Home » Français » Centre d’Etudes » Un livre pour chaque jour » Cei care au spus NU: SLOMR II

Cei care au spus NU: SLOMR II

AM AVUT UN SINDICAT LIBER ÎN 1979

Ana Blandiana: Pentru d-na Mara Ştefan, Carmen Popescu a fost cea mai bună prietenă, iar pentru mine cel puţin, având în vedere legăturile noastre de colaborare foarte strânse, este ca şi când Carmen Popescu s-ar afla, prin “delegaţie”, aici. Eu am văzut-o doar în Piaţa Universităţii şi, daţi-mi voie să spun o banalitate, era ca o flacără, făcea parte dintre acele persoane care sunt în stare să lumineze şi să incendieze în jurul lor, să trezească.

Mara Ştefan: Aş vrea să spun câteva cuvinte despre personajul Carmen Popescu, despre femeia, omul, despre for-ţa ei extraordinară de a-şi menţine părerile, de a nu capota, de a nu face nici un fel de compromis, un curaj pe care l-am văzut doar la Elisabeta Rizea. Ne-am împrietenit în 1971 şi, din clipa în care am cunoscut-o, m-am îndrăgostit practic de ea, pentru că inteligenţa şi poate chiar duritatea, felul absolut just în care analiza viaţa, faptele din jurul nostru erau absolut copleşitoare. A avut permanent tendinţa de a face dreptate, de a vedea răul şi de a voi să îndrepte lucrurile. SLOMR este o recidivă, aş spune, în viaţa ei. Avea un serviciu de mărunt funcţionar; deşi era un om extraordinar de inteligent, nu urmase o facultate. Ar fi dorit să fie procuror, avea pornirea de a pune lucrurile la punct şi de a face dreptate în noianul de mizerie şi de încălcări ale drepturilor noastre. Locuia cu copilul într-un subsol, pe Sf. Constantin, vizavi de Cişmigiu, într-o cămăruţă, cu şobolani care gâlgâiau prin canalele care refulau când ploua, un mare chin, şi voia să i se pună la dispoziţie o casă de la serviciu, că aşa era pe vremea aceea, rar puteam să ne cumpărăm case, să i se repartizeze o locuinţă ca să-şi crească copilul în mod civilizat. N-a primit locuinţă. Cui îi păsa? De aici a început îndârjirea, încrâncenarea şi căutarea dreptăţii. A văzut tot felul de nepotisme, tot felul de fenomene de corupţie acolo unde lucra şi în şedinţele de sindicat de acolo punea problema: „Eu sunt un membru de sindicat, trebuie să am nişte drepturi“, folosind un limbaj de care noi am aflat abia acum. S-a războit cu autorităţile foarte ferm, trimitea lui Ceauşescu memorii, în care cerea anumite drepturi pentru femei. După SLOMR, la ea s-au făcut numeroase descinderi ale Miliţiei şi Securităţii. Eu mergeam foarte des la ea cu fetiţa mea şi stăteam şi nopţile, fetiţele dormeau şi noi stăteam de vorbă într-un mic holişor, de doi metri pătraţi, nas în nas, ca să nu ne înregistreze Securitatea. Ştiam că ne ascultă, fiindcă o dată am găsit fixată o „buburuză“ pe geamul de la stradă, dar le puneau şi în alte locuri. Ascultau absolut tot ce vorbim, ştiau literă cu literă. Asta am aflat când am fost anchetată, am şi eu un dosar de Securitate. După ’89 Carmen a mandatat pe cineva să cerceteze dosarul de la CNSAS şi s-au copiat câteva file.
Am să povestesc două scene la care am asistat şi care m-au marcat. Eram la ea într-o dimineaţă, la 4.30-5, rămăsesem peste noapte, fetele noastre dormeau, noi stăteam de vorbă, şi deodată au bătut puternic în uşă o haită de haidamaci, securişti, că fac percheziţie. Carmen le-a zis: „Staţi, în cameră sunt doi copii, două fete care dorm. Nu speriaţi copiii“. Ăia n-au ţinut cont, evident, au pătruns în dormitor, au aprins luminile, fetele s-au speriat, a mea avea 5 ani, a ei 8-9 ani, şi ei au început să facă percheziţie. Erau câteva cărţişoare, patul cu aşternuturile, un mobilier foarte sumar, pe care l-au mutat de colo-colo, pe fete le împingeau la pereţi, erau şi ele speriate de moarte. Carmen stătea foarte dreaptă şi privea scena şi, la un moment dat, cu un curaj şi un sânge rece nemaipomenit, pe când securiştii frunzăreau cărţile, le spune: „Ei, dacă aţi făcut atâta deranj, acum puneţi mâna şi ştergeţi praful şi faceţi ordine la loc“. Imaginaţi-vă scena: două femei, cu doi copii în faţa a 5-6 bărbaţi, la 5 dimineaţa. Aşa cum a făcut de faţă cu mine, prietenii ei povesteau că făcea la anchete şi în puşcărie. N-a tremurat o secundă. Asta spune şi Gabriel Andreescu de câte ori vorbeşte despre ea, anume că „este omul cu cel mai mare curaj pe care l-am văzut vreodată“. O citează pe Carmen şi pe d-na Doina Cornea.
Şi am mai văzut-o la proces. A asistat-o d-l Cerveni. Era unul dintre puţinii care se luptau cu sistemul politic la ora aceea şi care îi apăra pe deţinuţii politici. Era vară, foarte cald, ne aflam eu, Graţiana şi d-na Popescu, mama lui Carmen şi a Graţianei, pe holurile de la Tribunalul Militar. Nu era nici ţipenie pe holurile acelea, completul era deja în sală, şi deodată pe coridoarele acelea apare Carmen, însoţită de gardieni, cu un ochi umflat, n-o mai văzusem de câteva luni. Eram foarte tulburate, d-na Popescu şi Graţiana plângeau, iar Carmen, în trecere pe lângă noi, ne spune: „Fiţi tari, nu plângeţi“. Am încercat să intrăm şi noi în sală, dar ne-au dat afară imediat, fiindcă procesul nu era public, era cu uşile închise. Ne-am uitat prin gaura cheii să auzim câte ceva. Am auzit frânturi din pledoaria avocatului.
Acestea sunt cele două momente pe care am vrut să le evoc. Carmen este persoana care m-a marcat cel mai puternic în viaţa mea, prin forţa ei extraordinară şi prin destinul ei. În puşcărie, la Jilava, la Târgşor, a făcut greva foamei de cea mai mare durată din istoria puşcăriei, 54 de zile. Făcea mereu greva foamei şi o scoteau din letargia aceea pe care ţi-o dă nemâncarea, injectându-i nu ştiu ce substanţe. Îmi spunea că se trezea cu perfuzii în braţ.
Din fişele care mi-au rămas de la ea, am extras un mic rezumat. Carmen Popescu a aderat la 5 martie 1979 la SLOMR; la 10 martie ’79 este interogată pentru prima oară de Securitate, fiind apoi supusă unui lung şir de percheziţii, anchete, filaje. În noiembrie ’79, în preajma congresului PCR, este arestată pe stradă de Securitate şi execută 4 luni de închisoare. După un an de la eliberare, la 15 mai 1981, este din nou arestată şi condamnată de Tribunalul Militar Bucureşti la 6 ani închisoare pentru propagandă împotriva orânduirii de stat. Perioada de detenţie a fost dramatică. A probat un curaj şi o fermitate inimaginabile în faţa torţionarilor, criticând vehement politica şi practicile statului totalitarist. În cei doi ani şi trei luni de puşcărie comunistă, din care unul l-a executat singură într-o celulă la Jilava, a făcut, în diferite perioade, peste 160 de zile de grevă a foamei (una dintre ele fiind un record – 54 zile neîntrerupt), ca protest la regimul bestial din penitenciarele comuniste. A fost internată în spitalul penitenciar Jilava, unde, sub diferite pretexte „medicale“, i se făceau frecvent radiografii, fapt care i-a declanşat o boală incurabilă.
În august 1983, Carmen Popescu a fost „graţiată“ de Ceauşescu, în urma presiunilor militanţilor pentru drepturile omului de la Paris, Europa Liberă şi Amnesty International. După eliberare, a devenit membră a Amnesty International. A fost nevoită să emigreze, în aprilie 1986, în SUA, unde a participat activ la manifestările organizate de Amnesty.
După 1990, s-a implicat în sprijinirea ong-urilor care se ocupau de apărarea drepturilor omului şi a dorit să se repatrieze, dar cererile adresate oficialilor români de a-i repartiza o locuinţă n-au primit nici acum răspuns. „Ce-nseamnă voinţa unui popor care nu se defineşte ca atare? Aproape că mi-e frică să gândesc la un viitor care e deja trecut. Nu vreau cu asta să spulber speranţa, dar nu văd nicăieri puritate, bună-credinţă, demnitate, ci o goană după putere, căpătuială – microb de altfel de necombătut“, scria Carmen Popescu despre România anilor ’90 (La 24 ianuarie 2004, Carmen Popescu a murit departe de ţară, în Statele Unite, la vârsta de 62 de ani).

Romulus Rusan: Un tânăr, la acea vreme, din Banat, emigrat între timp la Frankfurt şi devenit inginer, domnul Gerhard Kneip, îşi aminteşte cum era „S.L.O.M.R.-ul său“, în Timişoara. De notat că, deşi se înscrisese în S.L.O.M.R. cu gândul emigrării, n-a reuşit să ajungă în Occident decât „fugind“ prin Iugoslavia:
„În 1979 s-a înfiinţat şi la Timişoara, sub conducerea unui fost ofiţer, Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR). Sindicatul a fost înfiinţat după modelul Chartei ’77, cu aproape acelaşi ţel de a obţine libertăţi în interiorul societăţii socialiste: o mişcare pentru dreptate şi vot (Mitspracherect) a oamenilor muncii. Înfiinţarea acestui sindicat urma iniţiativei din Bucureşti. Eu eram în acel an, după terminarea bacalaureatului la Liceul German „Nikolaus Lenau“ din Timişoara, muncitor la întreprinderea „6 Martie“. Nu fusesem primit la Universitate din cauza cererii pentru plecarea din ţară.
M-am născut la 12 octombrie 1956 în Satchinez (Knees în germană), sat cu aproape 4.000 de locuitori, dintre care 1.000 de naţionalitate germană, situat la 30 de kilometri de Timişoara. După moartea mamei, tata m-a trimis la liceu la Timişoara, unde locuiam la un unchi. Aveam de pe atunci dorinţa de a părăsi România, pentru că simţeam că nu pot trăi liber în acea societate şi gândurile îmi stăteau mai mult la muzica rock şi pop, la literatura şi presa libere din Vest. La vârsta de 14 ani am primit paşaportul pentru o vizită la mătuşa mea (sora mamei) din Frankfurt am Main, unde am petrecut o lună şi am cunoscut ce înseamnă viaţa într-o societate liberă. Dar am făcut greşeala de a mă întoarce, pentru că voiam să-mi termin liceul şi credeam că mai pot pleca după aceea, ceea ce n-a fost cazul.
După bacalaureatul din 1976 aveam un singur ţel, să plec în Germania sau într-o altă ţară din Europa de Vest. După serviciul militar dur la Canalul Dunării şi un an ca frezor în fabrică la Timişoara, m-a contactat un bun prieten din Satchinez, întrebându-mă dacă vreau să devin membru fondator al Sindicatului Liber din Timişoara, care a fost înfiinţat de către un fost ofiţer (al cărui nume nu-l mai ţin minte). Am fost imediat de acord. Doi şvabi – unul din cartierul Mehala din Timişoara şi celălalt din comuna Săcălaz – au adunat semnăturile membrilor fondatori pentru a le preda ofiţerului, care funcţiona ca lider al Sindicatului Liber. Împreună cu 14 oameni, tineri, cu mulţi dintre ei am fost prieten, ne-am înscris deci pe o listă ca membri ai SLOMR. Lista a fost trimisă printr-un om de contact la Europa Liberă din München, iar numele noastre au fost citite la radio. Imediat după aceasta toţi cei 14 am primit vizită de la securişti. Doi au fost arestaţi – anume cei doi din Mehala şi Săcălaz, care au adunat semnăturile —, ceilalţi au fost duşi la interogatorii lungi. Pe mine nu m-au găsit doi securişti la fabrică, iar a doua zi au venit acasă la Satchinez. M-au dus la un interogatoriu de 4-5 ore, mi-au cerut să le dau numele celorlalţi membri şi datele lor personale (care, de altfel, fuseseră citite la radio). După interogatoriu am plecat acasă. Toţi ceilalţi şi-au pierdut imediat locul de muncă, eu aveam norocul că meşterul meu a intervenit pentru mine şi a cerut să rămân la muncă, fiind un muncitor harnic, punctual şi bun. Am rămas singurul care nu mi-am pierdut munca. Toţi ceilalţi prieteni au rămas fără muncă şi bani, plecând după aceea, nu după mult timp, din ţară, fie fugind peste graniţă, fie plătind bani la nişte bande, care-i duceau în Iugoslavia. De acolo se putea cere la Ambasada germană un paşaport pentru plecarea în RFG, dacă aveai nume german şi îţi dovedeai aşa naţionalitatea şi provenienţa germană.
Membrii SLOMR din Timişoara aveau toţi acelaşi scop: plecarea din ţară. Nu participasem la activităţi sindicale, la adunări sau şedinţe, am semnat numai pentru că ştiam că după intervenţia Europei Libere o să devenim cetăţeni nedoriţi în societatea socialistă a regimului Ceauşescu şi o să părăsim ţara. Aveam ca model cazul unor prieteni din Satchinez şi Timişoara, care s-au înscris în 1977 pe lista lui Paul Goma şi au fost expulzaţi imediat ce numele lor a devenit cunoscut. Din păcate, noi, membrii sindicatului, nu am avut acelaşi noroc. Ne-am ales doar cu urmărirea securiştilor. Deoarece eram aproape toţi de naţionalitate germană, scopul nostru era Germania. Alte scopuri politice nu urmăream, cum era cazul membrilor SLOMR din Bucureşti, de exemplu, care luptau pentru drepturi la locul de muncă şi pentru alte libertăţi.
Date fiind acestea, am continuat să lucrez la fabrică, dar după o jumătate de an, în 1980, am fugit împreună cu un prieten, într-o noapte de noiembrie, în Iugoslavia, unde am fost prinşi şi duşi la închisoare trei săptămâni, pentru că nu aveam nici un act personal asupra noastră. De la meşterul meu, pe care l-am vizitat după 1989 în Timişoara, am aflat că la două săptămâni după ce am dispărut am fost dat afară de la „6 Martie“.
De la închisoarea iugoslavă am fost eliberaţi prin intervenţia Amnesty International şi am putut să plec în Germania. În închisoarea din Iugoslavia am stat în condiţii inumane, la un loc cu vreo 20 de oameni într-o celulă, primind în fiecare zi numai supe subţiri şi o pâine.
Vreau să spun numai că alţii au avut soarta mai grea decât mine, au fost bătuţi, chinuiţi în închisori, lăsaţi fără mâncare şi contact cu familiile lor etc. După ce am ajuns în Germania, devenind imediat cetăţean german (am renunţat la cetăţenia română), mi-am putut relua studiile la Facultatea tehnică din Frankfurt, devenind inginer electrotehnic.
Deşi până la vârsta de 20 de ani am fost mereu stăpânit de dorinţa de a pleca din ţară, anii aceia au fost cei mai frumoşi din viaţa mea, iar amintirile cele mai dragi mi-au rămas cele de atunci, din satul meu natal, Satchinez (cu legenda lui Pavel Chinezul), cu concetăţenii români, unguri, sârbi şi ţigani şi, bineînţeles, cu timpul petrecut la Liceul „Lenau“ din inimitabila Timişoara.“

Cei care au spus NU, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2005