nu am fost de acord şi nu am vrut să acceptăm această stare de lucruri. Şi, imediat cum s-a terminat al doilea Război mondial, în Polonia a existat o rezistenţă împotriva comunismului. În primii cinci ani de după război a fost chiar o rezistenţă armată, prin luptele parti-zanilor, prin luptele rezistenţei din ilegalitate, care era antrenată, care luptase cu nemţii. Bineînţeles că au fost represiuni foarte puternice împotriva popu-laţiei. S-a dorit ca populaţiei să-i fie teamă, să fie terorizată, să nu poată să-i ajute pe cei care sunt în rezistenţă şi care luptă împotriva acestei ideologii care ne era nouă foarte străină. Şi serviciile comuniste au folosit, bineînţeles, întregul repertuar: închisori, torturi, au fost omoruri politice; totul ca să ne sperie şi să ne oprim. Toate insuccesele economice erau puse pe seama faptului că tocmai aceste forţe din rezistenţă luptă împotriva socia-lismului, că sunt sub influenţa unor ideologii imperialiste, americane. De exemplu, a fost un an în care, în agricultură, au existat foarte mari pagube, iar propaganda comunistă explica acest lucru prin faptul că americanii, din avioane, au aruncat asupra Poloniei, asupra câmpurilor de cartofi, acei gândaci mici, colorado, care au dus la dezastrul din agri-cultură. Astăzi ni se pare un lucru comic, dar atunci aceasta era propaganda oficială, acest lucru ni se spunea peste tot. Iar, pe de altă parte, tot propa-ganda ne prezenta reversul medaliei, succesele pe care le avem şi care decurgeau din colaborarea cu Uniunea Sovietică. Şi nici nu conta dacă aceste succese existau sau nu. O minciună, care este pro-pagată şi care este de foarte multe ori repetată, devine până la urmă… adevăr. Comuniştii ştiau că pentru a putea să spargă această rezistenţă, care exista în rândul poporului, împotriva acestei ideo-logii, trebuia să ne izoleze, trebuia să ne mintă, trebuia să nege identitatea noastră culturală.
Existau perioade în care aceste presiuni erau mai puternice sau mai puţin puternice, dar ele au existat continuu. Deci, toate acţiunile erau îndreptate spre înăbuşirea acestei rezistenţe. Dar acest lucru nu s-a putut face până la sfârşit pentru că, printre altele, Biserica din Polonia a fost foarte puternică. Pentru foarte mult timp, Biserica Catolică a fost locul unde lumea se putea întâlni şi, chiar dacă nu vorbeau nimic concret între ei, era un loc în care aceste legături puteau fi păstrate şi simţeau că sunt împreună, solidari. Biserica era, de asemenea, un loc unde se învăţa istorie, unde se creau caractere. Bineînţeles, nu se putea peste tot, la acelaşi nivel, în toată Polonia, însă ne ajuta foarte mult. Mai ales, în momentele istorice foarte importante, anii 1956, 1968, 1970, 1976, biserica a fost locul în care am putut să ne strângem, a fost locul care ne-a ajutat, a fost cea care i-a ajutat pe oamenii care au avut de suferit multe represiuni în urma evenimentelor istorice din acei ani; tocmai biserica a fost cea care ne-a ajutat foarte mult. Bineînţeles, comuniştii ştiau ceea ce se întâmplă, care este forţa bisericii şi forţa pe care ne-o dă biserica. Până în momentul în care a apărut Solidarnosc, biserica, cu toate încercările disperate ale comuniştilor, în loc să fie din ce în ce mai slabă, se întărea de fapt pe zi ce trece.
În Polonia cenzura era generalizată şi se referea nu numai la texte, la ceea ce era scris de către oameni, ci şi la cine scria aceste texte, era foarte important acest lucru. Foarte mulţi scriitori, foarte mulţi jurnalişti erau pur şi simplu interzişi, nu puteau să publice ceea ce scriau. Singurul lucru pe care puteau să-l facă era să scrie în ilegalitate. Bineînţels, mai exista posibilitatea de a emigra, dar nu toată lumea a folosit acest lucru, pentru că şi acest lucru era foarte periculos. Deci puteau să lucreze numai în ilegalitate. Însă s-a simţit permanent că în societatea poloneză se mişca ceva, era ca un ceaun care fierbea şi care urma să explodeze. Nu se ştia încă care va fi scânteia care va duce la explozia acestui ceaun, dar se simţea o atmosferă foarte încărcată. Un asemenea prim semnal de alarmă pentru comunişti l-a reprezentat anul 1970. Evenimentele care au avut loc în 1970 pe litoralul Mării Baltice, la Gdansk, au avut o altă conotaţie, altă importanţă. Din datele de care dispunem, au murit atunci, în Polonia, în jur de 70 de persoane. În urma acestui lucru, a fost schimbată toată echipa guvernamentală. Totodată noi am căpătat o anumită experienţă pe care, după aceea, am putut s-o folosim foarte bine în timpul „Solidarităţii” şi acest lucru a fost un prim semnal de alarmă pentru putere, pentru comunişti. Deci cu această putere se poate lupta. Avem o anumită putere şi putem să schimbăm ceva. Şi numai după 6 ani de la aceste evenimente s-a dovedit că fără nişte reforme economice, dar şi sociale şi politice, în Polonia nu se va schimba nimic. În 1976 au avut loc alte evenimente: în locul reformelor au încercat să fie mărite preţurile şi acest lucru a dus la un nou val de manifestări de nemulţumire. De data aceasta, în oraşul Radok şi în fabrica Ursus, din Varşovia. Şi aceste proteste au fost înnăbuşite. A început din nou represiunea.
Dar se schimba ceva. Oamenii au început să se organizeze, iar scopul lor a fost să ajute persoa-nele care au fost supuse torturilor şi represiunilor în 1976. Doreau să ajute aceste persoane nu în mod anonim, fără să se ştie, ci în mod public. A apărut un Comitet de Apărare a Muncitorilor, în cadrul căruia au început să activeze mulţi membri care, ulterior, au activat şi în „Solidaritatea”. Printre alţii Jacek Kuron, Adam Michnik, Bogdan Borusewicz, Geremek, foarte mulţi oameni din domeniul culturii, din domeniul educaţiei, de asemenea din cadrul bisericii. Au avut de făcut o muncă foarte grea. Mergeau la procesele oamenilor, au făcut chete, strângeau bani ca să poată plăti amenzile pe care judecătorii, în urma acestor procese, îi obligau pe oameni să le plătească; angajau avocaţi care să-i apere pe cei care aveau aceste procese şi, în primul rând, scriau în ziarele locale. Acest lucru a fost foarte important, pentru că, în comunităţile în care aceşti judecători şi procurori – care se ocupau de procese politice – locuiau şi lucrau, lumea a început, citind din ziare, să afle despre ei, la ce procese luau parte şi ce decizii luau şi, bineînţeles, acest lucru năştea pentru ei o stare de disconfort.
Cu trecerea timpului apăreau organizaţii noi. În 1976 s-au înfiinţat primele sindicate libere, mai întâi la Katowicze, mai apoi pe litoralul Mării Baltice, şi aceste organizaţii erau deosebit de periculoase pentru comunişti, pentru putere, din cauză că în cadrul acestor organizaţii intrau în primul rând muncitori. Ei lucrau în întreprinderi foarte mari, în locuri care pentru comunişti erau deosebit de importante. Iar comuniştii spuneau că ei reprezintă clasa muncitoare. Bineînţeles că nimeni nu-i man-data în acest sens. De aceea, apariţia acestor organizaţii tocmai în cadrul întreprinderilor mari… le crea probleme. Activitatea sindicatelor libere, în aceste întreprinderi foarte mari, avea în primul rând scopul de a-i face pe muncitori să conştientizeze care sunt drepturile lor. Cu această ocazie făceau cunoştinţă şi cu istoria Poloniei, cu istoria cea adevărată a Poloniei, cunoşteau modul de funcţio-nare a sistemului politic din Polonia. Am încercat să organizăm fonduri în care se strângeau nişte bani care erau daţi persoanelor care aveau nevoie de ajutor. Comuniştii ştiau despre aceste organizaţii, că ele există, că ele funcţionează, pentru că noi nu am făcut nici un secret din acest lucru. Tipografiile, bineînţeles, erau în ilegalitate şi asta din cauză că scoteam nişte manifeste, nişte ziare, şi nu doream ca miliţia să afle unde funcţionează aceste tipografii ca să ne ia echipamentele. Însă toate ziarele care apăreau în ilegalitate aveau la sfârşit o casetă în care apăreau numele şi prenumele persoanelor care editează acest ziar, cu numărul de telefon. Deci era totul foarte, foarte vizibil. Ceea ce făcea ca ziarele noastre să fie foarte bine primite, în sensul că erau, pentru cititori, adevărate şi credibile, puteau să sune întotdeauna la acel telefon şi să verifice informaţiile, dacă sunt adevărate sau nu. Comuniştii au încercat să lupte cu acest lucru, însă era o situaţie foarte nefavorabilă pentru ei. Polonia tocmai semnase o convenţie a drepturilor omului. Erau conferinţe inter-naţionale pe această temă şi Polonia era legată de tratatele pe care le semna. Munca le era astfel mult îngreunată. Trebuiau să ţină seama de documentele semnate. Au încercat atunci să aresteze şi să închidă oameni din alte motive decât pentru apariţia acestor ziare. De exemplu, arestau oameni din cauză că murdăreau strada cu manifestele pe care le aruncau. Acesta era motivul comunicat.
Şi situaţia economică era foarte proastă. Începând cu mâncarea, cu bunurile de larg consum şi terminând cu alte lucruri, nu puteai să găseşti absolut nimic în magazine. Astăzi poate ni se pare ciudat sau ireal, dar pentru a cumpăra în vremurile acelea un sul de hârtie igienică trebuia să dăm câteva kilograme de maculatură la schimb. Nu existau nici lucrurile de igienă personală, totul procu-ram cu greutate. Criza se adâncea, situaţia era gata să explodeze.
În 1979 au început mişcări de protest în unele întreprinderi foarte mari. Oamenii care deja activau în organizaţiile noastre au început să intre în structurile organizatorice ale sindicatelor unde au preluat posturile de conducere. Erau foarte bine pregătiţi şi, în momentul în care au intrat în aceste structuri ale sindicatelor libere, fiind atât de bine organizaţi şi de pregătiţi, au fost în stare să le conducă. Bineînţeles, era un lucru foarte riscant, aveai nevoie de foarte mult curaj. Puteai să preiei aceste sindicate, să încerci să le conduci, dar totul putea să se termine în închisoare. În şapte mari întreprinderi de pe litoral sindicatele oficiale aveau în cadrul lor membrii sindicatelor libere şi aceste sindicate erau conduse în diferite feluri. De exemplu, în întreprinderea în care am lucrat eu, în cadrul consiliului sindicatelor oficiale, din 21 de membri, 14 proveneau din sindicatele libere. Eu am fost, printre altele, vicepreşedintele acestei organizaţii. O primă acţiune pe care am organizat-o, sub egida acestor sindicate oficiale, a fost cea în care am luat apărarea doamnei Alina Pienkowska, o soră medicală dată afară din serviciu pe motiv că nu s-a ocupat îndeajuns de gazeta de perete care era în întreprindere, deci nu din cauză că nu a avut grijă de pacienţi sau că i-a tratat rău, ci pur şi simplu că nu s-a ocupat de aceste acţiuni propagandistice. Am organizat o acţiune pe scară foarte largă în întreprin-derea noastră, am strâns câteva sute de semnături pe cererea de a fi din nou primită la serviciu. Bineînţeles, despre acest lucru se scria şi în ziarele care ieşeau în ilegalitate, se spunea şi la “Europa Liberă”, iar comuniştii nu puteau să nu observe acest lucru. Au încercat să ne sperie, să ne ame-ninţe, dar au avut de a face cu o întreprindere care era foarte bine organizată şi n-au reuşit să ne oprească.
În anul 1980, la începutul verii, guvernul a luat hotărârea de a mări preţurile la produsele din carne, dar apoi au renunţat la această hotărâre. A fost o situaţie foarte neclară. Acest lucru a fost suficient pentru ca în luna iulie să înceapă nişte greve ale lucrătorilor feroviari. Apoi au început gre-vele pe scară tot mai largă în toată Polonia de sud şi de est. Oamenii protestau împotriva exportului produselor din carne şi, în general, a exportului de alimente către Uniunea Sovietică. Pentru a opri trenurile să circule pe calea ferată, protestatarii au sudat garniturile de tren de liniile ferate. Guvernul a încercat să semneze o înţelegere, ne-a promis măriri de salariu şi a plecat în concediu. Între timp, la Gdansk, doamna Ana Walentynowicz, membră a sindicatelor libere, a fost dată afară din serviciu pe motive disciplinare. Ea lucra la şantierele navale din Gdansk. Cu câteva luni înainte de a ieşi la pensie a fost dată afară. Acest eveniment a fost picătura care a umplut paharul. Era, pe de o parte, atmosfera încărcată a grevelor din sud şi din est şi, pe de altă parte, era o situaţie economică foarte grea iar, acum, acest eveniment, o persoană care era foarte cunoscută şi foarte apreciată – dată afară dintr-o întreprindere… Mai ales după evenimentele din 1970, toată Polonia se uita către şantierele navale din Gdansk, la ce se întâmpla acolo. Noi eram conştienţi de faptul că dacă aceste proteste ar începe la Gdansk, dacă ele ar fi foarte puternice, de aici ar putea porni acţiunile în întreaga Polonie şi atunci am luat decizia că vom începe aceste acţiuni.
A fost o perioadă foarte neprielnică, pentru că era vară, concedii, era perioada de vacanţă, studenţii erau plecaţi. Dar nu puteam să aşteptăm. Am luat hotărârea că la 14 august un grup al membrilor sindicatelor libere din cadrul şantierelor navale din Gdansk va începe o acţiune de protest, o grevă. În ziua următoare vom încerca să organizăm greve şi în alte întreprinderi. Aşa s-a şi întâmplat. Lech Walesa a sărit gardul şantierului naval din Gdansk şi asta din cauză că el nu lucra acolo. Dacă ar fi încercat să treacă prin poarta deschisă ar fi fost reţinut. El, împreună cu alţi colegi, au început să meargă prin toate atelierele şantierelor navale – la ora aceea lucrau acolo 16.000 de oameni – incitându-i la grevă, spunându-le că trebuie să începem aceste acţiuni de protest. Şi trecând din atelier în atelier, împreună cu ei au început să meargă din ce în ce mai multe persoane. Până la urmă s-a strâns o mulţime de câteva mii de oameni. S-au dus către clădirea în care funcţiona direcţiunea. A avut loc prima întâlnire cu directorul, în faţa clădirii respective, şi s-a luat hotărârea de a începe nego-cierile. Împreună cu comitetul de grevă noi le-am spus care sunt cererile noastre şi au început negocierile comitetelor de grevă ale şantierelor navale de la Gdansk cu directorii. În ziua următoare, la Gdansk greva s-a extins la alte şapte întreprinderi. Delegaţii acestor întreprinderi, care au intrat şi ele în grevă, au venit la şantierele noastre navale din Gdansk, pe de o parte pentru a se solidariza cu cererile noastre iar, pe de altă parte, dorind ca şanti-erele navale din Gdansk să negocieze şi pentru întreprinderile de unde proveneau ei anumite cereri. Negocierile s-au prelungit, a urmat a treia zi de grevă. Deja 14 întreprinderi din Gdansk intraseră în grevă. S-a petrecut ceva care ar fi putut face ca grevele să eşueze. Directorii şantierelor navale din Gdansk au primit din partea conducerii mână liberă să fie de acord cu toate cererile muncitorilor şantierelor navale. Guvernul era conştient că şantierele navale din Gdansk reprezintă o bombă care, dacă ar exploda, ar duce la greve în toată ţara. Deci au fost semnate foarte repede aceste înţelegeri, în a treia zi de grevă. Lech Walesa, după ce au fost semnate acordurile, a anunţat încheierea grevei la şantierele navale, însă au intervenit reprezentanţii altor întreprinderi, care erau de asemenea în grevă, spunându-i lui Lech Walesa că dacă şantierele navale nu vor ajuta acum celelalte întreprinderi care sunt în grevă să obţină şi ele satisfacerea cererilor lor, vor fi striviţi ca nişte gândaci. Exact aşa s-au exprimat.
Din Şcoala Memoriei 2003, editor Armand Goşu, Fundaţia Academia Civică, 2003
Bogdan Lis, unul din liderii istorici ai sindicatului liber Solidarnosc din Polonia, participant activ, alături de Lech Walesa, la mişcările protestatare din anii ’80. În prezent, preşedintele Fundaţiei „Solidarnosc”