Dorana Coşoveanu
ŞI ARTA A SUPORTAT O REVOLUŢIE
Mulţi dintre noi au făcut parte din distribuţia uriaşă a scenariului declanşat de evneimentele din decembrie ’89. Unii îl cunoşteau dininte şi-şi învăţaseră rolurile, alţii au fost împinşi în scenă de disperare, de speranţă, de curaj şi de buna lor credinţă.
Despre această a doua categorie cred că merită să vorbim şi despre ce au însemnat ei, nu numai în stradă, în piaţa Operei din Timişoara, sau a Universităţii din Bucureşti, în calea Girocului, la C.C. sau la TVR, ci în locurile care au constituit atunci zonele criminale de şoc prin incendierea Bibliotecii Universitare şi a Muzeului Naţional de Artă din Piaţa Revoluţiei.
Pentru că nu cred că cineva poate uita atât de intens mediatizatele flăcări care cuprinseseră aceste două clădiri, în noaptea de 22 decembrie, şi panica nebună pe care a trăit-o centrul Bucureştiului atunci.
Ca martor direct a ceea ce s-a întâmplat, în acele zile şi nopţi, în M.N.A., voi încerca, cât mai succint, să reiau firul evenimentelor de acum 7 ani, despre care se ştiu mai puţine lucruri.
Eram atunci muzeograf-cercetător, de peste 20 de ani, şi bineînţeles cunoşteam muzeul şi oamenii lui foarte bine. O lume amestecată de activişti culturali înrăiţi şi oameni oneşti, de impostori şi profesionişti care ştiam cât eram de cenzuraţi şi de supravegheaţi de securitate, ţinând seama că din clădirea palatului (fostul palat regal) 1/3 reprezenta muzeul, iar restul de 2/3 aparţinea Consiliului de Stat. O vecinătate nefastă.
Întâlnindu-i zilnic pe „băieţii cu ochii albaştri” care patrulau zona palatului sau pe cei care supravegheau în interiorul acestuia, ajunsesem să-mi perfecţionez radarul, aşa încât cu greu mă puteam înşela asupra apartenenţei „profesionale” a unei persoane. De aceea, în dimineaţa zilei de 21 decembrie, când oamenii erau aduşi la mitingul din faţa C.C.-ului (aşezat vis-a-vis de muzeu) mulţimea supradimensionată a „civililor” de ordine cu cravate grena şi pantofi gri nu prevestea nimic bun.
Desigur, ceea ce se întâmplase deja la Timişoara, în zilele precedente, ne încurajase şi aşteptam să ieşim şi noi, cu toţii, în stradă.
Plutea în aer răzmeriţa.
Am urmărit mitingul de la o fereastră a ultimului etaj al muzeului; am trăit momentul unic al întreruperii discursului prezidenţial de vuietul dezaprobator al mulţimii şi-am asistat, ca la un film de groază, la evacuarea disperată şi rapidă a pieţei, urmată de o linişte sinistră. Tot spaţiul dintre C.C. şi muzeul nostru era pustiu, pe jos rămăseseră doar lozincile abandonate şi portretele ceauşiste – un fel de gunoi straniu.
Din acel moment întreaga zonă a intrat sub supravegherea scutierilor. Publicul a fost evacuat şi muzeul închis.
Noaptea de 21-22 decembrie a însemnat pentru bucureşteni piaţa Universităţii, sutele de lumânări aprinse pentru Timişoara, pe peluza Teatrului Naţional, lansarea sloganului „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara” şi apoi gloanţele.
Iar în dimineaţa lui 22 decembrie pentru a ajunge la muzeu a trebuit să trecem legitimându-ne de fiecare dată – cele trei cordoane de militari care înconjuraseră deja întreaga zonă a pieţii Revoluţiei. Atmosfera era tensionată, cei care fuseseră noaptea la Universitate se priveau cu îngrijorare. Foarte mulţi nu mai veniseră la slujbă, probabil de spaimă.
Dar încordarea noastră a fost de scurtă durată. Cordoanele militare s-au frânt sub presiunea şi a florilor mullţimii, entuziasmul a izbucnit şi strigătul „jos comunismul” a invadat piaţa.
Elicopterul prezidenţial şi-a luat zborul de pe terasa C.C.-ului ăn huiduiala generală, iar prin ferestrele clădirii au început să se arunce portrete, cărţi, obiecte.
Văzând cu câtă viteză zburau lucrurile din temeutul sediu al P.C.R. am realizat, într-o fracţiune de secundă, pericolul ce ne putea aştepta, ţinând seama de vecinătatea – de care vorbeam – cu Consiliul de Stat, atât de iubit de Ceauşescu şi-atât de detestat de mulţime.
În preajma grilajului se auzeau glasuri care îndemnau la escaladarea acestuia şi intrarea în palat.
Am luat repede o pancartă pe care am scris că muzeul ne aparţine nouă tuturor şi trebuie ocrotit. Din fericire, furia celor din piaţă a fost deocamdată stăvilită.
Ne-am gândit apoi că ar fi bine ca cele mai preţioase obiecte să le adăpostim în depozite. Directorul de atunci, un activist notoriu al partidului comunist, s-a opus, considerând că nu este cazul „să provocăm panică”. Dar cum nimeni nu-l mai asculta, tezaurul de artă medievală şi o bună parte din capodoperele picturii universale, lucrări de mici dimensiuni de van Eyck, Antonello da Messina au fost duse din sălile de expunere în depozitele de la subsol. Numai Dumnezeu ne-a dat gândul cel bun, pentru că, altfel, ar fi fost distrus, în noaptea ce a urmat, întregul tezaur naţional al României, acele piese rarisime ale artei plastice mondiale valorând milioane şi milioane de dolari.
Odată cu înserarea am rămas în clădire o mână de oameni, ţinuţi în loc de nu ştiu ce presentimente ciudate. Sau poate simţeam responsabilitatea celor 90 000 de lucrări pe care bătrânul palat le ocrotea.
Deodată, din senin, a început să se tragă, în răpăieli scurte, sacadate. Am fost asurziţi de zgomotul geamurilor pulverizate, al pereţilor găuriţi, al uşilor sărite din ţâţâni.
Telefoanele şi lumina au fost întrerupte, deşi în clădirea sălii de spectacole era lumină. Totul devenea sinistru. Nu ne dădeam seama dacă se trăgea din afară sau din interiorul muzeului. Cine şi de ce trăgea? Erau soldaţi, erau terorişti? Cum ajunseseră ei în clădirea bine închisă?
Deodată m-am trezit lângă mine cu o tânără care venise din piaţă să ne ajute, o elevă de 15-16 ani.
În sfârşit, noaptea de groază – în care am crezut că întregul muzeu se va prăbuşi peste noi – a trecut. Mirosea îngrozitor a fum, căci toate ferestrele erau sparte şi vântul circula nestingherit prin săli. Încercam să părem curajoşi urcând la etajul II al „Galeriei europene”.
Dar chiar cred că eram, pentru că frica fusese izgonită de un soi de disperare şi de furie neputincioasă, împotriva duhului dezastrului care se dezlănţuise. Totul era pârjolit. Pereţii sălilor în care erau expuse Rubens, Rembrandt, Jordans şi Breughel – minunile lumii – erau străpunşi de obuze şi gloanţe, luminatoarele dispăruseră, panourile erau carbonizate, ramele rupte atârnau şui, fără pânzele lor. Era întuneric, un fum gros ne îneca şi ne grăbea să încercăm să scoatem lucrurile rămase.
Eram doar trei grupuri de „comando” care ne împrăştiaserăm în muzeu, fiecare alcătuit dintr-un muzeograf şi câţiva soldaţi de la pază.
Încercam să desprindem o tapiserie de pe perete care, în nelumina dimineţii, ni se pare doar îngrozitor de afumată. Dar în clipa în care o atingem, ea se năruie într-o unduire stranie, descompunându-se într-o pulbere fină neagră care se prelingea de-a lungul zidului, la picioarele noastre. Eram îngrozită. Total carbonizată, rămăsese lipită de perete, ca o umbră sinistră a ceea ce fusese, numai cu o zi înainte, o splendidă verdură flamandă din secolul al XVI-lea.
Dar nu aveam voie să ne gândim la asta. Nu aveam timp. Afară, deşi se mai luminase, se auzeau încă şuierături răzleţe de gloanţe.
În grupul meu, soldaţii mă urmăreau cu priviri speriate dar atenţi şi tăcuţi. Erau foarte tineri, recruţi probabil, aflaţi în prima lor „acţiune”. Tablourile, unele dintre ele foarte mari, cu rame foarte grele, trebuiau transportate cu grijă şi cât mai repede, în depozitele în care nu ajunsese focul. Mi-am atârnat cheile de gât ca mâinile să se poată mişca nestingherite, am luat la rând sală cu sală, lucrare cu lucrare, coborând, urcând şi coborând din nou, cu grijă, pe scările pline de moloz şi cioburi, de zeci şi zeci de ori.
O mână de oameni pentru mai bine de 7.000 de metri pătraţi de spaţiu de expunere! O mână de oameni înspăimântaţi, dar temerari şi neînchipuit de operativi. În câteva ceasuri – grele – în sălile de expunere n-au mai rămas decât sculpturile grele şi câteva piese de mobilier.
Din această dimineaţă au început însă nedumeririle şi bizareriile.
Directorul a transmis prin radio un S.O.S., chemând oamenii din afară să salveze muzeul care „se află în pericol.” Afirmaţiile lui – de tipul: „arde cabinetul de stampe” – erau inexacte, ţinând seama că acesta se afla în subsol şi era intact. Arsese, adevărat, la etaj un birou al cabinetului de stampe, ceea ce era cu totul altceva.
Apelul lui, identic în termeni cu cel emis de T.V.R., a fost urmat de apariţia unui grup compact şi ciudat de tineri, veniţi nu se ştie de unde (unii erau din Galaţi), înarmaţi cu automate sofisticate şi conduşi de un bărbat între două vârste, care se prezenta când revoluţionar, când reporter cinematografic, când ofiţer şi care (şi mai ciudat) deţinea deja o legitimaţie eliberată de F.S.N.: Muscalu.
Din acel moment, muzeul a fost controlat şi „apărat” de aceste gărzi şi de soldaţii în termen. S-au adus lăzi cu armament, s-au instituit patrule interne, n-am mai avut voie să circulăm neînsoţiţi. Cu ajutorul câinilor se ăutau teroriştii. Se aruncau gaze lacrimogene în subsolurile palatului.
Eram asiguraţi că suntem în legătură permanentă cu „şefuş” dar cine era acela nu ştia nimeni.
Ni s-a recomandat cu insistenţă, ţinând seamă de „atacurile armate intense, arabe, ce vor urma”, să plecăm acasă, dar noi ne-am încăpăţânat să rămânem. În acele zile şi nopţi am stat cu toţii într-o sală interioară a muzeului, care, neavând ferestre, era ceva mai apărată. Se dormea pe jos, pe covoare, pe scaune, în fotolii.
Aşa ne-a găsit Crăciunul, iar veselia musafirilor noştri (cărora, în afară de mâncare şi băutură, li se adusese şi un TV şi casete cu filme erotice), mi se părea şi mai stranie, ţinând seama că sângele celor morţi în stradă încă nu fusese spălat. De ce a fost nevoie de această echipă veselă de „revoluţionari” introdus într-o instituţie al cărei corp de pază civilă şi militară exista bine organizat?
Nu era singura ciudăţenie. Au existat întrebări pe care mi le-am pus atunci şi mai târziu, la care nu am aflat răspuns, dar nu mi-am pierdut speranţa, pentru că – după opinia mea – este o falsă teorie incapacitatea de a aduna părţile pentru compunerea unui întreg:
– Cine au fost cei care au tras din muzeu în oamenii din piaţă şi cei care au tras în interiorul muzeului, în cele trei zile de după 22 decembrie?
– De ce a fost nevoie să se incendieze, cu napalm, un laborator de restaurare-pictură, sala de spectacol, biblioteca Consiliului de Stat, birouri ale cercetătorilor din muzeu, şi cine a făcut-o?
– Cine au fost criminalii sau psihopaţii care au împuşcat, în mod deliberat, lucrări unice ca valoare – ţintind în inimă sau în gâtul unor splendide portrete, cum a fost cel al Saftei florăreasa pictat de Luchian sau al domniţei Ruxandra din fresca de la Curtea de Argeş, madonele picturii spaniole şi italiene ale secolulu al XVII-lea?
– De ce adevărate capodopere ale genului au fost luate drept ţintă? Analizând direcţia din care veneau gloanţele şi rupturile provocate pânzei tablourilor, un expert englez a ajuns la concluzia că s-a ochit de la 50 cm distanţă şi fdin faţă – adică cu tot dinadinsul.
Am călcat pe un covor de tuburi de cartuşe trase, am pansat soldaţi, am adunat haine însângerate din moloz, fără să vedem niciun trăgător; am văzut, în schimb, un aşa-zis „terorist”, de fapt un membru al Direcţiei a 5-a, răspunzător de securitatea Consiliului de Stat şi a muzeului, arestat pentru că trăsese în muzeu din blocurile de vizavi, dar eliberat după câteva ceasuri de anchetă, făcută de nişte aşa-zişi „reprezentanţi ai noii puteri”.
Atunci în ’90 un poet şi-a amintit că şi arta a suportat o Revoluţie:
ARDE MUZEUL
Rembrandt şi El Greco de aici
şi din toate muzeele lumii
luptă alături de militari şi studenţi.
Ochii lui Ţuculescu privesc
Piaţa Palatului.
Anonimul spaniol din alt veac
scandează alături
de noi: Olé, Olé,
Disctatorul nu mai e!
Şi anemonele, anemonele.
În Decembrie.
Pe tinere morminte…
Sorin Vieru
(„Arde muzeul”, vol. „Momentan”, ed. ARA, 1991)
Am asistat în interiorul muzeului la alcătuirea ad-hoc a tot felul de comitete şi comisii politico-ideologice, de către diverse personaje pe cât de ilustre, pe atât de dubioase, am primit scrisori şi telefoane de ameninţare.
Nu am asistat la un scenariu povestit de altcineva, ci am trăit aievea un coşmar, în care fiecare detaliu a avut semnificaţie.
Ca preşedinte al F.S.N.-ului şi mai târziu ca directoare a muzeului nu am fost niciodată consultată asupra celor întâmplate în acele zile, în timpul Revoluţiei din decembrie ’89, în acest muzeu. Nici dl. Sergiu Nicolaescu, nici dl. Valentin Gabrielescu nu au considerat că în raportul domniilor lor ar fi fost util să se găsească şi depoziţiile celor câţiva care au trăit Revoluţia într-unul din locurile programate diabolic pentru marele spectacol.
Tezaurul ţării din M.N.A. ar fi avut soarta zestrei Bibliotecii Universitare, ar fi fost jefuit şi distrus complet dacă o mână de oameni nu l-ar fi iubit şi apărat. Aş vrea să amintesc că niciunul din muzeografii care au rămas în muzeu timp de zile şi nopţi de infern, în mijlocul acţiunilor militare din piaţa Revoluţiei, din spirit de devotament pentru bunurile naţionale, fără să se gândească la periclitarea propriei vieţi, niciunul nu a cerut un brevet care să-i ateste participarea la revoluţie, aşa cum au făcut-o mulţi alţii. De aceea, poate, merită, din când în când, să ne reamintim că ei există şi că lor li se datorează faptul că – din 90 000 de opere de artă ale patrimoniului naţional – numai 250 au avut de suferit.
O enigmă care împlineşte şapte ani. Timişoara 1989-1996. Comunicări prezentate la Simpozionul cu acelaşi titlu de la Timişoara (18-19 decembrie 1996), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 1997
