Smaranda Vultur (Timişoara)
REVOLUŢIA CA AMINTIRE
Evenimentul la care, de aproape sau de departe, am participat cu toţii în 1989 e şi va fi, din punct de vedere istoric, unul şi acelaşi. Se va numi probabil Revoluţia Română din 1989. Memoria noastră asupra lui e însă diferită. Memoria aceasta e una a fiecăruia şi depinde de momentul în care revoluţia a început pentru fiecare, de experienţa antirevoluţionară şi postrevoluţionară, dar e şi o memorie colectivă care ne aparţine tuturor şi pe care o reconstruim an de an, inclusiv prin felul în care ne amintim de aceste evenimente.
Există din acest punct de vedere, în primul rând un limbaj simbolic, cel al monumentelor, al comemorărilor. El vorbeşte despre cei care au murit atunci sau au fost răniţi, ca de eroi şi martiri. Acest limbaj e unul din modurile în care oamenii s-au obişnuit a vorbi despre suferinţa celor sacrificaţi, cu voie sau fără voie, pentru ceilalţi şi pentru mai binele acestora. Dar acest limbaj e nu doar unul care glorifică, ci unul care îi anonimizează pe cei numiţi generic eroi. Un omagiu de acest tip se poate transforma într-un proces invers amintirii, atunci când aceşti oameni sunt încă printre noi, au supravieţuit rănilor sau au o mamă sau un fiu, o fiică sau un frate, un soţ sau o soţie printre cei dispăruţi. Fiecare dintre aceştia trăieşte printre noi cu partea lui de suferinţă şi cu istoria lui, rostită în interminabile depuneri de mărturie pentru procese ce nu au avut loc şi în care realitatea faptului trăit se transformă după grilele pe care justiţia le aplică pentru a transforma întâmplările trăite în fapt judecabil.
Există însă şi o altă scenă publică pe care mărturia lor s-a făcut auzită, de data asta în special pentru spectaculosul inclus în tragismul ei. Suntem obişnuiţi a suporta mai uşor suferinţa dacă o vedem învăluită în măreţia tragicului sau dacă între ea şi noi se interpune ecranul televizorului şi decupajul inevitabil al „rescrierii” ei.
Din păcate pe această scenă, tot mai des şi cu cât au trecut anii, în absenţa unei reglementări juridice a responsabilităţilor, cei pe care ne place a-i numi mai degrabă eroi decât victime s-au întâlnit cu proprii lor călăi sau torţionari în numele unei democratizări a opiniei, al unui elan spre obiectivitate, din capul locului ratat. Aflarea adevărului este, cred, în primul rând sarcina procuraturii şi a justiţiei, împrăştierea ei în variante multiple nu poate decât să sporească confuzia şi să acrediteze idei false. Cum spuneam, memoriile noastre nu coincid. O foarte mare parte a populaţiei României identifică revoluţia cu ce a văzut la televizor, deci exact cu acea parte a ei care a început a fi trucată. În continuare, pentru cei mai mulţi, revoluţia va fi, ca memorie, această intersecţie de discursuri ce ne parvine prin mass-media şi care, vrând-nevrând, ne influenţează şi, aş spune, chiar ne construieşte memoria.
Trăim într-un spaţiu memorial în care, poate cu o accelerare nemaiîntâlnită până acum, memoria noastră se transformă în istorie, în prilej de întrebări şi reflecţie. Colocviul la care participăm azi o dovedeşte pe deplin. Documentele nu pot fi însă la fel de repede despărţite de faptul consumat pe viu şi chestiunea morţilor şi a răniţilor se constituie mereu în nucleul dur, dureros, al suferinţei imposibil de ocultat, al revoltei pe care bunul simţ o dictează conştiinţei şi nu doar inimii, căci dincolo de problema adevărului sau a iertării şi pedepsirii stă cea a responsabilităţii. E, după mine, un lucru esenţial, pentru că numai recunoaşterea vinei poate fi un scut împotriva repetării erorii şi când această repetare implică uciderea celui nevinovat ea devine o problemă de responsabilitate colectivă. Putem, cum s-a spus aici, ierta individualizat, dar nu puteam în numele altora să absolvim prin uitare, minciună sau confuzie pe cei care din ordin, inconştienţă, fanatism, frică sau impulsuri criminale decenzurate de împrejurări, au ucis. Cu atât mai odios mi se pare ca unii dintre aceştia, sau unii dintre cei care i-au servit pe aceştia, să fie invitaţi în emisiuni televizate pentru a se disculpa abil şi iresponsabil sau cinic, punându-i în situaţia de a se apăra exact pe cei persecutaţi sau umiliţi până mai ieri. O inversare de roluri, favorizată de absenţa procesului clarificator, dar şi de rămânerea celor vinovaţi în funcţii importante, de transformarea lor peste noapte în prosperi oameni de afaceri.
Pentru a nu rămâne la generalităţi şi pentru a arunca o privire asupra felului în care funcţionează „pe viu” memoria Revoluţiei din 1989, dincolo de aspectele comemorative sau ale anchetelor de tip jurnalistic, mă voi opri la două cazuri oarecum complementare, întrucât ele pun faţă în faţă situaţii de amintire radical diferite, dar în acelaşi timp două linii de forţă pe care evoluează memoria colectivă azi, în întreaga societate românească. Această memorie ne interesează nu ca obiect de studiu în sine, ci ca o componentă fundamentală a felului în care poporul român va şti sau nu să trăiască în orizontul de idealitate şi exigenţe pe care anul 1989 i l-a pus la îndemână, neratând întâlnirea sa cu istoria, dar mai ales ocazia de a se privi critic şi autocritic, de a se elibera de minciună şi mistificare.
Participând la radio Timişoara, la invitaţia redactorei Marcela Păcurariu, la o serie de emisiuni consacrate memoriei Revoluţiei din decembrie 1989, am avut ocazia să ascult mărturia lui Constantin Jinga, rănit grav în Revoluţie (salvat doar de competenţa şi priceperea unui medic cum este dr. Virgil Ene, de al cărui ajutor a beneficiat). Constantin Jinga este în prezent student la teologie la Universitatea din Timişoara, după ce a absolvit între timp facultatea de litere, la franceză. Era în 17 decembrie ’89 student al acestei din urmă facultăţi şi fusese în acea zi de duminică de serviciu la cantină. Traversând oraşul în drum spre casă, avea să constate cu uimire felul în care frica timişorenilor se transfigura în curaj, ca o izbăvire, tot mai mulţi fiind aceia care într-un impuls miraculos se transformau din spectatori ai grupurilor de manifestanţi în participanţi direcţi la acţiunile de protest. La un moment dat, aflat într-un grup în acre erau, alături de bărbaţi, şi femei şi copii, C.J. asistă la încercările unui cetăţean de a vorbi cu soldaţii aliniaţi în dreptul magazinului Comtim şi de a-i convinge să li se alăture, având în vedere că după terminarea serviciului militar urmau şi ei a fi obligaţi să reia viaţa mizeră şi chinuită a celorlalţi. Răspunsul vine prompt: comandantul plutonului ordonă retragerea cu câţiva paşi a soldaţilor şi apoi foc, fără vreun avertisment prealabil. La primul foc, probabil trans în aer, nimeni din grup nu mişcă. Ca şi ceilalţi, probabil C.J. crede într-o simplă acţiune de intimidare, mai ales că ştia din timpul serviciului militar, pe care îl încheiase cu câteva luni înainte, că este strict interzis să se tragă asupra unui grup în care sunt femei şi copii. Dal la al doilea foc, câţiva oameni cad împuşcaţi, iar la al treilea, C. Jinga e împuşcat în plămâni. Amintirea lui asupra a ceea ce s-a întâmplat, în continuare, pe străzi, în oraş, se opreşte aici. Pe patul de spital, luptându-se cu moartea şi învingând-o, va fi asaltat de ziarişti, va depune zeci de mărturii în faţa lor de-a lungul vremii, dar şi depoziţii în dosare cărora nu li s-a dat curs. Nici până azi nu ştie cine a fost acel comandant care a ordonat foc, cine sunt cei care au tras. E normal deci să se simtă dezamăgit, să i se pară uneori că nu are sens să mai vorbească despre asta, dar el ştie şi este conştient că se mizează şi pe această oboseală. Ar fi dispus, în spirit creştin să acorde iertare, dar nimeni nu i-a cerut-o până azi. În legătură cu comemorările anuale, vede în ele o traducere, aproximativă ca toate traducerile, a ceea ce s-a petrecut în mod real în acel decembrie, ceva din ce în ce mai depărtat de această realitate. Pentru el şi pentru alţii ca el realitatea a devenit prea repede un simbol.
Am rezumat mărturia lui C. Jinga pentru că ea face parte din acel nucleu dur, dureros, pe care nu îl putem oculta atunci când vorbim de enigmele acelui decembrie, oricât ne-am strădui să uităm oroarea şi suferinţa, înfrângerile şi vina ce se ascund dincolo de sacrificii şi ceea ce ni se pare azi măreţia tragică a evenimentelor.
La fel de semnificative pentru memoria colectivă a revoluţiei mi se par însă şi mărturiile colegilor săi de generaţie, studenţi care au trăit evenimentele ca spectatori, aşa ca majoritatea românilor, de altfel. Cerându-le să scrie ce îşi amintesc legat de acele zile, când aveau, majoritatea dintre ei, între 16 şi 18 ani, am obţinut mărturii care se confirmă în multe puncte unele pe altele, în sensul că relatările lor evocă insistent mai ales anumite aspecte, în defavoarea altora. O afirmaţie cvasi-unanimă e aceea că adolescenţii care erau atunci, erau, destul de vag şi doar la modul foarte general, la curent cu ce se întâmpla în jur, interpretând acest lucru în termenii unui dezinteres politic („Nu mă pricepeam la politică”). Adevărul le era cunoscut doar de la câte un bunic cu nostalgii monarhiste şi care asculta Europa Liberă, sau se reflecta într-o stare de spirit: „Pe atunci mi-era ciudă pe Ceauşescu şi pe regimul lui, mai ales atunci când îmi spunea mama că vom ajunge, cu timpul, să mâncăm în comun, în cantine uriaşe, să purtăm obligatoriu salopete şi să primim obligatoriu chiriaşi pentru că avem o casă prea mare pentru noi”. În linii mari, însă, situaţia se prezenta în termenii în care o aproximează una dintre studente: „Nu cunoşteam nimic despre dedesubturile comunismului. Profesorii aveau grijă să ne spulbere orice dorinţă de a evada din baremuri şi rigori. În plus, vin dintr-un sat unde toţi oamenii sunt ortodocşi, unde învăţătorul mergea la biserică şi preotul putea să ţină în voie slujbele sau alte activităţi religioase, unde oamenii furau de la C.A.P. cu acordul şefilor, unde toată lumea o ducea bine şi nu părea nemulţumită… La istorie aveam un profesor maniac în formarea poporului român şi a limbii române, despre care ne vorbea mereu. La literatură se respecta programa şi ideile din manual. Nu ni se dădea decât bibliografia indicată”.
În ce priveşte revoluţia propriu-zisă, marea majoritate a studenţilor de azi, nelocuind atunci în Timişoara, au trăit-o de la distanţă, ca pe o succesiune imprevizibilă şi palpitantă de ştiri şi informaţii: „am auzit câte ceva prin tren”, „a sunat mama la Timişoara să vedem ce se întâmplă”, „deşi nu ştiam ce, aşteptam ceva, am ascultat şi eu la radio”, „s-a anunţat că Ceauşescu a căzut”, „am trăit revoluţia mai mult alături de realizatorii emisiunilor de la TV”, „am stat toată ziua şi am urmărit, practic, revoluţia la televizor”. Evident că în acest fel, zilele de 16-21 decembrie, decisive totuşi pentru ce s-a întâmplat în continuare, există în memoria celor mai mulţi doar ca un ansamblu emoţional intens, dar difuz şi contradictoriu, împărţit între tensiune, agitaţie, frică, groază, durere, nesiguranţă, emoţie, curiozitate, uimire şi bucurie, fericire, speranţă, entuziasm (am utilizat doar cuvintele folosite de mărturii). Situaţia descrisă de o fată din Făgăraş corespunde celei din nenumărate alte locuri din ţară: „La noi nu au fost lupte, împuşcături şi alte chestii de genul ăsta. Toată lumea era bucuroasă, radia de fericire, o fericire care, pe moment, ne-a făcut să sperăm la o viaţă minunată şi fără stresul cotidian trăit până în acele momente”. O concitadină a ei a fost mai repede la curent cu ce se întâmpla, pentru că, în timp ce o ajuta la pregătirile de sărbători pe mama sa, „ascultau Europa Liberă şi au aflat ştirea că timişorenii nu au mai suportat asuprirea comunistă şi au ieşit în stradă”. Asta în timp ce „la Radio Actualităţi în proslăveau pe bravul conducător prin cântece adecvate”.
În ce priveşte reacţia individuală în faţa evenimentelor în curs de desfăşurare, ea e notată în termeni ca aceştia: „nu-mi venea să cred, nu ştiam ce să fac”, „trăiam cu frica de a nu se întâmpla ceva mai rău”, „mă întrebam oare ce-o să se întâmple, ce-o să fie în continuare?”
Un alt punct comun al amintirilor despre revoluţie, menţionat de studenţii care s-au încredinţat paginii scrise, îl constituie aprecierea globală a evenimentului în perspectiva timpului care a trecut. Pentru unii a fost ca o restabilire de echilibru după o perioadă de ieşire din norme: „Când lucrurile au intrat în normal, m-am întors din nou la R. şi totul a fost bine”. Pentru alţii a adus schimbări de grade diferite: „De acum înainte am simţit că nu mai trebuie să ascult Europa Liberă pentru a afla adevărul despre ţara mea”; „Pe urmă şi celelalte zile şi sărbătorile au urmat la fel, deschizându-ni-se ochii, cunoscând adevărul, minciuna în acre am trăit, chinul dus de alţii. Pentru mine a fost o revelaţie”. Unii regretă momentele de sublim de atunci, văzându-le trădate de ce a urmat: „Aş putea spune că am trăit zile pline de spaimă, emoţii, speranţă, sentimente provocate şi alimentate de zvonuri, de ştiri false, de lipsa de ştiri. Am sperat că se va schimba ceva, că toţi oamenii vor binele, pentru ei, pentru copiii lor, pentru ţară. Nu mi-aş fi imaginat că unii dintre ei se orientează atât de repede şi a-şi organiza „buticuri”, că vor alege un preşedinte fost comunist, că adunaţi la un loc pentru câteva zile, se vor despărţi într-un egoism şi individualism fără margini. Cum de s-a putut striga ore întregi „Există Dumnezeu!” „Libertate!” ca în câteva zile să nu mai existe nimic? Idealuri spirituale, aţâţate câteva zile, au fost repede schimbate în afaceri mărunte, necurate, care au cuprins întreaga ţară”.
Pentru mulţi, însă, revoluţia a însemnat şi începutul unei evoluţii: „La început părea un vis că, dimineaţa, când deschizi televizorul, vezi altceva”, dar a câştigat valoare în timp, prin înţelegerea durerii celor care au suferit înainte de ea sau a celor care au luptat pentru ea. Procesul de conştientizare a ceea ce s-a întâmplat atunci include pentru unii şi o reconsiderare a raporturilor cu sine şi am ales, pentru a încheia, un citat mai lung, ce mi se pare a descrie exact traseul acestei prefaceri, precum şi locul comun posibil al amintirilor noastre:
„Nu am amintiri proprii spectaculoase, tragice, din revoluţie. Am doar gândurile de azi despre ce am fost eu atunci. Aş fi vrut să fiu sufleteşte mult mai aproape de cei care au suferit, pentru că simt că ei au suferit şi pentru mine, în locul meu, în timp ce eu eram prea rece, prea superficială… Aş fi vrut ca acele clipe ale revoluţiei, acele zile de jertfă să le trăiesc cu o teamă sfântă. Asta regret şi ar trebui să simt această vină mai profund… aş vrea să mă doară suferinţa celor care au murit atunci, ca acea durere a lor să mă trezească, să mă mobilizeze. Atunci… privit de acum – cred că îmi pare altfel. Dacă scriam atunci cred că eram nesinceră fără să-mi dau seama. Atunci nu mă simţeam vinovată, atunci nu m-am cercetat”.
O enigmă care împlineşte şapte ani. Timişoara 1989-1996. Comunicări prezentate la Simpozionul cu acelaşi titlu de la Timişoara (18-19 decembrie 1996), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 1997
