In memoriam CAMILIAN DEMETRESCU (18 noiembrie 1924-6 mai 2012)
Dacă ar trebui să reprezint imaginea Europei creştine de astăzi, aş desena un trunchi uriaş de copac, cu rădăcinile adânc înfipte în pământ, dar retezat la sol de o secure necruţătoare, împietrit într-o dezolată cicatrice plată şi cenuşie, din care încă mai ţâşnesc, ca prin miracol, fragede vlăstare pline de flori.
Ne-am străduit timp de secole să tăiem acest arbore maiestuos. Toporul civilizaţiei noastre s-a abătut asupra trunchiului Marii Tradiţii, l-a doborât, dar limfa vitală continuă să se ridice prin vinele noilor generaţii care-şi descoperă rădăcinile. Aceşti tineri sunt, e adevărat, o minoritate, dar, aşa cum ne învaţă experienţa trecutului, istoria o fac minorităţile, în bine sau în rău, minorităţile active, cei aleşi de zei sau de demoni. În timp ce marea Europă, surdă la loviturile de secure ce continuă să se abată asupra trunchiului mutilat, doarme, visând para-disul miracolului economic, al succesului narcisist şi al superflu-ului, cealaltă, mica Europă, ţinută trează de insomnia conştiinţei, stă de veghe. Alarmaţi de vigoarea cu care tinerele vlastare încolţesc din trunchiul amputat al marii tradiţii, pădurarii de la Bruxelles sunt gata să le taie cu securea noii Constituţii europene care neagă rădă-cinile creştine ale Europei. Dar, deocamdată, la refuzul Franţei şi Olandei de convalidare a constituţiei, au trebuit să-şi pună securea în cui.
Înainte de a intra în tema întâlnirii noastre, aş vrea să vă amintesc o legendă medievală, Legenda peştişorilor din Sena. Cum ştiţi, fluviul traversează Parisul de la răsărit la apus, şi se varsă în Oceanul Atlantic. Legenda spune că în apele sale vieţuiesc două specii de peşti: pe de-o parte peştişorii mărunţi şi firavi care înoată cu îndârjire, cu toate forţele lor împotriva curentului, spre răsăritul soarelui, spre izvoarele luminii; pe de altă parte sunt peştii graşi, somnolenţi şi leneşi care se lasă duşi de curent spre tenebrele apusului. E o legendă care evocă parabola din Evanghelii despre cărarea cea strâmtă şi anevoioasă, care duce la mântuire, şi calea cea largă, uşoară, dar care nu duce la nimic. Pentru noi, modernii, nu e greu de înţeles cine sunt peştişorii care luptă cu faţa spre ideal împotriva conformismului şi a platitudinii, şi cine sunt peştii graşi, opulenţi, care se complac într-o pasivă şi resemnată complicitate cu puterea. Peştişorii, simbol al spiritului activ, al energiei spirituale, sunt cei care fac istoria, pe când peştii leneşi şi puhavi – simbol al masei amorfe plutind în voia curentului – se supun istoriei.
N-are rost să vă întreb: voi, căreia dintre cele două specii aparţineţi? Dacă aţi reuşit să înotaţi până aici, la Sighet, contra curentului, cu faţa spre adevăr, şi nu vă lăsaţi duşi de tentaţia consensului comod, nu puteţi fi decât peştişorii Senei din legenda medievală. Prin voi mă adresez şi celorlalţi care nu sunt aici, dar conştienţi de deriva lumii de astăzi. Dacă auziţi loviturile de secure ce izbesc trunchiul Marelui Arbore, nu puteţi să nu înotaţi şi voi, cu toate puterile voastre, spre izvorul luminii.
Dar în istorie nu întotdeauna minoritatea activă a fost benefică. În perioade obscure, o minoritate malefică a pus stăpânire pe destinul omenirii, ducând-o la dezastru. Întreaga istorie a lumii e însemnată de lupta dintre minoritatea benefică şi cea malefică a spiritului uman.
Creştinismul a început cu 12 apostoli. Prin contaminare, s-au înmulţit. Biserica lui Christos a trimis în lume 72 de apostoli, doi câte doi, în cele 32 de pământuri cunoscute în vremea aceea, care au răspândit cuvântul Evangheliei de la om la om. În primele secole de creştinism lanţul contaminării s-a întins în lung şi în lat, dar în faţa teroarei păgâne oamenii s-au refugiat în catacombe.
După trei secole, împăratul Constantin a trebuit să-i scoată pe creştini din catacombe, declarând creştinismul religie de stat. Dar nu numai pentru că el însuşi s-ar fi convertit, împreună cu mama sa, împără-teasa Elena, dar şi pentru că, între timp, legiunile sale deveniseră creştine. Dacă în tradiţia militară romană prima virtute a legionarului era să ucidă fără a clipi, convins de suprema lui datorie de militar în slujba imperiului, de cuceritor şi de stăpân al lumii, Constantin a trebuit să ia act de faptul că acest legionar al invincibilei armate a Romei devenise ceea ce se cheamă astăzi “obiector de conştiinţă”, adică un “civis romanus” care nu mai poate şi nu mai vrea să ucidă. În monumentala sa operă “Decadenţa şi căderea Imperiului Roman”, istoricul Gibbon relatează – citând pe cronicarul Eusebiu – că pe timpul lui Diocleţian, la finele sec. III, un tânăr roman din Africa, deşi declarat apt pentru serviciul militar, a refuzat categoric să se înroleze, declarând că în nici un caz conştiinţa lui nu-i permite să devină soldat, preferând condamnarea la moarte. Tot astfel, mai scrie istoricul, “în timpul unei solemne ceremonii, un ofiţer superior pe nume Marcello şi-a aruncat centura, armele şi insignele propriului grad, exclamând cu voce tare că nu mai vroia să se supună nimănui altuia decât regelui etern Isus Christos, şi că renunţa pentru totdeauna la armele care ucid din ordinul unui suveran idolatru”. La rândul său, Galeriu a decis destituirea unui mare număr de ofiţeri creştini din armată. Tot Eusebiu afirmă că pe timpul lui Massimino, Legiunea Tebană era compusă din şase mii de creştini. Multe documente ale timpului atestă creştinarea armatei.
A fost şi aceasta una din cauzele căderii imperiului roman. Barbarii au invadat continentul. Pe ruinele marelui Imperiu ce dăinuise o mie de ani, bazat pe virtutea armelor, s-a născut Europa creştină, noua civilizaţie fondată pe o revoluţie fără precedent: eliberarea sclavului, considerat în antichitate “altceva” decât omul liber, pe baza unui statut juridic consolidat de milenii. Voluptatea cu care patricienii şi vulgul asistau în arenele Romei la spectacolul sângeros al luptei dintre sclavi şi gladiatori, demonstrează normalitatea cruzimii faţă de cei învinşi în societatea romană şi nu doar în armată. Cu atât mai semnificativă va fi revoluţia creştină în istoria antichităţii.
Dar dacă cei 12 apostoli, o mână benefică de oameni, au schimbat lumea, alte mâini, malefice, au încercat de-a lungul istoriei să o întoarcă înapoi. Nu odată, în numele adevărului şi al dreptăţii a fost reinstaurată sclavia, violenţa şi dreptul de viaţă şi de moarte asupra omului liber. Istoria Europei ne oferă nenumărate exemple.
După 14 secole de la Edictul de la Milano, care scotea biserica lui Christos din catacombe, Revoluţia franceză, de pildă, o va trimite din nou în subterane. Începând din noiembrie 1793 toate bisericile Franţei vor fi închise, transformate în grajduri de cai sau crescătorii de porci. Notre Dame, catedrala Parisului, devine templul “Fiinţei supreme”, a zeiţei Raţiunii, cu dansatoare şi oficianţi ai noii religii anticreştine. Preoţii sunt supuşi în masă unui ritual de abjurare a credinţei, sau masacraţi dacă refuzau, cum atestă marea frescă a catedralei din Ile de Ré, în Vandeea. Mânăstirile şi seminariile teologice sunt desfiinţate.
În şedinţa Convenţiei din 17 noiembrie 1792 care a decretat “anularea tuturor religiilor”, iacobinul Anacharsis Clootz, proclama solemn: “Mă declar duşman personal al lui Isus Christos. Adevăratul suveran e Poporul, el e Dumnezeul lumii. Numai imbecilii pot crede într-un alt Dumnezeu sau fiinţă supremă”. După decenii, la a doua ediţia a Comunei din Paris, comunardul Flourens avea să adauge: “Ura împotriva lui Dumnezeu este principiul înţelepciunii”. Sângeroasa represiune jacobină împotriva poporului din Vandeea, care s-a răsculat împotriva profanării bisericii şi a religiei, a fost primul genocid ideologic din istoria Europei. Lenin şi Stalin au avut aşadar buni maeştri.
Documentele vremii atestă cruzimea represiunii dezlănţuită de quadrumvirii terorii – Robespierre, Danton, Marat, Saint Just. În 1794 Comitetul Salvării Publice, sub semnătura lui Carnot, ordona, textual “masacrarea femeilor şi a copiilor. Femeile, pentru că sunt organele de procreaţie, iar copiii pentru că sunt viitorii bandiţi”. E scris negru pe alb în analele terorii iacobine.
Iată ce gândea Engels despre revoluţia franceză, înainte de a proclama împreună cu Marx faimosul “Manifest Comunist” care avea să dezlănţuie cea mai violentă perioadă a istoriei moderne: “După teribila revoluţie franceză, scrie el, un spirit cu totul nou, diabolic, a pătruns în conştiinţa umanităţii; de atunci negarea lui Dumnezeu şi-a ridicat ameninţător capul. Nu mai avea de-a face doar cu o indiferenţă sau cu o răceală faţă de Dumnezeu. Nu, e vorba despre o duşmănie deschisă, declarată”. Poet creştin în tinereţe, animat de idealuri umanitare, Engles va deveni, după întâlnirea cu Marx şi Bruno Bauer, unul din profeţii nihilismului, ai urei de clasă şi ai dictaturii proletariatului.
La începutul anilor ’80, umblând prin Vandeea pe urmele Calvarurilor de piatră din Bretania – monumente populare ridicate la răscrucile de drumuri, în secolul al 15-lea, ce continuau de fapt Menhirele preistorice în cheie creştină – am poposit într-o aşezare chemată Folgoet. Atras de maiestoasa clădire a bisericii, vorbind cu sătenii, am aflat de un eveniment petrecut în timpul Revoluţiei franceze, care a devenit legendă.
Când trupele Convenţiei revoluţionare au invadat Vandeea, comisarul iacobin a ordonat dărâmarea bisericii; o biserică cu dimensiuni de catedrală într-un sat atât de mic, ridicată de un pretendent la tron, drept recunoştinţă în faţa lui Dumnezeu pentru biruinţa de la Aray, în timpul războiului de succesiune. Când au auzit că iacobinii vroiau să dea jos biserica, 12 locuitori ai satului şi-au vândut tot ce aveau – case, pământuri, animale – s-au prezentat în faţa comisarului, au pus punga cu bani pe masă, şi, profitând de aviditatea lui, au cumpărat catedrala. Devenită proprietatea lor, biserica nu mai putea fi demolată. Revoluţia burgheză trebuia să respecte dreptul la proprietatea privată consfinţită în declaraţia drepturilor omului. Nu se ajunsese încă la definiţia marxistă – “proprietatea e un furt”.
În acest mod locuitorii satului au salvat biserica. De atunci, în fiecare an sătenii din Folgoët sărbătoresc evenimentul, cinstind memoria celor 12 care au renunţat la tot ce aveau pentru ca nimeni să nu se atingă de catedrala lor. Nimerisem în sat chiar în toiul acestei sărbători, în septembrie, şi am constatat pe viu dârzenia şi demnitatea acelor oameni din Vandeea care au rezistat în faţa teroarei dezlănţuite de Convenţia din Paris.
Cazul Folgoët mi-a amintit un altul, petrecut în vremea noastră, dar cu o semnificaţie comună. În toamna anului 1977 participam la sesiunile Tribunalului Saharov, la Roma. La 26 noiembrie am ascultat mărturia unui colhoznic rus, fugit dintr-un sat pierdut din Siberia. În satul lui nu exista biserică şi, pentru a oficia o slujbă, oamenii se duceau în pădure, prefăcându-se că fac o excursie duminicală cu copii şi merinde. Într-o zi, după ce s-au gândit câtva timp, oamenii au hotărât să zidească o biserică, chiar dacă acest lucru era interzis de autorităţi. Au început să adune pe ascuns cărămizi, var, nisip, lemn şi ce mai trebuia pentru a construi o mică biserică. Au aşteptat momentul prielnic şi în zorii unei zile de sărbătoare au început lucrul. Până la miezul zilei au ridicat patru pereţi, iar după amiază au pus acoperişul, poarta şi ferestrele. Seara, după apusul soarelui au aprins lumânări şi candele, iar unul dintre ei a făcut slujba. Tot satul a asistat la acest nemaiauzit eveniment, înăuntrul şi în afara minusculei biserici. După slujbă au rămas toţi în picioare, aşteptând. Când, deodată, huruitul unui motor a sfâşiat liniştea. Un militar a intrat înăuntru urlând evacuarea şi buldozerul s-a năpustit asupra lăcaşului, distrugând zidurile abea terminate.
Legea sovietică prevedea că orice edificiu construit abuziv trebuia eliminat în 24 de ore. Oamenii ştiau că biserica lor nu putea să rămână în picioare până a doua zi, dar au vrut totuşi să o zidească pentru a putea spune lumii “avem o biserică”, chiar dacă numai pentru o singură zi. Nu puteau să-şi dorească mai mult. Pentru ei a fost o mare biruinţă. Vestea s-a dus ca fulgerul în toată Siberia: pentru prima oară, într-un ungher al imensului imperiu al lui Lenin, fusese înălţată o biserică lui Christos. A fost ca un triumf al luminii împotriva întunericului. Nu mai conta faptul că zidurile nu mai existau, miracolul se produsese: sufletul vechii Rusii pravoslavnice, mireasă a lui Christos răstignit prin decretul sovietelor, era viu. Precum vie era nădejdea de a vedea prăbuşită puterea anticristului.
Descreştinarea Europei s-a produs pe un lung parcurs istoric. Cauzele directe şi indirecte ale derivei morale şi spirituale a Europei sunt parţial cunoscute. Pe mulţi nu-i interesează, sunt indiferenţi, ca şi cum ar fi surzi şi orbi, alţii refuză să accepte deriva, blindaţi de certitudinea progresului nelimitat, în timp ce o minoritate care ştie să vadă şi gândeşte – iată, din nou acest termen, minoritate – caută să analizeze şi să descifreze aceste cauze.
Prima cauză a declinului constă în însuşi răspunsul pe care civilizaţia noastră l-a dat propunerii creştine. Cu liberul arbitru, cel mai înalt concept religios despre demnitatea umană, i s-a dat omului libertatea de a alege, de a spune da sau nu. Şi Europa a spus Nu lui Christos. După mai mult de cinci secole de frământări, de răzvrătiri şi dubii, vechiul continent a ales să se închine dumnezeului raţiunii, slujit de sarcerdoţii iluminismului care au triumfat cu revoluţia franceză. Confirmarea acestei derive ne-a dat-o însuşi Papa Ioan Paul al II-lea, când a afirmat cu toate forţele sale nevoia de recreştinare a Europei. Imperativ devenit atât de actual astăzi, în faţa refuzului de a include în proiectul de Constituţie al Europei Unite originea sa creştină. Să schiţăm în linii mari etapele acestui declin.
După căderea imperiului roman, în sec. V-VI, s-a produs scindarea lumii creştine în două părţi: Bizanţul şi Roma. A început confruntarea pe plan cultural, teologic şi politic între lumea greacă şi lumea latină, un conflict aspru, fără ieşire, culminând cu marea schismă din anul 1054, care va duce la slăbirea unităţii creştine în faţa pericolului otoman şi, în ultimă instanţă, la capitulare, prin căderea Constantinopolului în mâinile turcilor.
A urmat stăpânirea islamică asupra Bizanţului şi a ţărilor din sud-estul Europei timp de patru veacuri, culminând apoi cu ocupaţia comunistă a Europei de răsărit în secolul XX, mai scurtă dar mai violentă decât cea otomană. Aceste două perioade de invazie au avut un efect devastant asupra identităţii creştine a Europei.
Pe plan doctrinar, conflictul între Orient şi Occident a fost de fapt un război creştin-creştin care a durat o mie de ani. Motivele inconciliabile ale acestui conflict priveau – imaginaţi-vă – botezul, împărtăşania, primatul Sfântului Petru (şi implicit al Papei), şi mai ales controversa isihastă despre Sfânta Treime. Adică: dacă botezul trebuie făcut prin scufundare sau prin turnarea apei deasupra capului (cum e reprezentat de obicei botezul Mântuitorului), dacă pâinea pentru împărtăşanie trebuie să fie dospită sau nedospită (azimă), dacă Isus Christos a fondat biserica pe autoritatea lui Petru sau pe a celor 12 apostoli deopotrivă şi dacă, privind Sfânta Treime, Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi se transmite prin Fiul (teza isihastă, orientală), sau purcede atât din Tatăl cât şi din Fiul (teza latină, filioque). Susţinute cu îndârjire teologică de ambele părţi, deosebirile doctrinare au justificat paradoxul unui război de o mie de ani în numele bisericii lui Christos. Cum a privit oare Mântuitorul acest spectacol al neiubirii dintre oameni, al certei dintre două “adevăruri”, socotite amândouă unice?
Amintesc în treacăt un episod petrecut în sec. IX în Etruria, pe timpul când existau doi papi, unul la Viterbo şi altul la Roma. Nu departe de Viterbo era o aşezare milenară de origine etruscă, Ferento, dar care se aliase cu Roma, în conflictul dintre cei doi papi. Pentru a o pedepsi, papa de la Viterbo a trimis o expediţie militară care a ocupat-o şi a distrus-o din temelii, sub pretextul că acolo Christos era reprezentat pe cruce cu ochii deschişi în loc de închişi – erezie ce nu putea fi tolerată. Aşezarea a fost rasă la sol şi pe locul ruinelor s-a pus o piatră cu inscripţia “Aici a fost Ferento”, piatră care se mai poate vedea şi astăzi. A supravieţuit parţial doar teatrul roman unde se desfăşoară şi acum, în fiecare an, un festival de muzică şi teatru. Cunosc bine aceste locuri, Viterbo fiind regiunea în care trăiesc de 35 de ani.
Departe de noi intenţia de a minimaliza importanţa teologică a disputei isihaste. Dar cred că în faţa pericolelor ce ameninţă astăzi creştinismul, conflictul ar trebui să facă loc reconcilierii. Pe lângă pericolul islamic ce continuă şi astăzi în forme deviate, avem de înfruntat realităţi noi, inedite în istorie, precum ateismul de masă şi avansarea nihilismului, flageluri care ameninţă însăşi supravieţuirea civilizaţiei noastre. Dacă înfrângerea otomană sub zidurile Vienei, la 11 septembrie 1683, putea fi considerată până mai ieri încheierea pericolului islamic în Occident, tragedia atentatului celor două turnuri de la New York în 2001, declanşat exact în aceeaşi zi de 11 septembrie sau recentele atentate de la Londra, demonstrează elocvent voinţa revanşei islamice asupra Occidentului, amânată timp de trei secole.
În ce priveşte disputa isihastă, nenumăratele tentative de conciliere de-alungul secolelor au atenuat parţial anumite contraste, dar disputa a rămas de fapt în picioare până astăzi. Ea constituie tema efortului ecumenic actual, început de Papa Ioan Paul al II-lea, şi continuat de Benedict al XVI-lea, pentru regăsirea unităţii creştine.
Încă dinaintea căderii Constantinopolului, în gândirea Occidentului se produseseră mutaţii ce aveau să schimbe viziunea despre lume a Europei creştine în următoarele secole. Nenumărate sunt consecinţele acestor mutaţii. Mă voi referi la un aspect aparent minor, dar care ilustrează elocvent sensul acestei derive. Să observăm de pildă evoluţia structurii urbanistice a marilor oraşe europene în ultimele 5-6 secole, sub influenţa noilor orientări culturale, spirituale şi politice ale societăţii. Dacă în Evul Mediu Catedrala se afla în centrul oraşului şi al vieţii sociale – fiind catedra Episcopului (de unde şi cuvântul catedrală), păstorul spiritual al cetăţii – în Renaştere locul ei va fi luat de Palatul Principelui, un fel de catedrală laică, închisă, în care se celebrează liturghia puterii, inaccesibilă muritorului de rând. Catedrala romanică şi gotică era basilică – în sensul antic al cuvântului – loc de întâlnire publică, agora, muzeu, teatru, sală de concert, oratoriu, centru al tuturor intereselor civice, în timp ce Palatul Principelui era rezervat curţii restrânse a ierarhiei conducătoare; îşi deschidea porţile cel mult o dată pe an, pe când în catedrala medievală intra oricine, oricând, de la răsăritul până la apusul soarelui. Artele, într-o perfectă unitate corală – pictură, sculptură, vitrou, tapiserie, arhitectură – se ofereau privirii tuturor, atât a nobilului, a condotierului, negustorului, meşteşugarului, cât şi a omului simplu. Dacă n-ar fi un termen desuet, s-ar putea spune că locul basilicii era un spaţiu “democratic”, un fel de muzeu popular pentru toţi locuitorii cetăţii. Pe stampele de epocă ce reprezintă marile oraşe ale Renaşterii tronează, nu numai în sens arhitectonic, Palatul Principelui. Mutaţia de la catedrală la palat indica parabola translaţiei de la spiritual spre politic. Umanismul lua locul scripturilor, filosofii deveneau noii părinţi ai bisericii laice.
La rândul său, când se vor lărgi orizonturile puterii economice, Palatul Principelui va fi substituit de Bursă, noua catedrală laică a cetăţii, în care se oficiază omnipotenţa terenă a aurului. În inima Amsterdamului tronează Noua Bursă, simbol al lumii moderne prin excelenţă, cel mai avansat monument de arhitectură al oraşului. Construită la finele secolului al 19-lea, alături de vechea Bursă, nu departe de Palatul Regal, domină centrul Amsterdamului cu maiestosul turn al orologiului care bate regulat “ora bursei”, adică mersul valutei cotidiene, scandând timpul profan al epocii noastre.
Încă din secolul al 18-lea, odată cu emanciparea iluministă şi naşterea Europei moderne, oraşul era destinat să graviteze în jurul Fabricii, noul sanctuar al erei industriale, cum se vede în numeroase gravuri ale timpului. Supravieţuiesc încă pe continent – am văzut chiar şi în Italia – asemenea exemple de oraş-fabrică, hibridă mezalianţă dintre socialismul utopic şi capitalismul populist. Nu mai puţin evocatoare este imaginea Hunedoarei, între cetatea Corvinilor şi furnalele ciclopice care domină şi astăzi oraşul.
În concluzia acestui ciclu devastator, civilizaţia actuală a dizolvat însăşi noţiunea de centru al oraşului. În marile metropole de astăzi centrul s-a deplasat vertiginos spre noile spaţii excentrice ale urbanismului de avangardă, alternativ structurilor istorice ale cetăţii. Vechiul centru, denumit astăzi “centrul istoric”, a devenit un cartier turistic şi comercial, cu boutique-uri de lux şi cafenele. Parisul e doar unul dintre exemple. Dacă centralitatea catedralei Notre Dame era de mult uzurpată de Palatul Regilor Franţei, turnul Eiffel, obelisc al primei dinastii a progresului, înălţat la sfârşitul veacului al 19-lea şi contestat de mulţi intelectuali ai vremii, va fi la rândul său depăşit în secolul următor de centrul Beaubourg, noua catedrală a iacobinismului industrial, postmodern. De la Notre Dame de Paris la Notre Dame de la Follie (cum apare când o vezi prima oară) istoria spirituală a Franţei a parcurs un drum al crucii care s-a încheiat cu răstignirea Marii Tradiţii pe Golgota ateismului.
Dar, contemporan cu pierderea centrului oraşului ca spaţiu primordial consacrat, istoria însăşi a catedralei, din Evul Mediu până astăzi, a fost puternic însemnată de evoluţia civilizaţiei occidentale. Desacralizarea graduală a edificiului şi a artei religioase a schimbat în câteva secole raportul dintre biserică şi societate.
Puţini cunosc, de pildă, pierderea ireparabilă pe care a adus-o Romei construcţia actualei Bazilici a Sfântului Petru, din Vatican. Considerată o capodoperă a geniului Renaşterii, a fost în realitate un act de ruptură cu marea tradiţie creştină a Cetăţii Eterne. Pe locul în care se află astăzi acest edificiu, Împăratul Constantin construise în secolul patru, după edictul de la Milano ce consfinţea creştinismul ca religie a imperiului roman, antica Basilică San Pietro, cea mai impozantă şi mai bogată în opere de artă dintre toate basilicile paleocreştine ale Romei – precum Santa Maria Maggiore, San Giovanni in Laterano, San Paolo fuori le mura, Santa Sabina şi altele.
Basilica lui Constantin avea o mie de ani de existenţă când Papa Giulio secondo, în veacul al 16-lea, a decis să fie demolată, pentru a edifica în locul ei actuala basilică. Imensul patrimoniu de arhitectură şi de artă, începând cu magnificele mozaicuri ce flancau marea navă centrală a catedralei, a fost distrus, fără a se conserva nimic din splendoarea operelor paleocreştine şi medievale realizate de-a lungul secolelor. La acest act de barbarie a fost părtaş însuşi Michelangelo, împreună cu Rafael, artişti de curte şi sfătuitori ai Papei, care au condus lucrările de construcţie, Buonarotti însuşi fiind autorul cupolei noii basilici.
Tragedia acestei demolări a durat aproape şapte decenii. Călugării au continuat să slujească pe vechile altare, în timp ce zidul, care îi despărţea de şantierul noului templu, înainta inexorabil, distrugând totul în calea sa. Din fericire, un monah pe nume Grimaldi, conştient de imensa pierdere a desenat cu migală, unul câte unul, grandioasele mozaicuri. Am avut prilejul să văd desenele în Biblioteca Vaticană – singura mărturie rămasă despre acel patrimoniu inestimabil pierdut pentru totdeauna. Pentru gustul Renaşterii arta paleocreştină era grosolană, primitivă, incompatibilă cu noua viziune despre frumos a vremii.
Dar noua basilică nu s-a substituit celei vechi doar în sens material. Mutaţia s-a produs totodată pe plan estetic şi simbolic, marcând trecerea de la spiritualitatea medievală la umanismul antropocentrist al Renaşterii. Noua basilică nu mai este orientată, altarele nu mai privesc spre răsărit, ca în tradiţia paleocreştină şi bizantină, templul nu mai e integrat cosmic, ci subordonat exigenţelor urbanistice şi de reprezentanţă ale puterii temporale. Faţada nu mai păstrează nimic din arhitectura catedralelor medievale, biserica a devenit palat triumfal, sediu al autorităţii papale, emblemă a regalităţii pământeşti. E o întoarcere la clasicismul antic, precreştin.
O mărturie evidentă a acestei schimbări ne-o oferă şi Capel Sixtină. Privind ansamblul frescelor lui Michelangelo, plafonul şi mai ales Judecata de apoi, avem în faţa ochilor imaginea spectaculoasă a rupturii cu marea tradiţie iconografică a bisericii lui Christos.
Construită de Papa Sisto al 4-lea între 1471-1484 (pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare), Capela Sixtină era decorată cu un extraordinar ansamblu de fresci semnate de Perugino, Botticelli, Ghirlandaio, Luca Signorelli, reprezentând episoade din Vechiul şi Noul Testament, desfăşurate pe cei doi pereţi laterali ai capelei şi pe marele perete central, deasupra altarului. Jumătate de secol mai târziu, Michellangelo va executa pe acel peretele imensa Judecată de apoi, la comanda papei Paul al 3-lea, acoperind cu tencuială superba Înălţare la cer a Maicii Domnului de Perugino şi primele episoade din istoria lui Moise şi a Mântuitorului. Se repeta într-un fel tragedia demolării mozaicurilor din Bazilica lui Constantin.
Judecata de apoi a lui Michelangelo este manifestul concepţiei antropocentrice a Renaşterii. Dacă în mozaicul de la Torcello, lângă Veneţia, personajele Judecăţii de apoi sunt dispuse pe un registru vertical, de riguroasă ierarhie spirituală. De la Mântuitorul lumii ce domină peretele prin statura lui maiestuoasă, dimensiunea personajelor descreşte treptat, până jos, la oamenii de rând. În Capela Sixtină Adam e reprezentat egal cu Dumnezeu. La Torcello, sub monumentalul Christos, Maria, Evangheliştii, Arhanghelul Mihail, sfinţii, mucenicii, cei aleşi din cei damnaţi, mulţimea de oameni prezenţi la marea judecată, sunt situaţi fiecare pe treapta la care au ajuns pe scara mântuirii. În fresca lui Michelangelo, în schimb, Omul tronează alturi de Christos, întruchipaţi ca doi atleţi olimpici, stăpâni ai universului creat de Dumnezeu dar guvernat de om. Este omul Renaşterii din care, prin continuă emancipare de sub tutela divinităţii – de la viziunea umanistă, la cea iluministă, darvinistă, agnostică, marxistă şi în ultimă instanţă atee a lumii – se va naşte omul modern.
Ce legături au existat între Renaştere şi Bizanţ? Două lumi aparent la antipod, dar care în realitate se influenţează reciproc, schimbând la un moment dat sensul culturii europene, şi mai ales occidentale. Cum s-a ajuns la această interacţiune? Căderea Constantinopolului sub turci în 1454 a produs un exod de cărturari în Occident comparabil doar cu fuga intelectualilor din ţările cotropite de comunism. Renaşterea a fost în mod evident influenţată de aportul diasporei bizantine. Cărturarii greci, fugiţi chiar înainte de căderea Constantinopolului, au adus cu ei interesul pentru cultura clasică grecească (antică), ce va constitui unul din punctele de referinţă ale culturii renascentiste. Încă din secolul VIII, refugiaţii iconofili din Bizanţ influenţaseră arta mozaicului în Occidentul creştin. Putem afirma că aportul Bizanţului la arta Renaşterii a contribuit de fapt la demolarea artei medievale, la desacralizarea ei şi întoarcerea la păgânism. Această contribuţie e subliniată cu un anumit orgoliu, astăzi, de istoricii greci. Ei susţin de altfel că nu numai arabii au salvat şi transmis Occidentului valorile clasicismului greco-roman, rolul Bizanţului grecesc fiind tot atât de important.
Dar dacă Bizanţul a influenţat cultura artistică occidentală, la rândul său Occidentul şi-a lăsat amprenta pe arta şi arhitectura Europei orientale aflată în orbita bizantină, ca în ºările Române şi Rusia. Frescele Bucovinei şi ale Moldovei, bine ancorate în canoanele bizantine, deşi contemporane cu Renaşterea, sunt îmbogăţite cu simboluri provenind din iconografia Europei medievale. La Suceviţa, de pildă, întâlnim ecouri din pictura romanică a sec. XI-XII şi din miniaturile catalane cu simboluri din Apocalipsa Sf. Ioan de la Patmos, inexistente în prima artă bizantină (ca de pildă Christos cu sabia în dinţi, simbol al Logosului atotbiruitor care ucide Răul). În schimb, când Rusia va fi occidentalizată de Petru cel Mare, în sec. XVII, Moscova devine “a treia Romă”. Noile edificii, mai ales la Petersburg, sunt realizate de arhitecţi italieni în spiritul Renaşterii. Patriarhia rusă va fi înlocuită de un Sinod condus de un procurator imperial, cultura catolică romană şi chiar cea protestantă influenţează tradiţia bizantină, seminarele teologice adoptă limba latină, iar cărturarii sunt instruiţi la şcoala Iezuiţilor. Două secole mai târziu, influenţa occidentală asupra intelectualilor ruşi va creşte considerabil după fuga lor din Rusia bolşevică.
România este latină şi ortodoxă în acelaş timp – fapt care o distinge de toate celelalte ţări ortodoxe. Arta religioasă românească a fost fecundată de raţionalitatea latină şi de mistica orientală. Din această fericită sinteză s-a născut o cultură proprie care îmbină echilibrul mediteranean cu o capacitate arhaică de fabulare a misterului.
În cartea sa “Dumnezeu s-a născut în exil”, Vintilă Horia – exilat în Apus după ultimul război mondial, premiul Goncourt pentru literatură – povesteşte istoria lui Ovidiu, şi el în exil la Tomis – pe Marea Neagră. Prin Dochia, Ovidiu descoperă un popor cu totul diferit de lumea romană, atât prin caracter, cultură cât şi prin religie. Dacii erau monoteişti într-un continent dominat de politeismul greco-roman. Modul de viaţă, obiceiurile, seninătatea şi vitalitatea lor îi fascina pe romani, cetăţeni ai unui imperiu în care domnea lupta pentru putere, corupţia şi violenţa politică. Nu rareori, militari şi chiar comandanţi ai legiunilor romane de la gurile Dunării şi Tomis dezertau fugind dincolo de Carpaţi, în mijlocul acelui popor misterios; îşi luau femei dace şi îmbrăţişau monoteismul. A fost şi acesta unul din motivele cuceririi Sarmisegetuzei.
Creştinismul, adus în Dacia de legionarii romani convertiţi, şi de urmaşii apostolilor, a fost asimilat în mod natural de cultura monoteistă a Dacilor. Dar părăsirea Daciei de către Aurelian a fost începutul unui calvar istoric ce va continua timp de secole. Hărţuiţi de hoardele barbare, daco-romanii au supravieţuit în păduri şi în munţi, oficiind slujbele creştine în limba latină (o latină încrucişată cu limba autohtonă) până la venirea slavilor care au impus limba slavonă în biserică, în timp ce vorbirea cotidiană rămânea cea neolatină. Timp de două milenii, destinul acestui popor a fost dramatic dar şi generos în acelaşi timp, dovada fiind însăşi supravieţuirea sa în istorie. Nenumărate sunt probele la care a fost supus, dar nici flagelul năvălitorilor ostrogoţi, vandali sau tătari, nici jugul turcesc nu l-au strivit şi nu l-au umilit ca ultima năvălire barbară a “liberatorilor” bolşevici. Niciunui principe din istoria noastră nu i-a trecut prin minte să distrugă bisericile propriului popor. Cunoaştem cu toţii dezastrul demolării lăcaşurilor de cult din “epoca de aur” a tiranului. Buldozerele ateismului au dărâmat zidurile bisericilor dar nu şi pietrele vii din care erau făcute. De sub ruine credinţa s-a ridicat mai puternică decât înainte.
Ce se întâmplă în acest timp în liberul Occident? Nimeni nu se atinge de zidurile bazilicilor, ce se înalţă splendide la cer. Şi totuşi, acele bazilici se surpă în conştiinţa oamenilor. Vorbind de creştinii botezaţi care dezertează din lăcaşurile de cult, Papa Ioan Paul al II-lea îi numea “creştini invizibili, creştini muţi, creştini care trăiesc ca şi cum Dumnezeu n-ar exista”. Şi nu sunt tiranii dictaturii proletariatului cei care au ridicat mâna asupra catedralelor din Occident, ci propriii săi filosofi, liberii cugetători aşa zis umanişti, care au decretat moartea lui Dumnezeu, demolând cu târnăcopul ateismului biserica lui Christos în mintea oamenilor.
Pierderea semnificaţiei simbolice a edificiului sacru în Occident a fost paralelă cu degradarea morală a societăţii. De la maiestoasa catedrală romanică din secolele XI şi XII, până la edificiul modern de astăzi, ce pare mai degrabă un siloz, o discotecă, sau un motel cu cinci stele, şi până la anonimul “garaj pentru suflete”, cum defineşte Sedlmayr bisericile de “avangardă”, această derivă ne-a aruncat ameţitor la celălalt capăt al oceanului istoriei. În artele plastice căderea apare şi mai devastantă, prin golirea de sacru a noţiunii de frumos, înnecat în mlaştina antiesteticului şi a postartei, ca să nu mai vobim de ştiinţă, naufragiată într-un scientism fără etică, sau de comportamentul uman, aruncat înafara oricărei scări de valori până la degradarea raportului dintre om şi natură, ce pune în pericol însăşi existenţa planetei.
Într-o lume golită de miturile primordiale, omul modern şi-a confecţionat mituri noi, ca mitul progresului fără limite (al progresismului) sau mitul laicismului, adică al unei religii fără Dumnezeu. Iată cum explică Sigmund Freud, unul dintre demolatorii valorilor Marii Tradiţii, necesitatea acestui mit, în “Viitorul unei iluzii”: “dacă se vrea extirparea religiei din civilizaţia europeană, trebuie găsit un alt sistem doctrinar care, din capul locului, va trebui să aibă toate caracteristicle unei religii: sfinţenie, rigiditate, intoleranţă şi interzicerea gândirii, pentru a se apăra”. Nu se putea o descriere mai exactă a comunismului, a ierarhiei de partid, a cenzurii, a misticismului ideologic, cu toate atributele unei religii demoniace: cruzime, fanatism, intoleranţă.
Peste declinul civilizaţiei occidentale avea să se suprapună în secolul XX tragedia utopiilor totalitare fondate pe principiul rasei superioare şi a clasei superioare. Ştim cu toţii ce a însemnat instaurarea regimului preconizat de Marx şi Freud în România. Ne aflăm aici, în sanctuarul holocaustului comunist, pentru a ne regenera memoria şi a nu lăsa nici un spaţiu uitării. Nu voi repeta ceea ce ştiţi. Voi aminti pe scurt o experienţă personală pe care am trăit-o imediat după revoluţia din 1989.
Când în sfârşit, după 20 de ani de exil politic, puteam să mă întorc în ţară, am vrut să aduc ceva cu mine. Ceva de care românii aveau nevoie. În ianuarie 1990, invitat în multe oraşe ale Italiei pentru a vorbi şi a explica revoluţia română, am constituit Comitete Pro-România cu scopul de a strânge ajutoare şi a le duce în ţară. În scurt timp au fost încărcate două tiruri cu alimente, haine, trusouri pentru noi născuţi, paturi pentru spitale etc. pe care le-am adus la Bucureşti. Un tir a fost descărcat la Combinatul Fondului Plastic, urmând a distribui ajutoarele atât populaţiei cât şi celor care rezistau în Piaţa Universităţii. Am fost zi de zi martor al primei mineriade. Într-o noapte depozitul a fost jefuit de necunoscuţi. I-am scris episcopului Ploscaru de la Lugoj, propunându-i ajutoare. Aflând ce s-a întâmplat, mi-a răspuns: “Lucrurile materiale dezbină, cele spirituale unesc”. În acel moment am înţeles că trebuia tipărită Biblia, de care sufletul încercat al românilor avea atâta nevoie.
Aflasem încă din 1970 de soarta Bibliilor pe care o fundaţie internaţională le trimisese în dar poporului român. Miile de exemplare au fost confiscate şi reciclate în hârtie igienică. Era pe timpul când la punctele de frontieră era strict interzisă introducerea în ţară a drogurilor şi a Bibliei, puse pe acelaşi plan, considerate la fel de nocive. Mai ştiam că biblii vechi, de ocazie, se vindeau pe sub mână la costul unui salariu lunar. De zeci de ani nu se mai tipăreau, iar o ediţie scoasă de Patriarhie pentru uz intern era de fapt inexistentă. Am strâns din nou fonduri prin comitetele Pro-România şi cu sprijinul editurii “Il Cerchio” de la Rimini s-a tipărit prima ediţie a Bibliei tradusă de Gala Galaction şi Radu Vasile din greacă şi din aramaică, în condiţii tipografice excepţionale, la preţul de cost. Pe coperta interioară a cărţii era scris: “Această Biblie s-a tipărit în Italia în anul 1990, prin grija Comitetului Pro-România din Gallese (Viterbo) şi a Cooperativei editoriale “Il Cerchio” din Rimini, cu fonduri donate de numeroşi prieteni ai României. Fiecare exemplar este dăruit de un prieten italian unui frate român, în semn de înfrăţire întru Christos…”
Transportul, depozitarea şi distribuţia Bibliilor în ţară au fost posibile datorită unui lanţ providenţial de suflete italiene şi româneşti. Dorana Coşoveanu, directoare a Muzeului Naţional de Artă al României, a avut un rol important în acţiunea de difuzare a cărţilor prin delegaţiile care veneau din toate oraşele ţării. Avalanşa de scrisori pe care le-am primit după distribuirea primei ediţii ne-a determinat să tipărim urgent o a doua ediţie, care a fost absorbită tot atât de repede, de parohii, şcoli, seminare teologice, familii, grupuri universitare etc. Timp de doi ani am răspuns scrisorilor de mulţumire pentru Bibliile dăruite, scrisori care vor trebui publicate într-o zi pentru mărturia de credinţă şi de rezistenţă morală a poporului nostru în vremuri atât de grele.
Aflând de conflictul existent aici, în Maramureş, între ortodocşi şi greco-catolici, conflict instigat de partidul comunist în cheie antioccidentală, m-am hotărât în acelaşi an să aduc personal Biblii cu maşina mea, pentru a le distribui direct oamenilor. Am adoptat o tactică simplă, dar cred, psihologic, folositoare. M-am dus la preotul ortodox din Dragomireşti, de pildă, şi i-am spus: părinte, vă dau 50 de biblii, cu condiţia să le dăruiţi, jumătate ortodocşilor, jumătate greco-catolicilor din parohia dumitale. Apoi mă duceam la preotul greco-catolic, şi îi spuneam acelaşi lucru. Era momentul în care conflictul intereligios ajunsese între săteni până la înjunghierea animalelor şi incendierea clăilor de fân ale “adversarilor”. Această dramă era, din nefericire, doar un aspect minor faţă de marea dramă politică, economică şi existenţială a României de atunci şi de azi.
Declinul civilizaţiei noastre a fost prevăzut de unii filosofi europeni conştienţi de cauzele acestei drame. Dar nici Spengler, cu al său “Crepuscul al Occidentului”, nici René Guenon în “Criza lumii moderne”, nici Camus în “Strigătul”, sau Orwell în “1984” şi Huxley – care au denunţat cu luciditate aberaţia comunismului – nici unul nu a intuit reacţia anticorpilor noilor generaţii care, în a doua jumătate a secolului XX, vor da naştere mişcărilor de trezire spirituală, de redresare morală, prefigurând o inversiune de tendinţă în evoluţia acestei civilizaţii. Alţi filosofi, scriitori, teologi şi istorici, ca Maritain, Claudel, Henri de Lubac, Mircea Eliade, Urs von Balthazar sau Paul Ricoeur, ca să citez doar câţiva dintre ei, au anunţat şi încurajat această reacţie benefică. Astăzi, în timp ce majoritatea pasivă continuă să se scufunde în nisipurile mişcătoare ale materialismului vremii nostre, minoritatea activă de care vorbeam la început înnoată curajos contra curentului – ca peştişorii din Sena – pregătind renaşterea spirituală pe care o prevedea Malraux (în celebra lui frază – “secolul XXI va fi un secol religios sau nu va fi deloc”)
Italia se află în avangardă mişcării de trezire spirituală a Europei. “Comunione e liberazione” (Împreună şi liberi), mişcare fondată la începutul anilor ’50 în licee şi universităţi la Milano, pentru a opri agresiunea comunistă în cultură, a devenit cea mai puternică mişcare creştină de tineret din lume, fiind prezentă astăzi în peste 150 de ţări din Europa şi din alte continente. În fiecare an, în ultima decadă a lunii august se desfăşoară la Rimini “Meetingul Prieteniei”, la care participă sute de mii de tineri din lumea întreagă, pentru a se întâlni cu filosofi, teologi, oameni de cultură şi artă, politicieni şi economişti, cu care dezbat – în mese rotunde, conferinţe, seminarii, prezentare de cărţi, spectacole, expoziţii – temele cele mai arzătoare ale timpului nostru. Acolo Eugen Ionescu s-a reconvertit la credinţă şi a prezentat, prin 1988, în premieră mondială, opera sa, “Maximilian Kolbe”, realizată împreună cu un compozitor francez. În 1982 am fost prezent cu prima mea expoziţie de simboluri la Meetingul de la Rimini, organizată anume pentru vizita Papei Ioan Paul al II-lea, care venea în mijlocul tinerilor spre a legitima în faţa lumii întregi mişcarea “Comunione e Liberazione”. Sunt aşadar unul dintre membrii fondatori ai Meetingului. De atunci am deschis alte cinci expoziţii dedicate simbolurilor şi am ţinut seminarii pe aceeaşi temă, dintre care una, în 1995, împreună cu teologul Julien Ries, directorul Institutului de antropologie sacră din Louvain (Belgia), discipol preferat al lui Mircea Eliade. În toţi aceşti ani am întâlnit nenumărate comunităţi de tineri din toată Italia şi din Elveţia italiană, ne-am descoperit reciproc, am învăţat mult de la ei şi am făcut împreună exerciţii de înnot împotriva curentului, a conformismului care anulează curajul de a fi liberi.
Mă bucur că pot aduce acest mesaj în mijlocul vostru. Ştiu că sunteţi, ca şi ei, speranţa Europei. Doresc să vă transmit prietenia lor şi când mă întorc în Italia, la Meetingul din august, să le vorbesc despre experienţa acestei şcoli a memoriei şi a demnităţii de la Sighet. Îi voi invita în numele vostru, dacă îmi permiteţi, la Şcoala de vară din anul viitor, pentru a vă cunoaşte. Evident, nu va putea veni o jumătate de milion de tineri, câţi vor fi acolo – ar fi greu să ne înţelegem – dar dacă vin zece, fiecare dintre ei reprezintă, ca şi fiecare dintre voi, un univers de tinereţe şi de bucurie. De acest lucru are nevoie Europa pentru a-şi regăsi rădăcinile.
Fragment din Şcoala Memoriei 2005. Prelegeri şi discuţii de la a VIII-a ediţia a Şcolii de Vară de la Sighet, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2005
