Crăciunul

  • Claudiu Secaşiu, Execuţiile sumare din anul 1949 – un studiu de caz, în Analele Sighet 7- Anii 1949 – 1953: Mecanismele terorii. Comunicări prezentate la al VII-lea Simpozion al Memorialului de la Sighetu Marmaţiei (2-4 iulie 1999), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 1999

(…)
În anul 1949, Alexa Bel, ţăran înstărit, în vârstă de 52 ani, era considerat „chiabur”, posedând o batoză de treierat şi 82 iugăre de pământ. Anterior, înaintea izbucnirii celui de-al doilea război mondial, fusese primarul comunei, ca naţional-ţărănist.
Datorită averii şi politicii pe care a continuat s-o facă şi mai târziu, precum şi unor dispute cu consăteni înscrişi în P.M.R., Alexa Bel a fost condamnat în lipsă de Tribunalul Militar Cluj, la un an închisoare corecţională, pentru „răspândirea de ştiri false cu caracter duşmănos”, în speţă, sloganul „Vin americanii!”.
După ce a aflat de condamnare şi fiind urmărit şi pentru nepredarea cotelor, Alexa Bel a devenit fugar, ascunzându-se prin păduri. Conform documentului Securităţii din 1968: „Din verificările efectuate, a rezultat că Bel Alexa în poziţia de fugar înarmat (cu o puşcă – n.n.), nu a aderat la nici o bandă care acţiona în acea perioadă prin părţile locului şi nici că s-a dedat la tâlhării sau atacuri împotriva organelor de partid şi de stat”.
Fiind căutat fără succes de mai multe ori, primindu-se un ordin telefonic de la şeful Securităţii fostului judeţ Someş, mr. N. Briceag, în noaptea de 24/25 decembrie 1949, s-a organizat acţiunea de prindere a lui Alexa Bel, la domiciliul său din satul Cufoaia, unde venise să serbeze Crăciunul.
Circa douăzeci de miliţieni, din cadrul circumscripţiei Tg. Lăpuş, au încercuit casa: Alexa Bel, „deşi a ieşit din casă înarmat şi pregătit să fugă, fiind însă somat de către lucrătorii de miliţie, s-a predat fără a opune vreo rezistenţă”. Bătut de miliţieni cu patul armei în cap, a petrecut noaptea în casa unui membru de partid, după care a fost dus la sediul circumscripţiei de miliţie din Tg. Lăpuş.
Raportând arestarea, miliţienii au fost apostrofaţi de superiorii din Dej că l-au prins viu şi li s-a transmis ordinul, din partea mr. Briceag, ca Alexa Bel să fie dus înapoi la domiciliul său, unde fusese prins şi, „sub pretextul că a fugit de sub escortă, să fie executat”. Încercând să pună sub semnul întrebării legalitatea unui asemenea ordin, şeful grupei de miliţieni şi locţiitorul politic au fost făcuţi responsabili de executarea întocmai a dispoziţiilor Securităţii.
Alexa Bel a fost dus înapoi la domiciliul său şi dezlegat, spunându-i-se să fugă din grădină spre casă pe o potecă. Ultimele clipe de viaţă au fost reconstituite în amănunţime, în nota-raport adresată conducerii Securităţii, în luna octombrie 1969:
„Iniţial Bel Alexa, de teama de a nu fi împuşcat, a refuzat să plece din mijlocul miliţienilor ce erau adunaţi în jurul lui, însă, după mai multe insistenţe şi ameninţări, el a fost determinat să plece spre casă. Când Bel Alexa s-a depărtat circa 10-15 metri de grupul de miliţieni dispuşi în semicerc în urma lui şi s-a apropiat la circa 30-40 m de casă, la comanda fostului sergent major Trif Fabian (care conducea acţiunea de execuţie) cei 5 subofiţeri de miliţie […] au deschis foc asupra lui împuşcându-l. La câteva minute după ce Bel Alexa a fost împuşcat, la locul faptei şi-a făcut apariţia Bel Ioan (vecin şi cumnat cu victima – alarmat de focurile de armă trase de miliţieni) unde l-a găsit pe Bel Alexa căzut la pământ, plin de sânge şi care încă se zbătea, nu murise. În prezenţa lui Bel Ioan (după cum acesta a relatat) fostul subofiţer Paşca Vasile a mai tras un foc de armă asupra lui Bel Alexa şi acesta a decedat. […]Tot din relatările sus-numitului [Ioan Bel – n.n.] fostul subofiţer Trif Fabian a mers la soţia victimei care dormea în casă şi după ce a trezit-o i s-a adresat cu următoarele cuvinte: „Hai scroafă puturoasă şi îţi ia porcul din grădină că a fost lichidat”. Tot respectivul subofiţer i-a cerut soţiei lui Bel Alexa ca până dimineaţă el să fie înmormântat, pentru ca cetăţenii din sat să nu poată lua cunoştinţă de condiţiile în care a fost omorât.
În cele din urmă, cu toată dispoziţia dată de fostul sergent major Trif Fabian de a-l înmormânta pe Bel Alexa până în dimineaţa zilei de 26 decembrie 1949, membrii familiei lui l-au înhumat – după obiceiurile locale – în după-amiaza zilei respective (în grădina proprie, unde se află şi azi, la circa 150 m de casă) în prezenţa unui numeros public din satul Cufoaia, în faţa căruia fiul victimei, Bel Valer, revoltat de uciderea tatălui său, a ţinut un discurs, arătând împrejurările în care a fost prins şi omorât!”.
Discursul rostit la înmormântarea tatălui său a însemnat pentru Valer Bel începutul unor persecuţii, care au continuat aproape douăzeci de ani. Iată-le, consemnate de anchetatorii din anii 1968-1969:
„Bel Valer, fiul victimei Bel Alexa, a relatat că el şi familia nu au reuşit să cunoască nici până în prezent de ce tatăl lui a fost împuşcat şi că nu s-au adresat nimănui pentru a afla adevărul, de teama unor eventuale consecinţe. De altfel, Bel Valer a spus că de la moartea tatălui lui şi până în anul 1968, pentru motivul că acesta ar fi fost „bandit”, a avut de suportat multe consecinţe care l-au afectat moral şi materialiceşte (a fost deseori dat afară din diferite servicii, a fost scos din facultate, copiii lui nu au fost primiţi în liceu şi facultate, fiind nevoit în ultimă instanţă să dea spre înfiere pe fiul cel mare pentru a putea să-l înscrie şi să urmeze facultatea)”.
(…)

 

  • Elena Spijavca, Munci şi zile în Bărăgan, Fundaţia Academia Civică, 2004

1951
(…)
24 decembrie
Azi e ajunul Crăciunului şi fiecare are în suflet o speranţă spre mai bine. Liusic e la pod şi a adus lemne cu sacul pe spate. Am făcut mai multe feluri de mâncare: salată [à la] russe, muşchiuleţ de viţel împănat cu usturoi, ruladă din piept de găină, căci avem şi o găină de la Însurăţei. I-a făcut-o cadou gazda unde a stat Liusic când a făcut făină.
Am preparat o supă şi sos de viţel. Am avut mâncare pentru 3 zile, iar după aceea nimic, nici un cartof pentru o supă.

25 decembrie
Zi de mare sărbătoare, pe care am sărbat-o fără biserică, dar am sărbat-o în casă, am cântat şi am citit.

26 decembrie
Am primit 1000 lei de la Unchiul Jean – Arad. De altfel, nici un eveniment în casă.
(…)

1952
(…)
24 noiembrie
Dar spre ziuă a început o ploaie puternică ajutată şi de un vânt turbat. Ne-a căzut complet coşul casei, chiar şi în pod. Pe chestia asta ne plouă teribil în casă, o porţiune mare în jurul coşului. N-ai pomenit aşa cum plouă cu vânt puternic de se răzmoaie tot. La mulţi vecini le-au căzut pereţii de la cămară, la mulţi frontoanele caselor şi la mulţi coşurile. Pe la miezul nopţii, ne-a căzut şi nouă jumătate de fronton, apoi asta a pus vârf la toate. În cursul zilei căzuseră pereţii şi acoperişul magaziei. Nici n-am cuvinte să descriu regretul muncii din cursul verii. Dar toate astea trebuiau să se întâmple, ca o pedeapsă?!… Peste tot e ud în casă ca şi afară, coşul desfiinţat fără putinţă să se facă focul. Am coborât lampa de gătit din pod pentru a putea face o mămăligă şi să fierb laptele. După ce am auzit frontonul căzut, am avut nişte emoţii puternice şi până dimineaţă am transpirat leoarcă.

25 noiembrie
Când ne-am sculat dimineaţă, era senin complet, fără o adiere de vânt şi a ieşit soarele. Liusic împreună cu N. Ştefan au pus la punct coşul. Ce minunat ca să poţi face cald şi mâncare.

26 noiembrie
Liusic s-a dus la Însurăţei pentru a cumpăra 2 saci de grâu din banii de la tata socru.
(…)

 

  • Dorina Potârcă, Jurnal, în curs de apariţie la ed. Fundaţia Academia Civică

Şi aşa a sosit şi Crăciunul. Fetele pregătiseră mici daruri pentru fiecare dintre noi din cârpuliţele păstrate, din bucăţile de lână. Amelica Bică era maiestră să facă ceva din nimic.
Am fabricat şi un tort. S-a păstrat pâine din porţia fiecăreia, stropită cu cafeaua de dimineaţă, cu puţinul zahăr ce aveam şi marmelada din raţie. Ne-am spălat, ne-am pieptănat. În sfârşit, s-a sunat stingerea. Eram singure. A început petrecerea.
La mulţi ani cu sănătate!
Să vă dea Domnul tot ce doriţi
Zile senine şi libertate!
La mulţi ani, să trăiţi!
Am cântat colinde şi cântecele care se cântau în puşcărie.
De ce le-am uitat? Cât erau de frumoase!
Fiecare s-a produs cu ce a putut până noaptea târziu.
Altă lume, altă viaţă!

 

  • Arhiva de Istorie Orală din cadrul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului – Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

Sanda Leon, interviu nr. 318
„Totuşi, vedeţi, prin toate necazurile astea prin care am trecut, să ştiţi că mi-aduc aminte, de exemplu, cu plăcere de Crăciunul şi de Anul Nou petrecut la… (…) De exemplu mi-aduc aminte că în ajun de sărbători, dar cu o lună înainte pot să spun, aşa, în seara când mergeam în dormitor începeam să cântăm colinde. Şi tot repertoriul de colinde pe care-l ştiau unele şi altele, că aveam şi o soţie de preot acolo, care le ştia foarte bine şi ea era preoteasă. Şi ştia toate aceste colinde. (…) Şi cântam, cântam la fiecare seară. Bineînţeles că noi aveam camera cam sub camera de gardă a miliţienilor. Şi striga la noi, ţipa la noi: „Linişte! Stingerea! Tăceţi!” nu ştiu ce… tăceam cinci minute şi pe urmă iar începeam. Pe urmă era o fată iarăşi care nu făcea parte din lotul nostru, dar era de mulţi ani în puşcărie, mult mai veche în puşcărie. (…) Şi care avea un talent extraordinar de a confecţiona tot felul de obiecte din te miri ce, domne’, din ciorapi deşiraţi, din chiloţi deşiraţi… Şi făcea tot felul de obiecte pe care ni le făcea cadou şi ni le făcea ca amintire de la ea. Şi ne făceam astfel de cadouri una alteia, ne învăţa să facem… Şi pe noi ne învăţa să facem anumite plase, să lucrăm cu andrelele, să lucrăm cu croşeta, tot aşa cu ace de cap care le transformam, aşa, că n-aveam voie să avem astfel de lucruri.”

Mihai Constantinescu, interviu nr. 497
„În ziua a treia de Crăciun, ţin minte c-am plâns de foame în celulă. M-a văzut un gardian. Am simţit că se dă vizeta la o parte şi a doua zi mi-a dat supliment de terci, pe care l-am mâncat, un castron din ăla de terci, ca supliment… într-un timp record. Când a venit, a căutat pe sub pat. Unde l-am ascuns? I-am spus: „Nu l-am ascuns. L-am mâncat pentru că mi-e foarte foame”. Dar, sigur că acolo… pe voce nu puteai să vorbeşti decât la anchetă. În celule nu vorbeai decât în şoaptă. Adică aproape că-ţi uitai vocea”.

Măriuca Vulcănescu, interviu nr. 1426
„Însă, la Văcăreşti, unde regimul era totuşi mai suportabil, pe lângă faptul aşteptam afară iarna – ţiu minte că atunci degerăturile la picioare au început să-mi fie cunoscute -, era o primă poartă (…). Şi, când ne chema, intram, ne verifica alimentele pe care le aduceam, uneori şi haine. Iar de Crăciun am reuşit să-i aducem un pomişor mic-mic, foarte frumuşel, împodobit de noi, înfipt într-un pandişpan făcut de sora mea. Şi, lucrurile astea erau un lux, un supra-lux. Şi aveam o scrisoare cu mulţumiri cu semnătura tuturor celor care erau în celulă cu tata, pentru pomişorul acela. Şi, sigur că erau lucruri copilăreşti care puteau impresiona şi oamenii ăştia. Şi, a fost acceptat pomişorul”.

Tudorel Mareş, interviu nr. 1551
Altă dată, era Crăciun. Nu, crăciun, după crăciun vine zice: „Bă, e vreun cofetar aici?” Acuma eu pe cinstite, sobar nu fusesem dar un frate de-al lui mama fusese cofetar şi când eram la liceu, din clasa a VII-a şi până când am terminat, când a închis el cofetăria, am învăţat meserie. Zice „Băi, du-te dracu, şi cofetar eşti mă?” „Pe probe, domnul căpitan”. Că între timp ăia terminaseră cu toate sobele pe la ei pe la birouri şi i-a băgat în fabrică. Gata. Pe probe. „Eu pun condiţii acum” zic. „hai jos”. Şi am mers jos la o celulă. La Gherla acolo, cum intri în celularul mare e o cămăruţă mică unde scoteau ei la anchetă, ştii ca să nu-i vadă ceilalţi deţinuţi că-i duce la ciripit. Aşa, şi în final zic „Domnul căpitan, sunt cofetar domnule. Mă puneţi la probă. Dar să-mi spuneţi ce vreţi să faceţi”. „Ce vreau să fac, ce vrem să facem, vă scoatem la probă, vă băgăm într-o cameră acolo, te bag într-o cameră acolo şi faci prăjituri pentru revelion pentru tot personalul”. „Păi dvs ştiţi ce înseamnă asta, domnul căpitan? Asta e muncă enormă. Nu, nu, nu vă accept, dar ca să ziceţi că nu v-am minţit duceţi-mă să fac un ecler, o plăcintă, un tort, savarine, ce vreţi dvs să vă fac”. Şi ştiu şi acum şi a rămas el cam aşa. „Şi atunci ce vrei?” „Domnul căpitan, mie-mi trebuie patru oameni şi cu mine cinci. Ne băgaţi în camera aia unde ziceţi că aveţi dvs acolo, eu vă dau ce produse trebuie să cumpăraţi ca să facem asta şi vă fac”. S-au lins pe bot, dar şi noi am trăit bine.

Vlad Darie, interviu nr. 1761
„Foaie verde de cicoare,
Greu şi rău-i la închisoare,
Că n-ai nici o sărbătoare.
Seara Crăciunului
Pe malul Canalului
Şi era ploaie şi vânt
Roaba-i plină de pământ.
În loc de colac cu mac,
Mâncam morcov cu dovleac.
În loc de colindători,
Huitul de escavatori.
În loc de mamă şi tată,
Târnăcopul şi lopată.
În loc de surori şi fraţi,
Santinele înarmaţi,
Cu cartuşe şi grenade şi pistoale automate.
În seara de Anu’ Nou
Stam la număr pe platou,
Aliniaţi pe brigăzi,
De cină ne-o dat ghiveci.
Ghiveci cu carne de cal,
Să ne treacă de amar.
În ziua de Bobotează
Dăm cu târnăcopul în piatră.
În loc să mergi la icoane,
Puneam pământ în vagoane,
Dezbrăcat şi mort de foame.
Suflă vântul de zăpadă,
Eu cu mâna pe lopată.
Norma-i greu de făcut,
Norma-i zece metri cubi.
Zece metri la vagon,
Asta-i norma unui om,
Zece metri şi mai bine,
Dacă vrei să mănânci pâine.”

  • Mircea Iosifescu (Bucureşti), Anii 1974-1985. Instantanee dintr-un institut de cercetare, şi nu numai în Analele Sighet 10. Anii 1973-1989. Cronica unui sfârşit de sistem, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2002

În ajunul Crăciunului, fetiţa lui Victor îi scrie o scrisoare lui Moş Crăciun, cu următorul text: „Dragă Moş Crăciun, Dacă poţi, te rog frumos să-mi aduci o bucată de caşcaval.“ (decembrie 1981)

 

  • Gheorghe Leahu, Arhitect în “epoca de aur”, Fundaţia Academia Civică, 2004

24.12.85
N-am mai scris… e sfârşit de an, la slujbă am probleme grele cu încheierea planului, sunt obosit, vin acasă târziu, nu mai rămâne timp decât să te zbaţi puţin pentru casă. E ajunul Crăciunului, mirifica sărbătoare pe care românii o sărbătoresc de milenii. Am fost prelucraţi la birou (ca în fiecare an) să fim foarte atenţi să nu se facă mici petreceri prin ateliere, să nu semnăm bilete de voie personale, să nu se manifeste nici un fel de aducere aminte că ar fi vorba de zile de sărbătoare (ale cui sărbători, ale duşmanilor noştri? ale capitaliştilor? ale imperialiştilor? Nu! sărbătorile neamului românesc!!).
Sunt invitat la prânzul de Ajun la socrii mei. Merg pe jos până la Piaţa Unirii, de acolo cu metroul până la Armata Poporului, de acolo iar pe jos până la Maman şi Tatan. Copiii noştri sunt în vacanţă. Suntem 6 persoane: socrii, fiicele lor, Rodica şi Vivi, soţiile noastre adică şi noi, ginerii.
Până ajung pe strada Bujoreni mă cutremur de aspectul unui complex comercial întâlnit în cale. Înăuntru, casierele şi vânzătoarele ciorchine în jurul câte unei lumânări chioare, afară zeci de cum¬părători ce au fost invitaţi să stea la uşă până trece perioada de întrerupere completă a iluminatului electric. Tot cartierul e în beznă. Afară fulguie, e frig umed, oamenii aşteaptă afară pentru că pe întuneric s-ar putea fura marfa de oricine.
Prin beznă, abia recunoscând blocurile, ajung la Maman. Sunt strânşi şi ei în jurul unei lumânări. Rodica vine mai târziu. O aşteptăm.
Prima oară în viaţa mea de 53 de ani când sărbătorea cea mai fastuoasă şi mai strălucitoare a poporului nostru o încep făcând Ajunul la lumânare. Celelalte camere cufundate în întuneric.
Mâncăm bunătăţi adunate cu luni de zile înainte: piftie, sarmale, friptură, cozonac, după datină. Ne amintim de Ajunurile şi Crăciunurile din alte vremuri. Ne împărţim darurile: un prosop, o taşcă pentru aparatul de fotografiat, un spray pentru ras e darul meu. Îi aduce şi lui Vivi Moş Gerilă (e interzis să se pronunţe în mod oficial şi să apară în presă „Moş Crăciun”) o pereche de papuci de casă bulgăreşti îmblăniţi… marfă de peste hotare!

25.12.85
M-am închis aproape toată ziua în birou, ca să nu deranjez oamenii care, după datină, au adus fiecare câte ceva de acasă, să sărbătorească într-un fel Crăciunul. Încropim şi-n secretariat o masă cu cârnaţi de casă, sarmale de 2 feluri, şorici – delicatesa mesei, cozonac, timp de 20 de minute retrăim atmosfera şi farmecul sărbătorilor Crăciunului, când eram copii şi trăiau părinţii noştri, când Crăciunul însemna sărbătoare în toate casele, însemna colinde şi datini, însemna belşug pe mese. 
Deşi e Crăciunul, azi la 6 dimineaţa, pe întuneric beznă, mi-am lăsat maşină la coadă la benzină. Apoi am stat la rând la lămâi, se dădea câte 1 kg. Apoi la coadă la brânză telemea de 42 lei kg. N-am mai văzut aşa ceva cred că de şase luni, cel puţin! Venit acasă cu asemenea daruri, Vivi m-a sărutat şi a mâncat toate firimiturile de telemea din punga de plastic în care fusese ambalată.
Dan nu e acasă în vacanţa asta. N-am făcut brad, n-am avut când să stau la coadă şi la brad.
Astăzi e Crăciunul. În casă avem 14 gr.C, toată ziua n-am avut apă caldă. Seara am încălzit o oală cu apă, ca să ne spălăm înainte de a ne înveli în aşternuturile curate pe care Vivi le-a schimbat, conform datinei, şi în aceste zile de sărbătoare.
Sărbătoarea o păstrăm în sufletele noastre de români, dar e nespus de tristă în acest an, ca niciodată de când mă ştiu.

(…)

26.12.86
S-au adus anul acesta extrem de puţini brazi pentru populaţie. Ici colo, la nişte cozi cu bătăi şi înghesuială incredibilă s-au distribuit mai ales molizi rari şi sărăcăcioşi. În schimb, am văzut, sfidând orice bun simţ, zeci de autoturisme negre Dacia 1310,1800, 2000 cu portbagajele întredeschise cu 1, 2, 3 brazi atârnând ca nişte cozi, brazi minunaţi cu crengile dese, brazi argintii sau obişnuiţi ce erau duşi în portbagaj direct la locuinţele celor mai mari comunişti ai României de azi. Aceştia, plecaţi toţi de la ţară sau din familii ce apucau tradiţiile româneşti ale Crăciunului în anii fericiţi ai ţării, nu pot uita nici ei pentru copiii sau nepoţii lor perpetuarea acestei minuni a copilăriei fiecăruia dintre noi. Tot pe străzile centrale am întâlnit furgonete sau ARO 4×4 burduşite cu brazi, aduşi, după cum spunea clar numărul de înmatriculare, din CS (Covasna) MS (Mureş) sau PH (Prahova). Destinaţia? Şefi, miniştri, directori generali din diferite institute centrale, înscrişi pe listele ministerului cu 1-2 brazi, după cum şi-au ex¬primat dorinţa.
Fac o constatare dureroasă. Dacă acum în pragul Crăciunului doar datorită dimensiunilor foarte mari ale brazilor ei n-au putut fi complet mascaţi în portbagajele maşinilor negre cu numere galbene mici şi au trebuit să fie plimbaţi vizibil pe Calea Victoriei, Bd. Magheru, cartierul Primăverii – Floreasca, pentru a fi duşi acasă la toată protipendada actuală a ţării, mă întreb câte şunci, jamboane, salamuri de Sibiu, caşcavaluri, brânzeturi, fructe şi legume, măsline, cafea şi tot ce am visa noi să avem în casă, câte din acestea sunt transportate zilnic în portbagaje fără ca noi, populaţia, să le vedem? Brazii – n-ai ce le face – şi-au arătat cozile şi vârfurile în public, dar toate bunătăţile pământului românesc dispărute azi de pe piaţă dacă le-am vedea cum sunt duse de la casele de comenzi speciale, de la bufetele instituţiilor centrale, de la fermele speciale direct la aleşii de azi ai zilei, ce-am zice noi, poporul? Dar nu le vedem, noroc că portbagajele sunt etanş închise şi conţinutul lor invizibil.
Azi am stat 40 de minute la coadă la „Premialul” din Piaţa Amzei pentru 1 kg de caşcaval. N-am mai prins caşcaval de peste 6-8 luni. Nu puteam rata ocazia.
Se dădea numai în jur de 1 kg. Era să întârzii la slujbă pentru prima dată în 29 de ani… dar am ajuns transpirat şi gâfâind exact la 8 fără 1 minut pe poarta Institutului.
Ieri şi azi în Institut s-au făcut mese, a adus fiecare ce-a putut de acasă, s-a mâncat şi s-a băut în toate colectivele, sfidând decretul 400, într-o bună dispoziţie sărbătorească şi pe un frig îngrozitor.
De o săptămână tot Institutul „Proiect Bucureşti” este absolut neîncălzit. Afară sunt minus 9 grade C, minus 11 grade C, ger, vânt puternic, crivăţ din nord-est. În ateliere atmosfera este de cavou, inumană, caloriferele absolut reci, nu există nici un pic de presiune la gaze! Se lucrează cu mănuşi, cu pufoaice, căciuli pe cap, îmbrăcaţi cu toţii ca afară.
Azi am ieşit toţi bărbaţii din secţie la curăţat zăpada din curtea In¬stitutului şi de pe toată strada Alecsandri. Motivul? Trebuia să vină la prânz în Institut tov. primar general Olteanu şi atunci cei 28 de arhitecţi, ingineri proiectanţi din secţia mea i-am curăţat accesul în Institut ca-n palmă.
Bună treabă am făcut… avem şi studii pe profil…

Doina Cornea, Jurnal – ultimele caiete, Fundaţia Academia Civică, 2009
(…)
Cluj, la 24 decembrie 1988

Mă întreb, totuşi, dacă fără eliberarea mea – uneori chiar şi prin experienţa răului – aş fi ajuns la libertatea necesară de a înfrunta şi combate răul social de la noi, nedreptăţile, strivirea sistematică a fiinţei umane. Deoarece calea cea bună, calea directă (prin cultivarea virtuţilor şi a iubirii de Dumnezeu) o părăsisem în anii mei de rătăcire… În acea vreme, accesul către cultura spirituală (cultură, în sensul de cultivare, de exerciţiu) îmi era închis.

(…)

Cluj, la 23 decembrie 1997

Azi am descoperit de ce dintotdeauna sărbătorile (mai ales cele religioase) îmi păreau triste, uşor jenante. Excepţie făcea poate Crăciunul, în copilărie, când tentaţia cadourilor, a surprizelor întrecea acea impresie de indefinită melancolie, fără să ştiu de unde venea.
Cu siguranţă şi atunci ca acum mă indispunea un fel de carenţă a sărbătorii. O carenţă pe care n-o puteam defini. Acum pot spune cu certitudine că ceea ce mă tulbură e desacralizarea evenimentului religios sărbătorit. De bună seamă, semnificaţia sărbătorilor este invocată totdeauna, şi ea, dar pur şi simplu ca un pretext al petrecerii, pentru a-i da un sens acesteia. Petrecând în familie sau cu prietenii mă simţeam şi mă simt cumva la periferia sărbătorii… iar eu aş dori să fiu în miezul ei. Mă simt împinsă de invincibilul sistem al relaţiilor convenţionale în aceeaşi zonă marginală a sărbătorii, eu rămânând neatinsă de lumina ei adevărată. Aş dori ca sărbătorile noastre să fie altfel, adică să nu devină altceva decât ceea ce sunt. Acum îmi explic şi de ce – ajunsă în plină maturitate – încercam să evadez în natură, la schi, mai ales de sărbători. Acolo, în natură, întâlneam sacrul. Îmi era foame de sacru, poate chiar fără să ştiu.

*
Omul modern (inclusiv eu, care mă las atât de uşor antrenată!) a devenit incapabil să se ridice la sacru. De sărbători cu toţii suntem preocupaţi să mâncăm mai mult, să bem mai mult, să fumăm mai mult. Spunem anecdote, glume deocheate, facem politică, vorbim banalităţi, colportăm bârfe. Şi cam la aceasta se reduce totul. Sacrul a devenit în societatea noastră un fel de obiect interzis, o prohibiţie colectivă, la care participăm cu toţii. Această neputinţă generală de interiorizare, de spiritualizare a sărbătorilor mă întristează şi ruşinează în acelaşi timp.

Cluj, la 24 decembrie 1997

Azaleea are floare. Am putea învăţa de la plante câte ceva despre „a fi tu însuţi“ sau, pur şi simplu, despre modul de „a fi frumos în lume“.

*
Refuzat să fac pom de Crăciun. Cadoul domnului Oanţă (un brad) l-am îndrumat în altă direcţie. Mie-mi sunt suficiente câteva crenguţe de brad din grădină. Măcelul (nemilos) asupra brazilor mă revoltă. Este un alt semn al desacralizării lumii. E adevărat, şi triburile germanice ardeau brazi de sărbătorile lor de iarnă. Dar era o sărbătoare comunitară în jurul aceluiaşi foc şi cu o semnificaţie sacră.

*
(memento: de dezvoltat mâine subiectul: politică!)
(…)