Home » Français » Centre d’Etudes » Un livre pour chaque jour » Şcoala Memoriei 2003, Alexei Maşec, Abuzurile psihiatrice din Europa de Est în perioada comunistă

Şcoala Memoriei 2003, Alexei Maşec, Abuzurile psihiatrice din Europa de Est în perioada comunistă

Alexei Maşec: Eu o să vă vorbesc despre folosirea psihiatriei în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Mi-am dus jugul vieţii în calitate de medic psihiatru timp de peste 35 de ani într-un spital clinic şi deci cunosc pe dinafară şi dinăuntru, le-am văzut, m-am întâlnit cu ele. Mă voi strădui să vi le prezint într-un mod de înţeles pentru fiecare.
După cum se ştie, în 1945, după ce a trecut tăvălugul militar străin peste noi, peste patria noastră, a urmat dezmembrarea ţării. A fost formată pe teritoriul fostei Republici Socialiste Autonome Moldoveneşti de dincolo de Nistru, care intra în componenţa Ucrainei, şi pe teritoriul Basarabiei (mai puţin nordul şi sudul acesteia), Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. În această republică, de la început au început să se impună noi principii. În mod dureros, forţat, se impuneau în toate domeniile de activitate. Bineînţeles şi în medicină. Voiau, în privinţa omului, să facă omul nou, homo sovieticus. Nu după mult timp s-a observat că medicina sovietică e depăşită de medicina din statele libere, occidentale. Cel mai mult a avut de suferit psihiatria. Domnul prof. Courtois ne-a spus de un caz mai de demult, dar cel mai frecvent a început să se folosească psihiatria în scopurile politice de la Hruşciov încoace.
Poporul nostru nu a avut noroc. La început, profesor şi şef de catedră, psihiatrul nr. 1 a fost un rus care a venit la noi în urma unui mare bucluc la Moscova. Cum nu şi-a găsit serviciu în toată Moscova, a venit la noi. Noi am primit întotdeauna toate cozile de topor şi l-am primit şi pe acela. Despre Alexei Molohov, profesorul Molohov, aş putea să vă spun că numai ştiinţă nu a făcut. După moartea lui Molohov, profesor psihiatru nr. 1 a devenit prof. Alexandru Nacu. Credeam cu toţii că treburile se vor schimba cât de cât spre bine. Dar pot anticipa şi spune că eu m-am făcut vinovat că am scris două articole, unul scris cu vreo 27 de ani în urmă, unul de vreo 5-7 ani, despre tema mancurţilor (aluzie la o nuvelă a lui Ginghiz Aitmatov, în care mancurţii sunt o specie nouă de oameni, cu identitatea suprimată, n. ed). Mancurţii, după opinia mea, sunt mai răi decât veneticii, iar în privinţa psihiatriei, până în ziua de azi, rămân la nivelul sovietic. În Republica Sovietică, ca în tot imperiul rus, se impuneau aceleaşi idei de dictatură. Patriarhul psihiatriei sovietice era acad. Andrei Svejnevski, erou al muncii socialiste. El a descris o boală, „schizofrenia cu decurgere moderată”, boală pe care nimeni în lume nu a recunoscut-o. Mai mult decât atât, medicii, chiar în Uniunea Sovietică, în discuţii particulare, mai puţin oficiale, spuneau că e greşit să pui diagnosticul schizofreniei atunci când nu are loc degradarea personalităţii umane. Dar la noi aşa se punea şi, folosind psihiatria în scopuri politice, regimul rezolva dintr-o lovitură mai multe probleme. Omul acesta, căruia i-a fost pus diagnosticul de regulă pe viaţă, pierdea toate drepturile. Nu avea dreptul să fie ales, să aleagă şi era considerat un bolnav, un om redus cu totul. Şi dacă, după aceea, totuşi îl primea cineva în serviciu, la o simplă nemulţumire pe care o vedea toată lumea, imediat puteau să-l ia şi să-l ducă la spitalul de psihiatrie, spunând că i s-a agravat starea. Deci, regimul a rezolvat problema foarte uşor. Unii chiar cu plăcere făceau treaba aceasta, voi da date concrete mai jos, nu puţine. Deci, psihiatria a fost o armă pentru regimul comunist, îndreptată împotriva poporului.
Fiind întrebat în anii din urmă prof. Nacu de un corespondent de la „Flux” dacă s-a folosit în scopuri represive psihiatria în timpul sovietic, la noi în republică, a spus, am să dau şi eu un citat, unicul pe care am să-l dau, eu am adus câteva publicaţii: „Atâta timp cât m-am aflat în funcţia de psihiatru principal al R.S.S. Moldoveneşti sunt ferm convins că nu am cunoscut nici un caz de violare a drepturilor cetăţeneşti prin internarea lor în Spitalul clinic de psihiatrie Costiujeni. Pot afirma cu toată convingerea că nici un om sănătos nu a fost internat aici cu diagnostic de ordin politic”. S-a făcut că uită că, în urma deciziei lui şi a comisiei pe care o conducea, a fost internată nu puţină lume, şi nu numai în Costiujeni, ci şi în alte azile speciale, despre care a vorbit şi domnul Vianu. Culmea făţărniciei şi a minciunii. Fiindcă toată lumea ştie că în toate republicile colonii ale Uniunii Sovietice se promova aceeaşi politică. Toată politica era dirijată de Comitetul Central. Dar Comitetul Central ce avea de făcut? Să facă jocul celui mai central comitet central.
Dacă doctorul de gardă nu putea rezolva problema, comisia era aceea care se implica. Persoana respectivă era pusă în faţa comisiei formată din: prof. Alexandru Nacu, cunoscut în colectiv de om de autoritate fără autoritate. A doua persoană era Mihail Zineac, şeful spitalului, care înainte de a fi şeful Spitalului clinic de psihiatrie de la Costiujeni a fost şeful unui spital dintr-un sat de lângă Orhei şi atunci când Procuratura a început să se intereseze de paşii lui, el şi-a găsit refugiul în partid. A tras fuga la organizaţia raională de partid, a scris cerere şi, după cum ştiţi cu toţii, pe membri de partid nu-i judeca nimeni. A fost transferat la Chişinău să lucreze în calitate de medic şef adjunct. Iar şeful spitalului, care era un rus, şovin convins, spunea deschis că va pune întrebarea la biroul de partid, deoarece Zineac nu cunoaşte psihiatria şi va cere să fie eliberat. Dar nu a fost să fie aşa. Zineac având o rudă sus-pusă, la început adjunct de ministru, iar mai apoi ministru, l-au trimis la pensie pe şef, iar pe dânsul l-au făcut şef. După câţiva ani de activitate în calitate de medic şef, a aruncat la pământ Spitalul clinic de psihiatrie, unul dintre primele zece din Europa. Şi nu a fost eliberat din funcţie, ori mutat, ci a fost alungat cu muzică din funcţie. A treia persoană membră în funcţia aceasta era Maria Vakalova, o femeie cu care eu am lucrat într-o secţie. şeful secţiei era Leiba Şmilovici, un doctor care înainte de război lucrase la Socola. Acesta m-a preferat pe mine, iar pe dânsa a retrogradat-o pe bună dreptate, dar partidul a judecat altfel. După numai câteva zile a fost aleasă secretară de partid şi, cum partidul conduce şi ne-a dus ani de zile pe calea cea dreaptă, ea imediat a fost făcută medic şef adjunct, neavând nici cultură specială, nici cultură generală. Altă persoană era Dumitru Mierla, care şi acum lucrează la Costiujeni, deşi după părerea mea el însuşi e alienat mintal: ca endocrinopat era înciudat pe toată lumea şi era foarte brutal cu prizonierii politici. O altă persoană era Lidia Kunikovski, o persoană cu reputaţia ştirbită, devenită medic şef adjunct. Altă persoană era Rodomir Kisleakovski, om care a ajuns la noi în urma unui mare bucluc în Bielorusia, şi cum în toată Bielorusia nu şi-a găsit de lucru a venit la noi, permanent membru în Biroul de partid, activist de partid şi de pahar şi permanent în comisia aceasta, şef de secţie. Mai apoi, Biroul de partid l-a numit reeducatorul meu personal. Mă chema şefa Vakalova, adjunctă a şefului, cu fişele medicale, mi le controla şi îmi spunea: „Vî, Alexei Antonovici, rabotaete, no u vas esti idei vî nesoglasitesi ideologhiceschi naşei parti” – adică: „Dumneavoastră lucraţi, dar nu sunteţi de acord cu ideologia partidului nostru”. Mai apoi Kisleakovski a făcut declaraţii incorecte pe lângă autorităţile americane şi a emigrat în SUA. Altul, Ilie Batiuşko, venit tot de la Socola, era medic psihiatru legist. Mai făceau parte uneori şi medicii psihiatri de sector şi uneori îi invitau şi pe medicii psihiatri de la Catedră. Această comisie, ca regulă, atunci când doctorul de gardă nu putea rezolva o problemă, o rezolva ea.
Doresc să fiu concret, să vă dau şi nişte exemple, să vedeţi cum erau internaţi oamenii, iar apoi să vorbesc despre tratament. Numele unuia: Vasile Munteanu. A terminat Institutul din Odessa şi lucra în Chişinău la Institutul Politehnic, era conferenţiar. Nu era ultima persoană la catedră. Îşi făcuse teza, era primul pe listă la apartament şi l-au chemat la organizaţia de partid şi i-au propus să fie turnător. A refuzat. În vremea aceea, la Chişinău era fierbere puternică în sânul studenţimii (atunci pe când au fost arestaţi Gheorghe Ghimpu, Usatiuc şi judecaţi cu uşile închise, au fost duşi în Gulag. Era vremea când, în plină zi, Mihai Moroşanu a pus flori la monumentul lui Ştefan cel Mare). După ce a refuzat, Munteanu a fost lăsat să lucreze, dar a fost trecut pe lista neagră. Se practicau pe timpul acela şedinţe de partid deschise. Aveau oratorii lor, hotărârile ei le luau, dar făceau şedinţe de partid deschise şi el, nefiind printre ultimele persoane, a hotărât să ia cuvântul. Şi iată ce a spus el, Vasile Munteanu: că la noi în republică lucrurile nu merg atât de bine, dar uneori merg chiar rău de tot. Motivul fiind acela că nu puţini factori decizionali nu corespund şi ca să meargă treburile mai bine, acei care urmează să ocupe un post important, înainte de aceasta trebuie să fie testaţi. Aceasta a fost de ajuns. Imediat a fost convocat la Biroul de partid care a hotărât că Munteanu, prin aceasta, doreşte să facă o revizuire a politicii partidului. Mai poate cineva pune în discuţie politica partidului, care e atât de înţeleaptă şi de dreaptă? Nu după mult timp, la dânsul acasă a venit salvarea de la Costiujeni cu o echipă de medici psihiatri şi trei kaghebişti. Au intrat în casă, i-au luat soţia de mână şi au dus-o la bucătărie. Tot aşa i-au luat feciorul şi l-au dus pe balcon: „tăceţi din gură, noi îl ducem la Costiujeni”. L-au dus la Costiujeni, l-au pus în faţa doctorului de gardă. Doctorul de gardă, după ce a stat de vorbă cu Munteanu, a văzut că e o problemă care îl depăşeşte, el nu poate rezolva. Şi ce decizie a luat doctorul, decizie corectă? Îi dă un pat şi îi spune: „Stai aici că mâine dimineaţă este o comisie la noi care o să se întrunească şi o să staţi de vorbă şi rezolvă problema”. A doua zi se întruneşte comisia şi, nu după multe discuţii, îl aruncă pe bietul om după gratiile spitalului. Prima dată el a stat în spital 75 de zile. Soţia lui a venit de 73 de ori la dânsul. Se adresa doctorului curant şi îi spunea: „Daţi-i drumul soţului meu, şi or înţelege ei acolo la organizaţia de partid. Mi-e greu, am doi copii”. Şi îi spune doctorul curant: „Ce importanţă are că dumneata ai studii superioare, eşti pedagog? Noi suntem doctori. El are o boală foarte periculoasă. E periculos ca om social şi noi trebuie să-i aplicăm un tratament aşa cum se cade. Ia seama cum trăieşti cu dânsul”. Bineînţeles că nu l-au externat, nu l-au eliberat. Se apropie şi Vasile de doctor şi-i spune: „Ivan Feodorovici, daţi-mi voie să mă duc acasă, că avem doi copii şi i-e greu soţiei”. „Ia budu tibea licit ot tovo şto, tă ne liubiş sovietski vlasti. Ia tibia nauciu…” – „Eu o să te tratez aici pentru că tu nu iubeşti puterea sovietică. Am să te învăţ eu cum să iubeşti puterea sovietică”. După cum vedeţi, nu este aici un aspect clinic, e numai social, politic, ideologic.
Anticipând, aş vrea să pun întrebarea: pe unde era jurământul lui Hipocrate? Şi în publicaţiile mele eu stărui mereu să spun că aceasta nu a fost o greşeală, aceasta a fost o politică a partidului, chiar în societatea aceea permanent funcţionau paralelismele, că după lege nu aveau voie să primească, dar una vrea legea, alta voia partidul. Şi băieţii şi fetele partidului făceau voia partidului comunist, ei respectau jurământul dat partidului comunist.
Înainte de a numi şi alte persoane, aş vrea să spun că nu demult, în Parlamenul republicii, prof. Viorel Prisăcaru a citit o declaraţie pe tema aceasta – scrisă de altfel de mâna mea. Când a început să citească declaraţia, toţi deputaţii majoritari s-au sculat şi au ieşit. Aşa că să vă fie clar de la bun început că să pronunţi numele adevărului în condiţiile noastre nu e atât de uşor.
O altă persoană pe care aş vrea să o numesc e Mihai Andronic, inginer. Au venit şi nici nu i-au spus nimic, l-au dus la Costiujeni. Comisia respectivă l-a internat. A stat 4 luni de zile. Pe urmă l-au externat şi s-a dus acasă. La serviciu, l-au întrebat unde a fost. „M-au dus la Costiujeni”. Conducerea Institutului Politehnic, a întrebat printr-o scrisoare conducerea de la Costiujeni. Răspuns: „Inginerul Mihai Andronic, în spitalul clinic de psihiatrie nu s-a aflat, tratament nu a primit, în evidenţă nu s-a aflat”. La Institutul Politehnic îl întreabă: „Cum spui tu că ai fost acolo şi n-ai fost?”. „Iată, m-a vizitat soţia, colegii de serviciu. Cum aşa?” A fost o mare indignare. Andronic a dat în judecată spitalul şi, din fericire, judecătorul a fost un om cu scaun la cap şi a făcut o hotărâre corectă. Am aici nişte documente noi referitoare la persoana lui Andronic şi le voi citi. Iată: „Hotărâre în numele legii, la 14 aprilie 1997… a constatat faptul aflării ilegale şi forţate din motive politice a cetăţeanului Andronic Mihai în Spitalul clinic de psihiatrie din Ministerul Sănătăţii din RSS Moldova în perioada august 1976-noiembrie 1976”. Deci e un adevăr şi sunt foarte mulţi în situaţia lui, nu numai din Chişinău, dar şi din judeţe. Deci, mai am documente, îl mai citesc şi pe acesta, tot despre Andronic. Pe Andronic l-au pus în Costiujeni pe ce motiv? A fost arestat un om pe nume Şoltoianu. S-a bănuit că el se ocupa cu activitatea antisovietică. A fost arestat, judecat şi trimis în Gulag. Ce legătură e între Andronic şi Şoltoianu? Bănuiau securiştii că Andronic a ştiut despre activitatea antisovietică, antistatală a lui Şoltoianu, dar nu a anunţat autorităţile şi dacă nu a anunţat e nebun, hai la Costiujeni. Patru luni a suportat omul chinurile iadului. Mai apoi, iată, am un certificat de pe data de 29 martie 1993: „În baza hotărârii incorecte a judecătoriei el a fost concediat de la serviciu şi i-au fost ştirbite şi alte drepturi. În legătură cu hotărârea judecătorului, el a fost reabilitat complet”. Cu toate acestea, diagnosticul acesta a rămas până azi şi e invalid de gradul II pe viaţă. S-a dus la serviciu şi nu i-au mai dat serviciul de inginer. Dacă e reabilitat trebuie să fie în poziţia în care a fost până la arestare, la încarcerare, aşa spune legea. Iată, hotărâre de lege. şi s-a dus la lucru, a lucrat ca muncitor fără calificare, a făcut beton. Vă puteţi închipui ce înseamnă, ca inginer… a făcut beton. Iată deci până în ziua de azi, nici problema lui Andronic nu e rezolvată.
O altă persoană care a fost încarcerată a fost Pelaghia Smirnova. Femeia asta şi-a luat inima în dinţi şi a scris o scrisoare primului ministru de atunci de la Moscova, cam cu următorul conţinut: „De ce, Nikita Sergheevici, dumneavoastră vorbiţi despre viaţa fericită a oamenilor sovietici? Veniţi la noi la Străşeni şi o se vedeţi cum nu se mai termină cozile la pâine”. Bineînţeles că scrisoarea a fost capturată, femeia arestată şi comisia respectivă (din care a făcut parte şi Ilie Batiuşko, psihiatrul legist care a emigrat în America), a trimis-o pe biata femeie într-un azil psihiatric special de la Kazani, unde se află cei mai temuţi bandiţi, care au săvârşit cele mai groaznice crime. Îţi stă mintea în loc când te gândeşti numai. A stat acolo 10 ani de zile, pe urmă au trimis-o la Costiujeni şi eu am externat-o. După părerea mea, nu a fost bolnavă.
O altă persoană e Fevronia Navraciuc, o ţărancă din Basarabia. După ce am fost ocupaţi, s-a început foametea organizată şi deportările, ea a fost deportată împreună cu soţul ei. După moartea lui Stalin i-au dat voie să vină acasă. A stat câteva zile, a dormit prin casele unde lucra, mai apoi s-a dus la autorităţi şi le-a rugat să-i dea casa, că n-avea unde trăi. Casa ei fusese cea mai frumoasă din sat. Autorităţile nu au vrut să stea de vorbă pe tema asta. Şi ea le spunea: „Asta e situaţia, dacă mi-aţi luat casa, aţi băgat în ea sediul colhozului, daţi-mi măcar un loc de casă, ajutaţi-mă să-mi fac un bordei, că-s numai cu mâinile, vine iarna şi n-am unde sta”. Nu   i-au dat nimic. Femeia s-a dus la raion şi a luat cum a ştiut şi ea (era o femeie neştiutoare de carte), a luat la rând organizaţiile astea raionale, până la organizaţia raională de partid. Aceia s-au supărat foc şi au sunat pe medicul şef al spitalului raional şi i-au spus: „Fă ceva cu femeia asta, că nu ne dă voie să lucrăm”. A fost pusă în maşina spitalului şi dusă la Costiujeni. Comisia de expertiză a aruncat-o după gratii pe motiv că-şi cerea casa ori un loc de casă. Calvarul ei a durat ani de zile. Deci, iată cum se folosea psihiatria în scopurile politice: era destul să atingi interesele mai marilor zilei, ori regimului, te luau şi te declarau bolnav.
Cred că marea întrebare la această temă este cum erau trataţi oamenii aceia? Deci, dacă omului i-a fost schimbat statutul lui social de om sănătos, în om bolnav, dacă era considerat un bolnav, primea el acelaşi tratament ca şi ceilalţi? Acesta e un mare semn de întrebare şi cred că împreună o să reuşim să răspundem la această întrebare. Înainte de a trece la problema tratamentului, aş dori să vă orientez puţin în clinica acestei boli, schizofrenia, ca să ştiţi ce înseamnă ea. Schizofrenia poate fi ca formă simplă, paranoidă şi catatonică. Întotdeauna are loc o degradare a personalităţii umane, după cum am spus anterior. Atunci când nu are loc degradare şi omul trăieşte în lumea reală, se orientează corect, nu poate fi vorba despre schizofrenie. Forma paranoidă decurge cu halucinaţii. Catatonică poate fi catatonie agitată şi stupoare. Noi ne preocupăm mai mult de forma paranoidă, fiindcă acest diagnostic se fixa de regulă prizonierilor politici: schizofrenie, formă paranoidă, comportare antisocială cu decurgere lentă (după Svejnevski). Psihiatria era condusă de la Moscova de Institutul Central de Psihiatrie Legală „Serbski”. Şi în acest institut au fost încarcerate personalităţi celebre, de pildă un evreu care a fost încarcerat şi după ce a fost externat s-a dus în Israel şi acolo a ocupat postul de ministru. Un erou al naţiunii ucrainene, Piotr Grigorenko, a fost încarcerat şi el acolo.
Trec direct la tratament. Pacienţii erau trataţi cu un medicament numit sulfazină. Cine a citit cartea lui Bukovski, el descrie cum se folosea sulfazina aceasta. Eu voi descrie altă metodă. Sulfazina se pregătea ex tempore la farmacie şi apoi se începea injectarea de la 1 cm cub până la 7cm. De regulă, pacienţii nu puteau suporta. Care era efectul tratamentului? E un tratament barbar, criminal, pentru că injecţia aceea e foarte dureroasă. La început, oamenii se văicăreau în pat ca şarpele, mai apoi, de la a treia, a patra injecţie ajungeau că nu mai puteau să mişte, nici degetele nu mai puteau să le mişte. Îmi amintesc de la un congres, unde se povestea de un pacient tratat cu sulfazină. Îmi amintesc de o vorbă a lui: mărturisea că, dacă la început spunea că ruşii ne-au ocupat ţara, că nu e o ţară, e un imperiu, că ne-au făcut rău, după aceasta, după tratament, el deducea din întrebările doctorului ce trebuie să răspundă şi spunea: „nu este adevărat ce am spus, am greşit, Uniunea Sovietică ne este prietenă, ruşii ne ajută permanent”. Se constata că în urma tratamentului acele idei greşite pe care le spusese „din cauza bolii” s-au dezactualizat. Deci tratamentul a fost de folos. Iată un element barbar.
Trec la altă metodă – tratamentul cu haloperidol. Este un medicament antihalucinogen şi e foarte toxic. Se foloseşte întotdeauna cu corectori. Dacă nu dăm corectori, el provoacă nişte complicaţii organice foarte grave ale sistemului nervos central. Domnul Bukovski spune în cartea sa că îi face pe pacienţi bolnavi de boala lui Parkinson, să tremură mai tare ca alcoolicii, li se strâmbă gura, le curge saliva şi medicii psihiatri au o expresie, spun că „bolnavii dansează”. Se pune întrebarea: de ce le dădeau doze maxime, fără corectori? Unui om care în viaţa lui nu a avut halucinaţii? Nu cred că pentru răspuns trebuie să ai cunoştinţe biologice sau de medicină, răspunsul e simplu: regimul voia să facă din oameni neoameni. Şi unde era jurământul hipocratic? Ei ţineau de jurământul partidului comunist. Îmi pare rău că nu mai am timp ca să spun mai multe.

 

Fragmente din Şcoala Memoriei 2003. Prelegeri şi discuţii de la a VI-a ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet (7-15 iulie 2003), editor Armand Goşu, editorul colecţiei Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2003

 

Alexei Maşec, medic psihiatru din Chişinău, fost deţi-nut politic, unul din puţinii care au avut curajul să vorbească despre utilizarea psihiatriei politice în R.S.S. Moldovenească în perioada comunistă