|
“Ce ştiu eu despre anii comunismului?” a fost întrebarea la care Fundaţia Academia Civică le-a cerut, în 1999, adolescenţilor să răspundă pentru a fi admişi la Şcoala de Vară de la Sighet din iulie 1999. Apelului publicat în presa bucureşteană şi reluat în ziarul “Flux” din Chişinău i-au răspuns mai bine de o sută cincizeci de elevi între 11 şi 18 ani din România, Republica Moldova şi Ucraina (Bucovina de Nord). O parte dintre răspunsurile revelatoare le-am publicat în volumul Exerciţii de memorie. “Dincolo de dramele şi traumatismele pe care le realatează, această carte este, poate, cea mai optimistă şi strălucitoare pe care am citit-o în ultimii ani. Şi asta nu numai datorită ingenuităţii, farmecului şi autenticităţii aproape miraculoase a autorilor, ci şi datorită reacţiei lor normale în faţa trecutului, pe care refuză să-l accepte altfel decât ca pe o malformaţie a istoriei.” Ana Blandiana, în postfaţa volumului Exerciţii de memorie Pentru că mai sunt doar două săptămână până la debutul celei de-a XIII-a ediţiii a Şcolii de Vară de la Sighet, publicăm în această săptămână câteva dintre aceste eseuri scrise în urmă cu 11 ani de adolescenţii care au participat la cea de-a doua ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet.
|
Doina Bulat
16 ani
Chişinău
BUNICII MEI, DEPORTAŢI PE PROPRIUL PĂMÂNT
Bunica mea, Maria Bulat, nu a fost deportată, dar de fapt a fost. Mi-a povestit nu o dată despre viaţa ei. De câte ori merg la ţară, la Sadova (Călăraşi), aflu noi amănunte.
În seara de 6 iulie 1949, în casa părinţilor bunicii mele, la Călăraşi, a venit o rudă care, îngrozită, le-a spus: „Marusica, fugiţi! La noapte o să vă ia şi pe voi.”
Nu prea au dat crezare celor spuse. Nu prea înţelegeau ce ar însemna aceasta. Peste câteva ore au înţeles, dar era târziu.
Noaptea au sosit câţiva soldaţi, însoţiţi de cineva de la primărie şi, dându-le puţin răgaz să-şi ia câte ceva din cele necesare, i-au dus la gară, ca şi pe alte familii, şi i-au închis în vagoane de vite.
Bunica era de un an căsătorită şi o avea în braţe pe prima lor fetiţă, pe nana mea de azi – Veronica, care avea atunci câteva luni. Bunelul meu, Ştefan, atunci student la şcoala pedagogică, s-a întâmplat să nu fie în noaptea aceea acasă.
Bunica a stat, cu copilul şi cu părinţii ei, trei zile şi trei nopţi în vagon la gara din Călăraşi, unde au înţeles că vor fi duşi în Siberia pentru că-s „culaci”, bogaţi adică.
În acest timp călăii sovietici îi strângeau pe toţi cei condamnaţi la deportare de prin satele raionului. Îi prindeau pe cei ce reuşiseră să fugă.
Toţi aceştia erau de fapt oameni simpli, gospodari, care reuşiseră, printr-o muncă enormă, să-şi adune careva avere. Dintre aceştia erau şi părinţii bunicii mele – străbunii mei, Maria şi Leonaş – care iniţial erau foarte săraci şi care, mai apoi, muncind, au reuşit să aibă moară, pământ, să-şi zidească, în aceeaşi curte, trei case: pentru ei şi pentru copiii lor. Aceeaşi situaţie era şi de cealaltă parte, adică de partea bunicului Ştefan (studentul), care venea dintr-o familie cu mulţi copii (9 fraţi) şi care ajunsese la acea oră să aibă mult pământ (să fie de zestre pentru toţi, că asta era îndeletnicirea din care, ulterior, căsătorindu-se, îşi ţineau familia).
Norocul bunicii a fost că ştia ruseşte şi că, deşi căsătorită, părinţii ei nu reuşiseră „să scrie după ea” nimic: nici casă, nici pământ. În plus mai era şi căsătorită şi purta un alt nume de familie.
După cele 3 zile de calvar în care consumase toate scutecele ce le avea pentru copil, a reuşit să scape şi… să fie liberă în toate cele 4 vânturi.
s-a întors acasă, fireşte, dar nu a avut dreptul să intre: casele, devastate de bunuri, erau ale „statului sovietic”. În ele deja locuiau nişte ruşi venetici: specialişti la cântărit grâul! Nici de casa părinţilor bunelului (din satul Sireţ, Străşeni) nu au avut dreptul să se apropie: în ea era deja club. Părinţii bunicului meu, Ştefan, fuseseră şi ei „ridicaţi”: mama – odată cu cei din Călăraşi, iar tata era de 2 ani la puşcărie pentru că nu a mai putut să plătească „postavca”. Copiii lor, fraţii bunicului, fugiseră care şi încotro şi erau „vânaţi” ca să fie deportaţi şi ei. (Ştiu de la bunica mea că pe nanu Colea, fratele bunicului, din Străşeni, l-au prins şi deportat. Era şi el student la şcoala pedagogică. Nanu Colea, în Siberia, a fost şi condamnat la 20 de ani de muncă silnică şi a făcut puşcărie pentru că, dorind să fie cu părinţii, s-a dus de la locul deportării sale la cel a ldeportării familiei. Pe nanu Grişa de la Chişinău, alt frate al bunicului, nu au reuşit să-l prindă. Avea 15 ani. Când veniseră militarii ruşi să-i ia, maică-sa i-a spus: „Fugi, Grişa, măcar tu!” şi el a fugit printr-o spărtură a podului, iar apoi, ascuns într-un lan de grâu, a văzut cum treceau maşinile care duceau deportaţii spre gară, inclusiv şi pe mama lui.)
Astfel s-a făcut că bunica Maria şi bunelul Ştefan, tineri de tot, cu copil mic în braţe, au rămas pe drumuri.
În toamna acelui an, fiind proaspăt învăţător, bunicul a fost repartizat să lucreze într-un sat din raion. Aşa au ajuns bunicii mei să locuiască în satul Găleşti (Călăraşi) într-o casă „de stat”.
Această casă aparţinuse unor oameni, despre care se vorbea că ar fi fost deportaţi. Pe oamenii aceştia însă călăii ruşi nu reuşiseră să-i „ridice”. Ei fugiseră şi se ascundeau prin pădure. Fugari, aşa li se spunea. Bunica îmi povestea că dormeau pe crengi şi, când ploua, apa trecea pe sub ei. Veneau prin sat doar noaptea.
Peste un timp, au început să dea târcoale proprietarii casei unde locuiau bunicii mei, care aveau, la acea oră, trei copii între care nana Lena şi tăticul meu, Valeriu. Era înspăimântător, spune bunica, să simţi că în jurul casei umblă cineva, să ştii că stai într-o casă pe care n-ai muncit-o şi, în acelaşi timp, să ştii că tot ce-ai avut tu ţi s-a luat, inclusiv fraţii, părinţii, surorile.
Culmea a fost când, peste un timp, într-o noapte, chemaţi de nişte vecini la o întâlnire secretă, bunicii mei au descoperit că locuiau… în casa unor rude de-ale lor.
Peste un timp, când prigonirile au mai slăbit, cu complicitatea bunicilor mei, „fugarii”, împreună cu copiii, s-au întors într-o şură din curtea casei lor. Iar încă peste cîtva timp, într-o noapte (căci aşa a fost gândită „operaţia” împreună cu primarul localităţii care şi-a asumat riscul să fie loial), bunicii mei, cu copiii şi ce mai aveau, într-o căruţă, au părăsit satul Găleşti, cedând casa proprietarilor de drept. Aceştia, în aceeaşi noapte, şi-au mutat lucrurile din şură în casă, astfel că dimineaţa erau toate erau la locul lor precum au fost. Aceşti oameni cu copiii lor toată viaţa au fost buni prieteni cu buneii mei şi toată viaţa i-au venerat pentru omenia lor.
Şi astfel, bunicii mei, iarăşi pe drumuri, au ajuns în satul Sadova, satul unde m-am născut şi eu, şi unde, după 11 ani în care au locuit în gazdă pe la fel de fel de oameni, au construit căsuţa în care mai trăieşte şi azi bunica mea, Maria, care va avea în curând 77 de ani.
Bunelul Ştefan nu mai e. A fost profesor de limba română, unul deosebit. El a fost părinte spiritual şi profesor de română şi mămicii mele care, în `90 – `91, a fost primul primar, ales în mod democratic, în Sadova. Despre ea comuniştii spuneau ca „două-trei nebune din astea fac unirea cu România”. Mămica spunea că bunelul, prin lecţiile lui de română (atunci moldovenească), educa oameni cu dragoste de Ţară şi de limba română.
Străbunii mei s-au întors toţi din Siberia peste 7 ani (în 1956), dar, fiind bolnavi, îngheţaţi şi distruşi psihic, au murit foarte curând după întoarcere.
Ar fi multe de povestit despre soarta bunicilor mei, care toată viaţa au fost copii de „culac”. Şi despre cea a părinţilor mei, care la fel „au gustat” din comunism.
Mă mândresc cu ei toţi, că nu au fost înfrânţi, ci dimpotrivă, au făcut tot ce au putut ca să distrugă acest monstru: orânduirea comunistă.
Aici, în Basarabia, lupta cu comunismul şi comuniştii continuă, dovadă este şi Ilie Ilaşcu. Când ne vom uni cu Ţara, poate că atunci vom spune că am doborît acest monstru.
Din Exerciţii de memorie, editor Romulus Rusan, postfaţă Ana Blandiana, Fundaţia Academia Civică, 1999
