Home » Français » Centre d’Etudes » Un livre pour chaque jour » Aristina Pop Săileanu, Să trăiască partizanii până vin americanii!

Aristina Pop Săileanu, Să trăiască partizanii până vin americanii!

Angajată „fără autobiografie”
După ce aţi venit în Bucureşti, aţi găsit imediat un loc de muncă?
După ce m-am căsătorit aveam dreptul să stau doar trei luni de zile, în perioada asta să-mi găsesc serviciu şi se socotea transfer. În aceste trei luni am căutat să mă angajez, însă, unde ajungeam, peste tot îmi cereau autobiografia şi nimeni nu mă angaja. Şi atunci, ce s-a întâmplat? Am avut noroc cu un preot greco-catolic originar din Rogoz, din Ţara Lăpuşului – el stătea în Bucureşti, era aviator de meserie, însă a învăţat teologia în închisoare şi a devenit preot greco-catolic, că a stat cu preasfinţitul Hirţea şi cu alţi episcopi greco-catolici. Familia lui era prietenă cu familia mea, ne-am întâlnit la biserică şi am spus toată situaţia noastră. Având el nişte prieteni care lucrau la Vinalcool, s-au dus şi au vorbit cu un inginer de acolo. M-am dus a doua zi, m-am prezentat la ei, ei ştiau despre ce este vorba şi au spus că mă angajează. Când am ajuns la Vinalcool, am fost primită de inginerul Siboiu Dumitru, a chemat pe şefa secţiei, pe care o chema Spulber Valentina, o femeie foarte energică. Le-am spus că peste tot îmi cer autobiografia, iar autobiografia mea este asta, asta şi asta… Ei ştiau despre mine de la cei care m-au dus la ei. Şi au zis: „Las-o încolo de autobiografie!” Inginerul Siboiu pune mâna pe telefon şi îi spune celei de la Personal: „Vezi, îţi trimit o fată, să o angajezi ca muncitoare, dar nu-i mai cere autobiografia.” Nu mi-a cerut nimic, mi-a făcut imediat angajarea, a doua zi am venit la serviciu şi de-acolo m-am pensionat după 22 de ani.

Care a fost lucrul care v-a susţinut cel mai mult în închisoare?
Credinţa, doamnă, credinţa în Bunul Dumnezeu. Vedeţi, Dumnezeu m-a ajutat. Am avut un moral, un psihic foarte bun. Mi-am spus: „Asta mi-a dat Dumnezeu, prin asta trebuie să trec, şi de-acum înainte ce va vrea El, aşa să fie”. M-am împăcat cu acest gând… Sechele, desigur, sunt, pentru că, în primul rând, acei 15 ani, cei mai frumoşi, de la 18 până la 33, petrecuţi în munţi şi în temniţă sunt o viaţa furată. Şcoala nu am terminat-o. Dar m-au învăţat greutăţile. Mă gândesc că, dacă nu aş fi fost arestată, nu aş fi dobândit atât de mult. În plus, mi-a dat Dumnezeu un soţ extraordinar, dintr-o familie de oameni deosebiţi, care m-au primit atât de bine, deşi făceau parte din altă categorie socială, dar nu s-a pus problema asta. Soţul meu mi-a dat libertatea, de exemplu, să pot merge unde doresc. Este un om extraordinar de înţelegător.

Spuneţi-mi, doamnă, aţi amintit că şi soţul dumneavoastră a avut, eufemistic vorbind, neplăceri, că a fost arestat o perioadă.
Da, a fost arestat. A făcut nişte manifeste, împreună cu un prieten de-al lui, Racoceanu, care absolvise Academia Comercială. Soţul meu studiase Dreptul, dar nu a apucat să dea examenul de stat pentru că a fost arestat. A stat zece luni la Securitate la Rahova, de acolo l-au dus la Jilava şi, ulterior, la Spitalul Văcăreşti, acolo unde a aflat de mine. Şi el a fost urmărit, însă nu se lăsa intimidat. Este un om deosebit. Îi respectă foarte mult pe ţărani – bunicul lui după tată a fost ţăran. Nu era Nicu omul care să-şi bată joc de lume, în schimb de comunişti îşi bătea joc. Pentru că vedea că se credeau deştepţi. Începea să discute cu el întrebuinţând cuvinte sofisticate, ca să arate că ştiu ceva. Când se refereau însă la el, spuneau ironic: „ăsta care vorbeşte limba literară”… El se răzbuna făcând epigrame. Pentru asta a suferit…

„Mai liberă în închisoare”
V-au marcat viaţa toate aceste suferinţe?
Urme, desigur, există, nervii mei sunt la pământ – nu atât pentru ce am îndurat în închisoare, cât după 1964. Să fii mereu urmărit… În birou, tot timpul te temeai şi vedeai în celălalt un agent al Securităţii. Asta era groaznic. Eu, de exemplu, eram abonată la România Liberă. Când primeam ziarul, mă temeam să citesc pagina externă şi, uitându-mă întâi la rubrica de decese, spuneam: „Pentru asta iau ziarul”, chit că nu era aşa. Pe urmă, în birou se discutau foarte multe lucruri… Probabil că unii colegi mă provocau. Sigur că eu nu răspundeam. Odată, tot la servici, a venit chiar şefa Cadrelor şi mi-a spus: „Vezi că a trecut Securitatea pe-aici şi a întrebat de tine.” Tot timpul am trăit aşa, cu teamă – o teamă pe care nu am avut-o în închisoare. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi, dar am fost mai liberă în închisoare, pentru că acolo am gândit şi am vorbit ce-am vrut, or după 1964 noi nu am mai putut face acest lucru…

Aţi intrat într-o închisoare mai mare.
Mai mare; eu nu puteam să-mi spun oful sau, dacă vedeam ceva, să afirm că acel lucru nu e bun. De exemplu, stăteam la coadă la carne şi toată lumea spunea „Vai, nu ne-aduce… nu ştiu ce…” Eu nu puteam să fac nici un comentariu. Îmi amintesc că odată eram în Piaţa Amzei, la coadă la mezeluri, şi în spatele meu s-a aşezat un domn „foarte bine”. M-am dus la casă să plătesc şi, întorcându-mă cu bonul, l-am lăsat să treacă el în faţă. „Nu, doamnă, treceţi dumneavoastră”, spune el. Mie mi-a ieşit porumbelul din gură: „Puteţi trece dumneavoastră, că văd că este salam destul.” A plecat imediat de lângă mine. Era securist. Voia doar să vadă ce zice lumea. La fel s-a întâmplat şi la coadă la lapte. Să nu credeţi că eram obsedată de acest lucru. Era o realitate.
Pe urmă ne-au băgat chiriaşi în casă. Unul dintre ei, Stelian Ciomărtan, ne-a chemat timp de 15 ani în procese. Ne-a târât din două în două săptămâni în faţa instanţei.

Care era motivul?
Înscena tot felul de procese, cu tot felul de pretexte, până când socrul meu s-a dus la un colonel, pe nume Marin, de la Circa 6 de Miliţie, Dumnezeu să-i ajute, care l-a luat pe chiriaş şi l-a dus la Institutul Medico-Legal să-i facă control psihiatric. „Ne terorizează şi pe noi, şi pe propria lui familie”, a spus socrul meu. Doctorii de la Institut i-au dat un certificat medical, din care reieşea că nu este sănătos… Şi de-atunci ne-a lăsat în pace. A aflat totuşi că am fost deţinută politic. Nu ştia unde lucrez şi s-a dus din întreprindere în întreprindere, până a ajuns la instituţia unde lucram şi a început să se intereseze: „Ce lucrează? Că a spus la proces că e muncitoare!” Paznicul de la poartă a confirmat că sunt muncitoare. „Nu este adevărat”, replică el, „eu am auzit în casă că lucrează într-un birou.” „Nu, domnule, este muncitoare.” Cred că făcea aşa intenţionat, pentru că socrul meu, care făcuse politică liberală în trecut, era medic, şi cred că Stelian nu îl suporta pentru că nu era din aceeaşi categorie socială.

Un ocean de suferinţă şi moarte
Să recapitulăm împreună dezastrele prin care aţi trecut. Tatăl dumneavoastră, un ţăran respectat de toată lumea, a fost arestat şi a fost omorât de securişti. Fratele dumneavoastră Achim a fost împuşcat, arestat, condamnat la 22 ani şi a murit din cauza detenţiei. Ceilalţi membri ai lotului?
În total, lotul nostru a cuprins 50-60 persoane, dacă numărăm şi sprijinitorii, adică pe cei care ne dădeau de mâncare şi ne ascundeau.
Dintre cei cu care am fost în munţi, iată cu ce pedepse s-au ales numai câţiva dintre ei: tatăl meu, deci – omorât după ce s-a lăsat prins; Oniga Tănase, preot greco-catolic, împuşcat în 1953; Vasile Hotea, student la Politehnică, împuşcat în 1953 la arestare; Ioan Rus, student la Drept, condamnat la 25 de ani; Vasile Tivadar, elev în vârstă de 19 ani, 20 de ani condamnare; Mircea Dobre, student, 22 de ani; Vasile Paşca, licenţiat în teologie, ortodox, 22 de ani; Gavrilă Dunca (născut la Ieud. Membru al grupului de rezistenţă „Pop-Oniga”. Condamnat la 25 ani muncă silnică pentru uneltire contra ordinii sociale. Eliberat prin graţiere la 25 iunie 1964. (ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 24688.)), ţăran, dezertor din armată, 25 de ani; Ilieş Dunca, ţăran, 25 de ani; Dumitru Hotico, împuşcat în februarie 1952, la arestare, şi Ion Hotico (născut la 3 aprilie 1927, în Ieud, muncitor. Arestat în 1950 pentru că a ajutat pe partizanii maramureşeni, a fost eliberat în 1951. Membru al grupului de rezistenţă „Pop-Oniga”. A fost arestat pentru a doua oară în 1952 şi condamnat la 25 ani muncă silnică. Eliberat prin graţiere la 23 iunie 1964. (ACISAC, proiect RPC, nr. inv. 33145.)), fratele lui, câte 25 de ani condamnare. Dumitru Chindriş, ţăran, 23 de ani; toţi aceştia cinci din urmă au fost din comuna Ieud, Maramureş. Ioan Mâţ, ţăran, dezertor din armată, 25 de ani condamnare; Teodor Giurgiu a reuşit să stea ascuns până în 1964; Vasile Blagu de la Târgu Mureş, care a avut 25 de ani condamnare, a murit la Gherla. Dintre cei care ne-au ajutat, care ne-au dat mâncare… Grigore Pop, ţăran, din Lăpuşul Românesc, unchiul meu…, a fost dus la Canal, unde a murit. Mama, fraţii mei, toţi cei din familie care n-au fost cu noi în munţi au fost duşi în Bărăgan… Nu mai vorbesc că ni s-au luat odată cu libertatea şi casele, şi averea, şi dreptul de a vorbi, de a gândi. Nouă, ca şi altor milioane de oameni.

 

Din cartea Aristina Pop Săileanu, “Să trăiască partizanii până vin americanii!” Povestiri din munţi, din închisoare şi din libertate. Interviu de Liana Petrescu. Postdocumentare, aparat critic Virginia Ion. Editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2008

Aristina Pop Săileanu, Să trăiască partizanii până vin americanii! I

Aristina Pop Săileanu, Să trăiască partizanii până vin americanii! II

Aristina Pop Săileanu, Să trăiască partizanii până vin americanii! III

Aristina Pop Săileanu, Să trăiască partizanii până vin americanii! IV

Aristina Pop Săileanu, Să trăiască partizanii până vin americanii! V

Aristina Pop Săileanu, Să trăiască partizanii până vin americanii! VI