Rareori experienţa unei „victime a comunismului” (noţiune de care sociologii „politic corecţi” au început să se plictisească, considerând-o un balast al istoriei, iar istoricii „politic corecţi” o interoghează asupra conotaţiilor politice, trecând-o printr-un fel de „verificare de cadre”) este atât de fin disecată ca în această carte. Doctorul Nicu Ioniţă, medicul Nicu Ioniţă a fost arestat la vârsta de 25 de ani, pe când era preparator la Institutul de Medicină din Iaşi. Cariera care i se deschidea promiţător înainte a fost întreruptă brusc de arestarea sa inopinată şi de condamnarea sa la şase ani de închisoare, de către un tribunal militar (deşi era un civil) şi pe baza articolului 209: „uneltire contra ordinii de stat” (deşi nu „uneltise” şi nu avea de gând să „uneltească”, decât, cel mult, nu era de acord cu actele şi crimele revoltătoare ce se petreceau în ţară).
Cei şase ani de anchetă, muncă forţată şi închisoare l-au purtat prin închisorile Galata şi Suceava, apoi prin infernul de la Jilava, prin „experimentul de la Piteşti” şi apoi prin lagărele de muncă forţată. Experienţa cea mai năucitoare a trăit-o la Piteşti (deşi ca decor şi înfăţişare dantescă Jilava i se păruse de nedepăşit). Doctorul, „banditul” Nicu Ioniţă a trăit infernul „experimentului” (cât de ştiinţific sună acest cuvânt!) şi a fost unul din foarte puţinii care au reuşit să nu cedeze torturilor bestiale ale colegilor care îi cereau – nici mai mult, nici mai puţin – decât să „spună adevărul”.
Adevărul adevărat îl aflăm din această carte, care este în acelaşi timp un jurnal al ororilor de la Piteşti (a se citi capitolul IV – „Teroarea în acţiune”), inegalabil prin precizie epică şi disecţia psihică şi, în plus, un studiu ştiinţific de mare valoare.
Medicul care şi-a petrecut anii tinereţii aruncat în bolgiile infernului concentraţionar a trăit şi după eliberare calvarul pe care i-l impunea statutul de fost deţinut politic. Până la 43 de ani n-a fost lăsat să practice decât munci inferioare, iar în anii de după readmiterea în corpul medical a trecut prin secţiile cele mai grele ale spitalului din Paşcani.
Această generoasă – prin suferinţă şi abnegaţie – experienţă i-a dat însă materia primă pentru studiul pe care îl publicăm. Atât prin rigurozitatea analizei psiho-traumei sociale şi politice (inedită în literatura noastră medicală), cât şi prin concluziile acestei analize inteligente şi bazate pe trăirile proprii, cartea domnului doctor Nicu Ioniţă este un eveniment ştiinţific şi memorialistic. Medicul şi-a oferit nu numai propriul timp, ci şi propria viaţă intimă pentru a ne arăta ce a fost uitat înainte de a fi fost cunoscut: sacrificiul şi demnitatea foştilor deţinuţi politici.
Romulus Rusan
4. TEROAREA ÎN ACŢIUNE
Arestările samavolnice, contactul direct cu brutalitatea aparatului de represiune, dezlănţuirea sălbatică a anchetelor urmate de procesele în care completele de judecată confirmau sentinţele stabilite de anchetatori şi detenţia, cu regimul de exterminare, au fost tot atâţia factori negativi care au contribuit la ruinarea biologică a deţinuţilor politici şi la subminarea universului lor psihologic.
Răul odată declanşat nu se opreşte până ce nu epuizează energia care l-a generat. În universul concentraţionar au acţionat forţe oculte care au urmărit şi au obţinut mult mai mult decât privarea de libertate şi izolarea „duşmanilor poporului”. Dacă, la început, evenimentele în desfăşurare păreau a fi o dezlănţuire haotică a răului exercitat de omul scăpat de sub controlul raţiunii, în scurtă vreme mi-am dat seama că totul fusese programat cu mult timp înainte şi că tot ceea ce se întâmpla fusese planificat şi bine pus la punct de către nişte specialişti în materie. Experienţa sovietică trebuia valorificată şi adaptată la specificul locului şi a materialului uman ce trebuia prelucrat. La indicaţiile primite, s-au mai adăugat şi iniţiativele proprii ale celor obligaţi să îndeplinească sarcinile trasate de partid.
Nu lipsa de libertate şi nici lipsa de confort psihic şi social au fost cele mai grele probleme cu care ne-am confruntat în detenţie; şi nici măcar înfometarea programată, insultele, ameninţările, umilinţele la care eram supuşi zi de zi sau bătăile planificate din când în când nu constituiau greul şi răul cel mai mare. Mai dureros pentru noi şi mult mai greu de suportat au fost încercările de a ne convinge, prin forţă că suntem vinovaţi de crime împotriva clasei muncitoare, că suntem bandiţi şi criminali, că am acţionat la ordinul imperialismului american contra lagărului comunist şi că numai recunoaşterea implicării noastră în lupta contra forţelor progresiste ar putea constitui un punct de pornire al unor discuţii privitoare la soarta noastră. Eliberarea din detenţie era condiţionată numai în urma unui angajament ferm din partea deţinuţilor că vor participa la depistarea tuturor celor care mai sunt încă liberi şi care uneltesc împotriva regimului. Reacţia de respingere a fost aproape unanimă.
Autoreeducarea de la Suceava
Această acţiune, dusă în mod sistematic şi persuasiv, de ameninţări şi promisiuni, a dat însă, uneori, şi roade. La Suceava, încă din toamna anului 1948, un număr redus de deţinuţi, în special, tineri – elevi şi studenţi – în speranţa că vor fi puşi în libertate şi-au însuşit acuzele şi, cerând sprijinul autorităţilor, au început acţiunea de autoreeducare. A fost un început timid, dar semnificativ. Aşa a luat fiinţă, în septembrie ’48, un cerc de studii marxiste în vederea reorientării şi autoreeducării, cerc condus de studentul Bogdanovici Alexandru. Activitatea cercului a fost întreruptă odată cu începerea proceselor, în perioada decembrie-februarie. Cercul şi-a reluat activitatea în februarie ’49, de data aceasta, însă, sub conducerea lui Ţurcanu Eugen, care a dat o nouă formă de organizare, după modelul organizaţiilor U.T.C. , în care acesta activase înainte de arestare, cu denumirea de ODCC (Organizaţia deţinuţilor cu convingeri comuniste) şi, totodată, un nou conţinut şi o nouă orientare activităţii. Ţurcanu se bucura de încrederea şi sprijinul conducerii închisorii, dar şi de sprijinul organelor de securitate locale şi centrale. În cadrul ODCC s-a făcut o analiză critică a acţiunilor desfăşurate înainte de arestare şi considerate a fi o eroare, iar participanţii s-au dezis de trecutul lor, acuzându-i pe autorii morali, cei care i-au antrenat în aceste acţiuni şi i-au adus în detenţie. Fisura creată în structura lor psihologică a deschis calea tuturor posibilităţilor, a cedărilor, a colaborărilor şi a tuturor ororilor ce au urmat, prefigurând experimentul Piteşti. Tot în cadrul ODCC, o parte dintre participanţi, dirijaţi de Ţurcanu, se ocupau cu munca informativă, cu culegerea de informaţii din rândul deţinuţilor referitor la atitudinea acestora faţă de acţiunea de autoreeducare, la starea de spirit a deţinuţilor şi, mai ales, la reacţia acestora faţă de regimul inuman al detenţiei. Concomitent cu munca de îndoctrinare a participanţilor şi cu munca informativă, a fost impusă şi distanţarea de cei care se opuneau reeducării, ceea ce a dus la ruperea unor prietenii, la instalarea unei stări de tensiune şi a unor rivalităţi, ca un preludiu a ceea ce va urma la Piteşti.
Autoreeducarea de la Suceava a fost un act premeditat, iniţiat şi sprijinit de regim, un act ce a premers evenimentelor de la Piteşti: a constituit uvertura marii drame a „Experimentului Piteşti”, dramă în care a fost antrenată şi decimată generaţia ’48. Autoreeducarea de la Suceava a convins regimul că lichidarea morală a deţinuţilor politici prin ei înşişi, este calea cea mai sigură, rapidă şi profitabilă şi că, în plus, regimul nu va fi tras la răspundere pentru imixtiune în viaţa intimă a deţinuţilor, (cel mult va fi considerat responsabil de neglijenţa unor organe care administrau închisorile).
Dr. Nicu Ioniţă, Psihotruma de dedetenţie şi urmările ei. Mărturia personală şi ştiinţifică a unui supravieţuitor al “experimentului Piteşti”, Fundaţia Academia Civică, 2008
