Când eşti victimă, responsabilitatea capătă cu totul alţi parametri. Pentru că detenţia de tip comunist – îmi permit să fac o mică remarcă – a îmbrăcat un aspect pe care mulţi nu l-au sesizat: a fost o detenţie totală; nu se rezuma numai la cel condamnat, aflat în centrul fenomenului concentraţionar, ci recurgea la o serie de presiuni formidabile, care nu ţineau numaidecât de condiţia aceasta de privare de libertate. Adică tot ce exista, familie, prieteni, cunoscuţi ai deţinutului politic, toţi trebuiau să fie supuşi acestei presiuni, să participe la această detenţie. Și prin asta ei căutau să-ţi demonstreze că nu ai pe nimeni, că toţi te abandonează, toţi te-au părăsit şi că în momentul respectiv eşti singur, izolat, fără nici un fel de speranţă. Această dinamitare a speranţei a fost una din marile lor preocupări. Și la asta contribuia şi acea îngrozitoare izolare, lipsa totală de comunicare. Ei ştiau efectul devastator pe care îl are izolarea. Mie, de exemplu, mi-au dat voie să scriu prima scrisoare (trei rânduri prin care ceream un pachet) abia în 1962, prin urmare la 11 ani de la data arestării. Or, chestia asta era foarte bine controlată şi foarte bine studiată. Cum aţi auzit şi dumneavoastră, la Canal şi prin alte părţi deţinutul era şantajat la sânge folosindu-se nevoia sa de a avea o relaţie cu exteriorul, relaţie care i se suprima la cea mai mică aşa-zisă abatere, care era de obicei numai un pretext. În condiţiile acestei suspendări a relaţiilor cu exteriorul, omul este obligat să se interiorizeze. Iar procesul ăsta de interiorizare, repartizat pe individ, ia uneori aspecte teribil de nefericite. Sunt oameni care dispun de suportul interior care să poată suplini lipsa de comunicare, dar alţii nu pot realiza acest lucru şi se ajunge la fenomene foarte periculoase.
În timpul îndelungat petrecut în celulă – 11 ani de celulă, făcuţi zi de zi – am constatat, după cum am mai spus, că apare un fenomen care este foarte puţin cunoscut în exterior: uzura de relaţie. Nişte oameni puşi să trăiască în aceste condiţii, într-o intimitate absolut criminală, adică obligaţi să asiste reciproc la cele mai intime acte, ajung la un moment dat la respingere, la o repulsie reciprocă. Apăreau astfel în rândul deţinuţilor din aceeaşi celulă nişte izbucniri, nişte descărcări cumplite.
De aceea detenţia comunistă nu se rezuma la privarea individului de libertate, pentru că ei nu urmăreau decât un singur ţel: atomizarea, cum se spune în termeni moderni, a insului, a individului, indiferent dacă acesta ajunsese în mâinile lor pe baza unui temei legal sau fără nici o vină. Dacă individul era sau nu vinovat, nu avea nici o importanţă, că şi-aşa infracţionalitatea era inventată în 90% din cazuri; nu asta conta, ci rezultatul acţiunii pe care o întreprindeau, şi atunci foloseau mijloacele acestea diabolice care erau foarte bine studiate, pentru că aveau în ele – în special în detenţia de celulă, aşa cum am putut să constat mai ales la Aiud – nişte nuanţe din acestea care te făceau să exclami: „Domʼle, cine ajunge să recurgă la aşa ceva, trebuie să aibă geniu malefic!”. Toate amănuntele păreau să aibă o intenţie, o direcţie, nimic nu părea întâmplător. Am întâlnit oameni care aveau o extraordinară inventivitate în materie de tortură, adică erau în stare să descopere pe loc sisteme de tortură la care nici nu te-ai fi gândit vreodată, şi nu-ţi venea să crezi că o minte omenească ar putea să recurgă la aşa ceva.
