Home » Deutsch » Zentrum für Studien » Ein Buch pro Tag » O carte pe zi: Ulrich Burger, Misiunea Ethridge în România

O carte pe zi: Ulrich Burger, Misiunea Ethridge în România

posted in: Ein Buch pro Tag

Cuvântul editorului

Misiunea lui Mark Ethridge, în iarna anului 1945, era o ultimă încercare, mai degrabă formală, a autorităţilor americane de a se convinge că România intrase definitiv pe mâna sovieticilor. Diplomaţii, militarii şi serviciile secrete anglo-americane de la Bucureşti alertaseră în numeroase rânduri  Londra şi Washingtonul despre acest proces de comunizare, care tindea să pară ireversibil. Dar la toate întâlnirile la care s-a discutat soarta ţărilor din „Europa Eliberată”, dosarul României – situat la sfârşitul ordinii de zi – nu mai ajungea să fie discutat. Anecdoticul „acord al procentajelor”, toastat la Moscova între Stalin şi Churchill, în octombrie 1944, rămăsese singura abordare punctuală a sferelor de influenţă. În rest au fost consfătuiri teoretice (ca aceea din februarie 1945, de la Yalta) sau chiar de rutină (ca acelea de la Postdam, din august, şi de la Londra, din octombrie 1945), în care Aliaţii, ieşiţi din război obosiţi şi dornici de pace, cedau pas cu pas teritorii şi influenţe, cu alte cuvinte abandonau statele situate în partea opusă a continentului european celuilalt învingător. De altfel, atât în America, prin moartea lui Roosevelt, cât şi în Anglia, prin pierderea alegerilor de către Churchill, înlocuitorii erau deocamdată o pradă uşoară, suferind de candoarea democraţiei, în faţa lui „Oncle Joe” şi a comisarilor săi. America şi Anglia erau obsedate acum de conservarea păcii, prin crearea unei Organizaţii a Naţiunilor, şi de salvarea unor articulaţii geostrategice mai importante, în opinia lor, decât România şi Bulgaria. Acestea erau Grecia (cu Strâmtorile), Polonia şi, bineînţeles, Italia, unde ruşii mizau pe o componentă comunistă internă care presa. Soluţia neutralizării a fost că, în Italia, comisia aliată de control al armistiţiului era condusă exclusiv de anglo-americani. Prin compensaţie, comisia de la Bucureşti era condusă de sovietici, diplomaţii şi ataşaţii militari Aliaţi având un simplu rol de observatori sau chiar de figuranţi.
În aceste condiţii, misiunea ziaristului Ethridge, trimis de Departamentul de stat în Bulgaria şi România, avea mai mult un rol de verificare de către un neprofesionist a rapoartelor patetice, şi uneori disperate, ale profesioniştilor. Între conferinţa eşuată de la Londra şi cea prevăzută să aibă loc la sfârşitul anului la Moscova, Ethridge trebuia să stabilească dacă regimurile din Bulgaria şi România sunt sau nu reprezentative şi dacă ele puteau fi omologate. Atmosfera era nebuloasă: în intervalul dintre armistiţiul din toamna anului 1944 şi încheierea războiului din mai 1945, sovieticii îşi instalaseră în cele două ţări guverne-satelit, în care comuniştii dominau sub diferite pseudonime de partid. Pe plan politic aplicau strategia „fronturilor” (experimentată anterior în Occident şi reinventată mai târziu în anii ’88-’89), iar pe plan guvernamental vorbeau de „largă concentrare democratică”. În realitate, erau mai degrabă ţări satelit, spoliate sub forma achitării despăgubirilor de război şi jefuite de o uriaşă armată de ocupaţie. În România, după conferinţa de la Potsdam, care-i dăduse curaj, Regele Mihai ceruse în august 1945 demisia guvernului Groza impus de Vîşinski şi refuza să-i semneze hotărârile, aflându-se în disperata sa grevă constituţională.
Convorbirile avute de Mark Ethridge cu personalităţile politice din cele două ţări l-au convins că se află în faţa unei situaţii ireconciliabile. Membrii guvernului român îi vorbeau de aproape unanima lor audienţă în masele populare (cifrele aderenţilor la „coaliţie” acoperind aproape întreaga populaţie a ţării). La acest capitol, impresia cea mai detestabilă o vor lăsa interlocutorului american tocmai „intelectualii” din guvern (Groza, Tătărescu, Ralea, Constantinescu-Iaşi, Rădăceanu), întrecându-se în minciuni sofisticate şi în acelaşi timp grosiere, pe măsura trecutului lor oportunist. În schimb, generalul Susaikov, şeful adjunct al Comisiei de Control, şi comuniştii proletari din guvern îi vor fi dat măsura propagandei sovietice, care nu se încurcă în dileme semantice. Şi, pe de altă parte, şefii partidelor de opoziţie (Maniu, Dinu şi Constantin Bebe Brătianu, C. Titel Petrescu, Fluieraş şi Jumanca), precum şi intelectualii, economiştii şi oamenii de afaceri cu care s-au întâlnit i-au făcut tabloul exact al tragediei în care România se scufunda.
Raportul lui Ethridge, înaintat Departamentului de Stat cu puţin înaintea Conferinţei de la Moscova, avea o variantă extinsă şi una prescurtată. Aceasta, redactată în două limbi – engleză şi rusă – fusese pregătită de Ethridge în mod special, pentru a i se face o largă publicitate şi, probabil, pentru a servi ca bază de discuţie cu interlocutorii sovietici. Telegrama secretarului de stat Byrnes, care încheie dosarul de documente cuprins în carte, cere însă cu insistenţă ca raportul să rămână deocamdată secret. Era un preludiu  la cele ce aveau să se întâmple la Moscova.
Sovieticii au avut, din nou, câştig de cauză, iar hotărârile ambigue luate acolo au pecetluit definitiv comunizarea României. Emisarii celor Trei Mari au recurs la un paleativ, echivalent cu o condamnare, atunci când, la 7 ianuarie 1946, au convins pe Rege să renunţe la greva care dura de cinci luni, de după precedenta conferinţă de la Potsdam. Condiţiile oferite de Averell Harriman, Archibald Clark-Kerr şi Andrei Vîşinski constau din introducerea în guvernul Groza a doi miniştri fără portofoliu (ţărănist şi liberal) şi din organizarea grabnică a unor alegeri libere şi corecte care să permită constituirea unui guvern legal, recunoscut de comunitatea internaţională, şi încheierea, pe această bază, a Tratatului de Pace.
Cei doi miniştri veniţi din opoziţie (Haţieganu şi Romniceanu) au jucat în guvernul Groza un rol absolut formal, fiind mai mult şicanaţi şi agresaţi în exercitarea misiunilor pe care şi le luau.
Alegerile au avut loc la 19 noiembrie 1946 şi, în lipsa unei supravegheri internaţionale, au fost grosolan falsificate de comunişti, care au inversat practic rezultatele, net favorabile opoziţiei.
Parlamentul nou ales şi guvernul rezultat au fost recunoscute, ceea ce a permis, la 10 februarie 1947, semnarea la Paris a păcii între Puterile Aliate şi România.
La 30 decembrie acelaşi an, Regele Mihai a fost înlăturat şi expulzat, iar România a devenit „republică populară”.

Romulus Rusan

 

Din volumul Misiunea Ethridge în România, autor Ulrich Burger, editor Romulus Rusan, traducere Florica Mateiaş şi Raluca Schiau, Bucureşti, Editura Fundaţiei Academia Civică, 2000