Nicolae Drăguşin
17 ani
Alexandria
PRINCIPIILE MELE PENTRU DEZVOLTAREA CIVICĂ ŞI EDILITARĂ
(fragmente)
Cum să fie „România în care aş vrea să trăiesc?” O întrebare destul de dificilă dacă ne raportăm la realitate. Ca orice om al societăţii civile româneşti, dorinţa mea este să fie parte integrantă a Uniunii Europene, a Alianţei Nord Atlantice. Paşii care s-au făcut până acum sunt de apreciat, însă trebuie mai mult: este nevoie de o schimbare radicală a mentalităţii postcomuniste, criptocomuniste, cum dorim să-i spunem. Trebuie să ne trzim din această letargie care cu fiecare an trecut riscă să devină o tot mai mare ameninţare. În această privinţă doresc ca rândurile ce urmează să abordeze acele căi esenţiale de schimbare, conform standardelor lumii civilizate, a românilor. În derularea acestor puncte, voi face numeroase analogii cu trecutul pentru că istoria te învaţă să nu repeţi greşelile trecutului, or, o analiză lucidă şi imparţială a ceea ce s-a întâmplat în acest secol e de primă importanţă pentru dezvoltarea ulterioară. Mai diresct spus, pentru secolul XXI sunt de o colosală importanţă concluziile acestor ani ca „din cele trecute vremi să le pricepem pe cele viitoare” (Miron Costin).
Încă nu am început să înţelegem libertatea de care ne bucurăm după ’89 încoace în coordonatele ei fireşti. Nu vreau să fiu pesimist, dar mulţi încă nu au o noţiune clară termenului de democraţie. Dacă nu suntem în măsură să ne elaborăm noi înşine reguli de conduită în societate, lucru de care mă îndoiesc, atunci de ce nu ne străduim să urmăm calea pe care au mers occidentalii? În acest mecanism complex al transformării morale a oamenilor sunt angrenate cele trei elemente primordiale: familia, şcoala şi biserica. Altfel spus, a.b.c.-ul educaţiei sănătoase începe cu primii 7 ani din viaţă, continuă cu şcoala şi este desăvârşit de biserică.
O primă observaţie ar fi aceea că noi, românii, suntem preocupaţi excesiv de persoana altuia, căutând să-i găsim cât mai multe noduri în papură. De aici se nasc o mulţime de dispute, degenerând în adevărate acte de violenţă. Să nu fiu înţeles greşit: noi nu suntem ontologic aşa, ci cele despre care am vorbit sunt o moştenire a „luptei de clasă”. (…)
Comunismul, chiar prin definiţia sa, a înăbuşit concurenţa, o altă tragedie. O societate adevărată se fundamentează pe principiul concurenţei loiale, cum sunt de pildă ţările dezvoltate. Ilustrul politician Iuliu Maniu, de la care actualii politicieni ar avea încă multe de învăţat, afirma următoarele: „Lumea de mâine va fi aceea a marilor uniuni de state, federaţii şi confederaţii. Acest moment inexorabil trebuie să găsească poporul nostru pregătit din punct de vedere politic, moral, social etc., pentru a face faţă concurenţei. De ce? Fiindcă în condiţiile unei libere circulaţii, cei nepregătiţi profesional nu vor putea rezista în faţa cetăţenilor din alte state, mai pregătiţi, şi vor fi condamnaţi la muncile cele mai prost retribuite, vor deveni un fel de neoiobagi” („Iuliu Maniu în faţa istoriei”, Bucureşti, 1993). Iată pentru ce au ruinat comuniştii elitele: aveau capacitatea clarviziunii şi de aceştia asculta restul oamenilor, ei fiind vocea poporului. Este limpede, deci, faptul că Maniu prefigura încă de acum 60-70 de ani Uniunea Europeană. Dar cum vom putea deveni mădulare ale Uniunii Europene dacă nu ne emancipăm pe noi înşine sun toate aspectele? În opinia mea a fi european înseamnă a avea o altă viziune asupra datoriilor ce ţi se incumbă ca român.
De confiscarea avutului personal, pe care majoritatea şi l-a agonisit prin sudoare, se face vinovat tot morbul comunist. În ce fel de stat trăieşti dacă bunurile personale nu-ţi aparţin?! De ce nu se restituie casele naţionalizate, multe dintre ele fiind demolate şi ridicate pe locul lor clădiri anoste, fără niciun gust sau simţ estetic, încât nu mai poţi spune că o localitate e mai frumoasă ca alta? Înainte fiecare aşezare avea specificul său, frumuseţea sa, pe când acum, dacă n-ai şti în ce oraş te afli, n-ai putea spune că eşti în Suceava sau Craiova, de exemplu. Pentru Bucureşti nu mai este valabil oare, atributul de „Micul Paris”? – mă întreb. Odinioară, da, acum, însă, nu. Locul extraordinarelor clădiri, locurile pitoreşti pline cu verdeaţă, flori, au fost luate, după trecerea celor 50 de ani de tristă amintire, de gunoaiele fremătând de câini vagabonzi şi purtate de vânt prin toate ungherele. Mai citesc, oare, tinerii, îndemnul de pe unele din produsele cumpărate de ei: „Păstraţi România curată?” unde este educaţia oamenilor, simşul civic? La mine în oraş, spre exemplu, au fost aduse coşuri pentru reciclat resturi menajere. După aproape doi ani de zile acele solide coşuri au fost pur şi simplu vandalizate, din ele rămânând scheletul sau amintirea că acolo a fost un coş. Neamţul umblă cu ambalajul, hârtia în buzunar până la primul coş de gunoi. La noi, însă, sfidându-se legea bunului simţ, se aruncă pe jos cu foarte multă nonşalanţă.
Cred că în aceste vremuri ar fi mai mult decât necesare legi corespunzătoare acestui proiect de dezvoltare civică (în primul rând) şi apoi edilitară, care să-i pedepsească aspru pe toţi cei ce le încalcă, astfel încât dreptatea şi adevărul să nu mai umble cu capul spart ca de ceva timp încoace. Nu trebuie să uităm că „Unde-i lege, nu-i tocmeală” sau cum ar spune latinul: „Dura lex, sed lex” (Legea-i dură, dar e lege).
De ce posturile de televiziune se întrec în difuzarea de filme violente, în descrierea de-a fir a păr a crimelor, violurilor, tâlhăriilor sau prezentarea de emisiuni care mai de care mai pestriţe cărora le rezervă un timp larg, iar adevăratele valori sau fapte de cultură stau ascunse în bezna uitării, nepăsării sau, totuşi, se spune ceva cât se poate de vag şi într-un spaţiu nu mai mare de 2-3 minute? Impactul psihologic pe care îl au filmele violente este incomensurabil, împingând telespectatorii mai slabi de înger la fapte asemenea. Unele emisiuni difuzate în orele de maximă audienţă riscă să devină un adevărat drog ieftin sau o nouă cutie a Pandorei.
Miza comunismului în activitatea sa de suprimare a fiinţei naţionale a fost dezinformarea. Cu atât mai vârtos astăzi, tinerii (insist asupra acestui cuvânt deoarece ei reprezintă viitorul) au datoria de a se informa şi de a fi informaţi corect. Cauza absenteismului la vot, pe care ne-o relevă sondajele, reprezintă carenţa unei informări pertinente. Tinerii, în majoritate debusolaţi, uită că votând, optezi pentru propriul lor viitor. Atât ei, cât şi generaţi adultă nu cunosc doctrina partidului pentru care optează, ajungându-se la situaţia în care schimbă partidele fără o motivaţie clară. Mai mult decât atât, trebuie să se dezvăluie ceea ce au realizat partidele politice de la putere până în 1999: găuri negre în economie care au dus la ruinarea ei şi prin care s-au scurs banii cetăţeanului, pierderea marii şanse de a ne uni cu provinciile româneşti luate abuziv de sovietici, birocraţia excesivă, etc. etc. etc. (…)
Tinerilor ar trebui să li se explice că dacă nu ai un crez, o licărire de speranţă măcar, o nădejde, nu reuşeşti.
Una dintre particularităţile cele mai de seamă ale sistemului nervos este faptul că el poate fi cizelat, îmbunătăţit prin învăţare. Iată de ce în această manieră se poate realiza personalitatea umană cu toate aptitudinile sale. Ce vedem noi la occidentalii spre care râvnim este rezultatul unui intens şi susţinut proces de culturalizare. Câte oraşe au teatre, săli de expoziţii, de lansări de carte şi câţi le frecventează? S-ar putea spune multe, dar dacă întreb câte discoteci sunt şi câţi le trec pragul, nu ştiu cine mi-ar mai putea răspunde. Nu-mi propun să blamez această modalitate de petrecere a timpului liber, însă nu trebuie să-i acordăm mai mult timp decât trebuie: Est modus in rebus („Există o măsură în orice”), spunea pe bună dreptate Horaţiu. Gravitând tot în sfera educaţiei ca piatră de temelie a unei naţiuni, Mihail Kogălniceanu postulează: „Cu cât educaţia a prins rădăcini într-un popor, cu cât învăţătura este mai răspândită într-o clasă, cu atât numărul făcătorilor de rău este mai mic.”
Într-un interviu, cunoscutul cercetător francez Stéphane Courtois conştientiza democraţia nu neapărat ca o formă ce vizează instituţiile, ci în special nivelul de cultură al populaţiei, citez: „Democraţia pentru mine nu înseamnă în primul rând instituţiile, democraţia presupune mai întâi o cultură de masă, valorile”. Făcând o scurtă divagaţie asupra democraţiei pentru care la noi sunt toate premisele (să nu uităm că suntem un popor latin cu puternice interferenţe europene), ea – democraţia, ca şi libertatea de cele mai multe ori, şi să nu uităm aceasta – este mai dificilă decât sistemul totalitar. În acest context a fi liber nu este altceva decât a te afla în faţa binelui şi a răului, de unde tu trebuie să alegi.
Citind vom descoperi că scriitorii consacraţi din literatura universală au ajuns ceea ce au fost şi datorită faptului că s-au călăuzit după nişte precepte. De pildă, Tolstoi încă din adolescenţă a avut un caiet numit de el „Reguli de viaţă”: „Mi-am împărţit obligaţiile pe trei categorii: faţă de mine însumi, faţă de cei apropiaţi şi faţă de Dumnezeu” (Lev Tolstoi – „Copilăria, Adolescenţa, Tinereţea”).
Din volumul Exerciţii de speranţă (România în care aş vrea să trăiesc), eseuri ale elevilor participanţi la Şcoala de Vară de la Sighet din iulie 2000, postfaţă Ana Blandiana; editor Romulus Rusan, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2001
