Home » Deutsch » Zentrum für Studien » Ein Buch pro Tag » Du passe faison table rase

Du passe faison table rase

posted in: Ein Buch pro Tag

În iunie 1998 publicam traducerea „Cărţii negre a comunismului”, alcătuită de un grup de istorici francezi coordonat de Stéphane Courtois şi lansată la Paris cu puţin timp în urmă: în chip simbolic, la 7 noiembrie 1997, tocmai când se împlineau 80 de ani de la aşa numita „revoluţie din octombrie”. Deşi obţinusem de la editura Laffont un copyright convenabil, graţie perseverenţei profesorului Alexandru Niculescu, am acceptat să-l împărţim cu editura „Humanitas”, din dorinţa de a duce cât mai repede la capăt publicarea. Ceea ce s-a şi întâmplat: versiunea românească a fost înregistrată ca premieră mondială.
Condiţia pe care am pus-o a fost introducerea unor Note, precum şi a unei Addenda la capitolele în care se vorbea – eronat sau lacunar – de cei 45 de ani ai României comuniste. Am realizat acest lucru, împreună cu un grup de istorici (Dennis Deletant, Ştefan Mariţiu, Gheorghe Onişoru, Marius Oprea, ulterior Stelian Tănase). 
Addenda noastră, completată şi revizuită în vederea unei reeditări a Cărţii negre (care avea să nu mai apară, însă, în România) a fost în schimb preluată de Stéphane Courtois într-un al doilea volum al Cărţii negre a comunismului, apărut la aceeaşi editură Laffont în 2002. Traducerea am datorat-o Micaelei Slăvescu, montajul textelor – lui Radu Portocală, iar ca titlu al  cărţii – Du passé faisons table rase – a fost ales un vers al Internaţionalei.
După acest volum (alcătuit, în afara textului nostru, din contribuţiile lui Martin Malia, Aleksandr Iakovlev, Joachim Gauck, ale altor îngrijitori şi prefaţatori ai ediţiilor naţionale) au apărut noi şi noi traduceri, cea mai cunoscută fiind aceea a editurii Piper din München – Zürich.
Întrucât niciuna din aceste traduceri nu este accesibilă publicului român, credem că o retroversiune făcută pentru cititorii rubricii „O carte pe zi” este mai mult decât necesară.

Romulus Rusan

 

 

Du passe faison table rase

 

Aservirea Bisericii
De-a lungul secolelor, Principatele române au trebuit să reziste continuei dorinţe de dominare a Imperiului Otoman. Zeci de războaie le-au opus imensei puteri musulmane, care până la urmă a sfârşit prin a renunţa la ideea unei ocupaţii reale, mulţumindu-se să perceapă un tribut şi să controleze numirea principilor domnitori. Românii atribuie această nezdruncinată voinţă de a se apăra, în primul rând, apartenenţei lor la lumea creştină, pe care Biserica a încurajat-o fără întrerupere.
Biserica a fost ultimul obstacol major în calea impunerii modelului sovietic, dar în acest caz Partidul Comunist Român nu a urmat ad litteram soluţia sovietică. Atât Biserica Ortodoxă Română, cât şi Biserica Greco-Catolică (sau Unită) din Transilvania avuseseră un rol esenţial în prezervarea sentimentului coeziunii şi identităţii naţionale de-a lungul secolelor XVIII şi XIX, ambele beneficiind de fidelitatea a milioane de români. Dacă aceste Biserici ar fi putut fi manipulate pentru a servi ţelurile regimului, comuniştii nu şi-ar fi făcut un scop din aservirea sau distrugerea lor.
Potrivit Constituţiei din 1923, Biserica Ortodoxă fusese declarată majoritară şi i se acordaseră privilegii speciale, precum plata salariilor clerului de către stat. Partidul Comunist avea să folosească această dependenţă pentru a aduce ierarhii ortodocşi sub controlul său. Biserica Unită ridica însă o problemă diferită. Ea fusese creată la sfârşitul secolului al XVI-lea, ca urmare a convertirii de către iezuiţi a multor români ortodocşi din Transilvania, pe baza acceptării a patru puncte, printre care supremaţia papală. Atâta timp cât autoritatea asupra Bisericii se afla la Roma, ar fi fost dificil pentru noul regim să şi-o subordoneze. În linii mari, deşi Partidul Comunist condamna oficial credinţa religioasă, a decis că o poate tolera în cadrul unor limite prescrise de lege. În acest sens, era mai îngăduitor decât regimul sovietic. Toleranţa faţă de cultele recunoscute cerea supunerea faţă de partid şi pretindea validarea de către acestea, cu glas tare, a politicii partidului, fie internă, fie externă. Legea Cultelor religioase din 4 august 1948 a conferit Ministerului Cultelor controlul în problemele legate de treburile cultelor legal recunoscute. Deşi articolul 1 afirma garantarea „libertăţii de conştiinţă şi de credinţă”, această libertate era strict circumscrisă de o prevedere ambiguă potrivit căreia religia practicată era în armonie cu Constituţia, securitatea internă, ordinea publică şi moralitatea generală (articolele 6 şi 7). Recunoaşterea legală a unui cult putea fi revocată oricând se considera justificat (articolul 13). Restricţii similare se găseau implicit în articolul 32, care prevedea că „preoţii care exprimau atitudini antidemocratice puteau fi lipsiţi temporar sau permanent de salariul lor, asigurat de către stat”. Această prevedere a fost invocată cu regularitate mai târziu în timpul perioadei ceauşiste, în încercarea de a suprima activitatea pastorilor baptişti. Tuturor cultelor li se cerea să supună aprobării Departamentului Cultelor un statut reglementând activitatea lor, în conformitate cu legile statului; în schimb, departamentul avea să plătească doar salariile clerului cultelor recunoscute.
Aplicarea legii a pus alegerea episcopilor sub controlul statului şi a impus Bisericii Ortodoxe – principala Biserică, având peste 80% din credincioşi – un nou statut, care permitea regimului să o manipuleze mai uşor. În acelaşi timp însă, toate proprietăţile şi fondurile Bisericii au fost naţionalizate, instituţiile sale de învăţământ au fost preluate de către stat sau închise, ca şi un mare număr de mănăstiri, instruirea clerului fiind sever controlată, iar practicile religioase, precum celebrarea deschisă a Crăciunului şi a Paştilor, fiind cvasi-interzise. Ierarhia Bisericii Ortodoxe a acceptat un compromis cu regimul, ceea ce i-a asigurat supravieţuirea în dauna autorităţii ei morale.
Alte biserici au suferit mai mult, în mare măsură pentru că au rezistat impunerii controlului de către stat. Strânsele legături ale Bisericii Romano-Catolice şi ale Bisericii Greco-Catolice (Unite) cu Occidentul le-au îmbărbătat, dar trebuie recunoscut că şi episcopii lor au dovedit o remarcabilă demnitate, curaj şi fidelitate faţă de crezul lor. Exista, cu toate acestea, o deosebire majoră în modul în care au fost tratate cele două Biserici aflate la cheremul regimului.
Încă de la 17 iulie 1948, înţelegerea cu Vaticanul a fost denunţată. Biserica Unită a fost desfiinţată, Biserica Romano-Catolică nu, deşi nici aceasta nu a scăpat persecuţiei. Explicaţia constă în faptul că majoritatea credincioşilor romano-catolici erau maghiari, iar regimul din România se ghida în politica sa faţă de această Biserică după dorinţa de a evita acţiuni care să poată fi interpretate de către vecinul său frăţesc, Ungaria, ca fiind împotriva minorităţii maghiare. În consecinţă, strategia Partidului Comunist faţă de Biserica Romano-Catolică a constat nu din a o desfiinţa, ci din a o manipula, urmărind înlocuirea controlului Vaticanului prin controlul Bucureştilor. Această politică a reuşit doar în parte. Deşi i-a tăiat legăturile cu Roma, regimul nu a fost în stare să-şi impună autoritatea asupra ei. În timpul perioadei comuniste, Biserica Romano-Catolică a fost ţinută într-o poziţie ambiguă, fiind tolerată, dar nerecunoscută. Nu s-a ajuns niciodată la o înţelegere cu Departamentul Cultelor în privinţa statutului legal al acestei Biserici şi, astfel, cea de-a doua ca mărime, biserică din România, din cele care au supravieţuit, a rămas în fapt ilegală.
Prin comparaţie, soarta Bisericii Unite a fost dramatică. Ultimele cifre disponibile – de dinaintea suprimării ei – indicau 1,5 milioane de uniţi, ce dispuneau de 1 725 biserici. Biserica a fost creată în 1699, aderenţii ei practicau ritul grec, dar recunoşteau supremaţia Papei. Aşa fiind, faptul era supărător atât pentru ortodocşi, cât şi pentru comunişti. Unirea cu Roma era înfierată în publicaţiile oficiale din perioada comunistă drept „antinaţională şi antiistorică”, întrucât ar fi rupt unitatea poporului român. În toamna lui 1948, puterea comunistă decidea interzicerea acesteia, după modelul lui Stalin, care procedase în acelaşi fel cu Biserica Unită din Ucraina. Cu ajutorul ierarhiei ortodoxe, regimul a reuşit contopirea în 1948 a celor două Biserici, proces în care a fost folosită Securitatea pentru a smulge consimţământul clerului unit. Aceia care s-au opus contopirii au avut parte din plin de persecuţiile Securităţii. Bisericile Unite au fost predate Bisericii Ortodoxe, în timp ce mănăstirile au fost închise. Existenţa legală a Bisericii Unite s-a încheiat la 1 decembrie 1948; diocezele şi instituţiile sale au fost desfiinţate, iar clădirile sale încredinţate Bisericii Ortodoxe. Argumentele istorice au fost readuse pe tapet cu regularitate de-a lungul anilor ceauşişti de către aparatul de propagandă, întrucât poziţiile ultranaţionaliste cereau mobilizarea în jurul partidului a unei „naţiuni” unitare, nedivizate, „strânsă în jurul fiului său unic”.
În ceea ce priveşte cultul israelit, fostul rabin Alexandru Şafran a fost obligat să părăsească România în 1948, pentru a evita arestarea. Succesorul său, Moses Rosen, numit la 17 iunie 1948, s-a menţinut în această poziţie până la moartea sa, în 1993.

Din Stephane Courtois (ed.), DU PASSÉ FAISONS TABLE RASE, Éd. Robert Laffont, 2002