Home » Français » Centre d’Etudes » Un livre pour chaque jour » Exerciţii de speranţă: Letiţia Speranţa Câmpan

Exerciţii de speranţă: Letiţia Speranţa Câmpan

Letiţia Speranţa Câmpan
17 ani, Cluj

TOTUL E ÎN NOI

Voi începe cu ce mă doare cel mai tare.
Îmi doresc o Românie în care tinerii să aibă curajul de a rămâne şi a munci pentru ca exportul de inteligenţe româneşti pe plaiuri străine să înceteze. Da, este evident că majoritatea tinerilor de valoare abia aşteaptă să-şi ia zborul spre alte orizonturi (oare-i putem judeca?) şi aici rămân mase de tineret dezorientat şi, paradoxal, cu minţile profund închistate, care fredonează acelaşi stil de muzică (gen hip-hop sau dance), se descarcă prin aceleaşi înjurături, se vestimentează în aceeaşi linie de jeans asortată la pantofi ale căror tocuri sau tălpi ating mărimi cataligice (la fete) şi multe alte exemple ale uniformizării şi îndobitocirii.
Unde voi mai găsi originalitatea şi spontaneitatea specifice acestei vârste? Mai există curajul şi avântul, speranţa şi dorinţa de a face lucruri măreţe, chiar nebuneşti?
Dacă acestea există, mă bucur, căci atunci se va putea înfăptui o Românie în care să fiu mândră că trăiesc, chiar dacă pentru o perioadă încă ne vom înfrupta cu situaţii dificile. Pentru aceasta însă nu trebuie să aşteptăm totul de la alţii, ci să luăm noi atitudine, şă ştim ce vrem, să ne mobilizăm. Culianu avea dreptate când spunea că „până când populaţia României nu-şi va exprima singură dorinţa de a trăi mai bine, nu poţi s-o împingi cu de-a sila în braţele bunăstării şi libertăţii. Vrea mai departe Securitatea, o merită. Vrea mai departe economie ceauşistă, o merită. Vrea să fie unică în lumea întreagă? O merită şi împlineşte toate cerinţele de a o merita în vecii vecilor”. Este dur, dar acesta este, deocamdată, adevărul. Noi nu vrem să ne desprindem din această moleşeală, amorţeală în care plutesc, amestecându-se într-o desăvârşită armonie, mentalităţi obscure, rigide şi frigide, cu reflexii roşiatice (aparţinând doctrinei marxist-leniniste), cu comunismul şi materialismul occidental preluate recent.
Problema cea mare nu este de natură materială – mizeria ca mediu al românului, ci criza mai acută ce se resimte la nivel moral- spiritual şi ideologic. Ne cufundăm în civilizaţia telenovelelor, a horoscopului şi jocurilor de bingo. Ducem lipsă de un sistem de referinţă, de o coloană vertebrală. România nu-şi găseşte identitatea, linia de echilibru, calea de mijloc. De aceea cred că e necesară intrarea noastră într-un context social-politic european şi în structurile internaţionale, dar să o facem păstrându-ne specificul naţional (acum greu de stabilit) şi folosind potenţialul autohton care nu e de neglijat. Însă atâta timp cât nu există coerenţă şi consens politic, România oferă imaginea fabulei „Racul, broasca şi ştiuca” de Alexandrescu.
Reforma în învăţământ şi educaţie este foarte importantă, cel puţin în privinţa manualelor de istorie care încă ne prezintă adevărul simplist, tendenţios şi-n cel mai bun caz în mod ignorant. Mi-e dor de o Românie în care să se cunoască adevărul, să ne fie sete de adevăr, să piară indiferenţa. Doar de-aici încolo vom putea schimba ceva. Chiar şi actuala putere ar fi realizat mai multe dacă unora dintre reprezentanţii ei nu le-ar fi fost frică de adevăr, de trecut. Când are ceva de ascuns, omul e mai vulnerabil, e dependent. Dar să nu intru în lucruri care mă depăşesc.
În afară de minciuna în care trăim, corupţia şi compromisul sunt cei mai mari duşmani ai românului.
Corupţia ne uneşte pe toţi – de la micul funcţionar şi profesor la care mergi cu plasa, trecând prin poliţia care absolvă de amendă şi trece cu vederea jafurile şi violurile mafiei ţigăneşti pentru câteva sute de mii, ajungând la nivel înalt, la marile case boiereşti unde se învârt milioanele de dolari şi unde frauda fiscală e la ea acasă. De aici falimentul atâtor bănci, inflaţia în continuă creştere.
O Românie fără compromis şi parveniţi ar fi ideală şi mult mai prosperă. Munca ar fi muncă şi plata, plată. N-ar mai fi nevoie de furturi, altfel ne complacem în continuare în acest cerc vicios.
Dar o ţară morală fără credinţă ar fi posibilă? Sper într-un popor român creştin în profunzime şi optică, nu de suprafaţă. Ne batem cu pumnu-n piept că românul e creştin din naştere şi suntem pe locul I în lume la avorturi (cel puţin aşa se spune, oare e adevărat?).
Salvarea este posibilă doar printr-o educaţie care se fondează pe învăţătura lui Cristos, singura care poate transforma indivizii în persoane umane.
Dovada credinţei va fi atunci ecumenismul, izvor de pace în interiorul nostru.
Îmi doresc o Românie fără demagogie, şovinism, suspiciune, feţe prăfuite, chipuri obosite, balcanism, poluare, stres, agresiune psihică, manipulare, paranoia, publicitate zgomotoasă, ipocrizie şi snobism cu celulare, găuri în asfalt, gunoi în pădure, monumente şi clădiri lăsate în paragină, blegeală, răblăgeală, mare cheltuială de iese cu răfuială şi apoi cu ciomăgeală (mă scuzaţi pentru flecăreală).
O ţară în care să pot visa să am dreptul să cred că într-o zi visele mi se vor împlini, în care să mă bucur de dragoste; România pe care şi-ar fi dorit-o cărturarii Şcolii Ardelene, Eminescu, Caragiale, Blaga, Steinhardt, Enescu, Celibidache, Grigorescu, Luchian, martirii temniţelor comuniste şi mulţi alţii, hotar în care cultura, arta şi credinţa să nu fie alungate, ci valorificate, respectate.
Noi nu mai investim în artă, cultură, ce să mai vorbim de cercetările ştiinţifice total lipsite de fonduri.
Atâtea ar mai fi de adăugat, însă mă tem că în loc să descriu o Românie locuibilă, am făcut mai degrabă tabloul tristei realităţi ce ne înconjoară.
Pe scurt, România în care aş vrea să trăiesc este una în care să-mi placă să merg la şcoală, adică să ştiu pentru ce învăţ şi de ce am nevoie de diploma de bacalaureat şi mai târziu licenţă, să ştiu pentru ce muncesc şi că sunt folositoare, să văd bătrânii liniştiţi, nu cerşind după o viaţă de muncă cinstită, călcându-şi peste demnitate în faţa foamei, în care copiii să râdă, pădurile să fie lăsate să crească şi agricultura să-nflorească (ce poetic), în care mamele să aibă curaj de a naşte, să existe timp pentru familie, citit, zâmbit, loc pentru speranţă şi care să fie ţara mea.
Speranţa mea este vie, fiind întărită şi de cuvintele profetice ale Sfântului Părinte, spuse cu ocazia vizitei în ţara noastră, care ne asigurau că România, grădină a Maicii Domnului după tradiţie, cu ajutorul lui Cristos va fi protagonistă de curaj în lume, pământ roditor şi binecuvântat.
Totul e în noi. Oare e chiar atât de greu?

 

Din volumul Exerciţii de speranţă (România în care aş vrea să trăiesc), eseuri ale elevilor participanţi la Şcoala de Vară de la Sighet din iulie 2000, postfaţă Ana Blandiana; editor Romulus Rusan, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2001