Home » Français » Centre d’Etudes » Un livre pour chaque jour » Vladimir Bukovski, Şi se întoarce vântul…

Vladimir Bukovski, Şi se întoarce vântul…

Vladimir Bukovski este, alături de Soljeniţîn şi Saharov, unul din cei trei mari contestatari anticomunişti din Uniunea Sovietică a anilor ’60-’70,. A făcut treisprezece ani de detenţie în gulagul lui Hruşciov şi Brejnev. A fost expulzat în 1976 în Occident, mai precis schimbat cu un lider comunist chilian, pe pământul Elveţiei.
 

Şi se întoarce vântul… este o carte fermecătoare şi frapantă, scrisă de unul din marile spirite ale contemporaneităţii. 

 

Deosebit de apăsător este dacă tovarăşul tău de celulă are nişte ticuri spontane, de exemplu să se scobească în nas sau să bată din picior. Deja după vreo două luni îţi devine total nesuferit şi eşti gata să-l omori. Dar se întâmplă să fii despărţit de celălalt în celule diferite, sau tu să nimereşti chiar la carceră, iar după un anumit timp să te reîntâlneşti cu el de parcă ţi-ar fi cea mai apropiată rudă: imediat izvorăsc sumedenii de întrebări, istorii, ştiri, evocări – sărbătoarea pe o săptămână e asigurată. Se mai întâmplă, desigur, şi câte o incompatibilitate psihologică, când indivizii nu pot să trăiască în aceeaşi celulă nici două zile, dar le este sortit să convieţuiască aşa ani de-a rândul. În general, însă, omenirea se împarte în două categorii: oameni cu care ai putea sta în aceeaşi celulă şi oameni cu care n-ai putea sta.
Nimeni totuşi nu-ţi cere acordul. De aceea trebuie să fii extrem de conciliant cu tovarăşii tăi de celulă şi, concomitent, să-ţi înfrânezi obiceiurile şi particularităţile: trebuie să te adaptezi la toate, să întreţii relaţii bune cu toţi, altminteri viaţa va deveni insuportabilă.
 Înmulţiţi acum toate aceste poveri cu ani şi ani, ridicaţi-le la pătrat, adunaţi aici toţi acei ani pe care i-aţi fi petrecut până acum în lagăre şi în detenţiile preventive din închisori, şi atunci veţi înţelege de ce fiecare clipă trebuie umplută cu o activitate, cel mai bine cu studierea unei discipline complexe şi complicate, care suscită o imensă încordare a atenţiei. De la invariabila lumină electrică, pleoapele încep să te mănânce şi se inflamează. De zeci de ori citeşti una şi aceeaşi propoziţie şi nu poţi s-o înţelegi deloc. Cu eforturi enorme reuşeşti să dai gata o pagină, însă de-abia ai întors foaia şi nu-ţi aminteşti de nici un cuvânt. Ia-o de la capăt, citeşte de douăzeci, treizeci de ori unul şi acelaşi lucru, nu-ţi permite luxul de a fuma până nu ai asimilat capitolul respectiv, nu-ţi permite să te gândeşti la altceva, să visezi sau să te abstragi, nu-ţi permite nici măcar să mergi la toaletă – pentru tine nimic nu e mai important pe lume decât să îndeplineşti ceea ce ţi-ai programat pentru ziua de azi. Iar dacă mâine nu-ţi vei mai aminti nimic, ia şi citeşte din nou. Şi dacă ai terminat cartea, poţi să-ţi permiţi şi o zi liberă, numai una, pentru că deja în cea de a doua memoria începe să slăbească, atenţia să se disperseze, şi iarăşi te afunzi lent, intri sub apă, exact ca unul care se îneacă, tot mai adânc, tot mai adânc, până când nu vor începe să-ţi sune în urechi, iar cercuri colorate nu-ţi vor juca prin faţa ochilor. Şi nu se ştie încă dacă vei reuşi să ieşi la suprafaţă.
 Aceasta se simte foarte bine în carceră, când eşti singur şi n-ai nici cărţi, nici ziare, nici hârtie, nici creion. Nu eşti scos la plimbare, nu eşti dus la baie, eşti hrănit o dată la două zile, nu există ferestre, beculeţul e undeva într-o nişă, în perete, la încheietura cu plafonul şi abia-abia iluminează tavanul. O proeminenţă a peretului reprezintă masa ta, o alta – scaunul tău, mai mult de zece minute nu poţi sta pe el. Pentru noapte, în loc de pat, ţi se dă doar un panou de lemn. Îmbrăcămintea călduroasă nu e admisă. Într-un colţ e un hârdău, sau pur şi simplu o gaură în podea, de unde toată ziua răbufneşte duhoarea. Cu alte cuvinte, eşti vârât într-un adevărat sac de ciment. Şi apoi şi fumatul e interzis. Şi e o murdărie seculară. Pe pereţi – urme de scuipat cu sânge, deoarece tuberculoşii sunt băgaţi tot aici. Iată aici începe  coborâşul sub apă, chiar la fund, chiar în nămol. Aceasta aşa se şi numeşte în închisoare  „a coborî în carceră” şi „a te  ridica din carceră”.
 Primele trei zile mai scotoceşti prin carceră, cauţi, poate cineva, până la tine, a reuşit să introducă mahorcă şi a ascuns rămăşiţele, poate a pitit undeva nişte chiştoace. Scotoceşti toate gropiţele şi crăpăturile. Ai la dispoziţie toată noaptea şi ziua. Ziua mai mult te străduieşti să adormi. Dar frigul, foamea şi monotonia îşi spun cuvântul. Poţi să moţăi doar vreo zece – cincisprezece minute, apoi sari brusc şi vreo patruzeci de minute alergi ca să te încălzeşti. Apoi iarăşi aţipeşti vreo cincisprezece minute, prăvălindu-te pe panou (noaptea) sau direct pe podea, cu picioarele îndoite sub tine şi cu spatele rezemat de perete (ziua), pe urmă sari ca ars şi din nou alergi pe loc o jumătate de oră.
 Treptat, senzaţia de real se pierde complet. Corpul înţepeneşte, mişcările devin mecanice şi cu cât trece timpul, cu atât mai mult te transformi într-un obiect neînsufleţit. De trei ori pe zi ţi se dă apă fierbinte, şi această apă fierbinte îţi provoacă o plăcere nespusă, de parcă se topeşte totul în tine, şi te întorci o vreme la viaţă. Eşti surprins de o durere dulce, aşa, preţ de vreo douăsprezece minute. De două ori pe zi, înainte de a-ţi face nevoile, ţi se dă un petec dintr-un ziar vechi şi tu-l citeşti de la prima până la ultima literă, de câteva ori la rând. Revezi în gând toate cărţuliile pe care le-ai citit, toţi prietenii, toate cântecele pe care le-ai auzit. Începi să aduni sau să înmulţeşti în gând cifrele. Fragmentele unor melodii, conversaţii. Timpul nu se mişcă în ruptul capului. Cazi în uitare, ba sari ca ars şi alergi, ba aţipeşti iar, însă nimic nu-ţi diversifică viaţa. Treptat, petele de murdărie de pe pereţi încep să capete contururile unor chipuri, de parcă toată celula este împodobită cu portretele deţinuţilor închişi aici, înaintea ta. O galerie de portrete ale înaintaşilor tăi.
 Poţi, ore întregi, să-i priveşti, să-i întrebi, să-i contrazici, să te cerţi şi să te împaci cu ei. După un anumit timp nici ei nu-ţi mai aduc varietate. Ştii totul despre ei, de parcă aţi fi stat împreună, o jumătate din viaţă. Unii te irită, cu alţii mai poţi încă schimba un cuvinţel. Sunt şi dintre aceia pe care trebuie să-i pui la punct imediat, altfel vor deveni prea agasanţi. Îţi vor istorisi plictisitor şi monoton detalii insignifiante din viaţa lor insignifiantă. Vor minţi şi îşi vor înfrumuseţa biografia, dacă vor observa că-i asculţi. Sunt serviabili şi agitaţi până la dezgust. Alţii tac şi privesc posac pe sub sprâncene, cu aceştia trebuie să fii cu ochii în patru, pot să-ţi şutească şi raţia de pâine. Există şi binevoitori, băieţi sociabili, de obicei mai tineri, cu care poţi să şi glumeşti. Sunt concilianţi, niciodată nu se descurajează, iar pentru gaşcă sunt gata să dea totul. De regulă ei sunt închişi pentru huliganism, viol în grup sau tâlhărie în grup. În colţ, deasupra tinetei, stă un hoţ recidivist, mai în vârstă şi mai colorat. Imediat începe să bage intrigi, să aţâţe un grup împotriva altuia, şi pe toţi împotriva ta. Să şuşotească cu ei pe la colţuri şi să schimbe priviri semnificative. Plin de importanţă şi impozanţă, neadresându-se nimănui concret, el spune braşoave, povesteşte despre deplasări sub escortă, despre lagăre, despre omoruri. E clar că provoacă un incident în celulă, vrea să stabilească regulile sale. Ştie ce se cuvine fiecăruia şi ce nu i se cuvine. Nu poţi să eviţi o ciocnire serioasă cu el, şi e mai bine să acţionezi imediat, până nu şi-a înjghebat un grup al său, până ce autoritatea sa nu s-a afirmat. Dar şi toate acestea dispar, se şterg. Şi rămâi iarăşi singur cu veşnicia, cu neantul.
 E dificil de înţeles unde te sfârşeşti tu şi unde începe această nemărginire. Corpul tău deja nu te mai reprezintă, gândurile tale nu-ţi mai aparţin, ele vin şi pleacă atunci când vor, fără să se supună dorinţelor tale. Dar ai oare dorinţe? Sunt absolut convins că moartea nu e neant cosmic, nu e un nimic blajin. Nu, ar fi prea liniştitor, prea simplu. Moartea e o repetiţie chinuitoare, una şi aceeaşi insuportabilă repetare. 

 

 

Vladimir Bukovski, Şi se întoarce vântul…, traducere din limba rusă şi note de Dumitru Bălan, Fundaţia Academia Civică, 2002