Home » Deutsch » Zentrum für Studien » Ein Buch pro Tag » Dan M. Brătianu, Martor dintr-o ţară încătuşată

Dan M. Brătianu, Martor dintr-o ţară încătuşată

posted in: Ein Buch pro Tag

Publicăm în această săptămână fragmente dintr-o carte de memorii, Martor dintr-o ţară încătuşată, a inginerului Dan M. Brătianu (1908-1991), publicată de Fundaţia Academia Civică în 1996.
Ca director în Societatea de Telefoane din Bucureşti, Dan M. Brătianu a avut un rol determinat în evenimentele care au dus, în august 1944, la trecerea României de partea Aliaţilor. În ciuda oricărei logici, a trebuit să plătească această implicare cu 17 ani de închisoare şi domiciliu obligatoriu.
Scrise în 1984, în exil, memoriile sale sunt mărturia acestei implicări şi ispăşiri. 

 

O fractură de claviculă

O bătrână de 70 ani trăia în domiciliu obligatoriu, la un ţăran, într-un sătuleţ la 20 km de Bucureşti. Bărbatul ei murise de foame şi de frig, cu un an înainte. Agenţi de poliţie veneau din când în când să controleze dacă era prezentă la domiciliul său. Ea era de origine elveţiană şi vorbea prost româneşte.
Într-o zi, un agent a avut o discuţie cu ea şi a îmbrâncit-o. Sărmana bătrână a căzut de la o înălţime de aproape 2 metri într-o pivniţă, şi şi-a fracturat clavicula stângă. A fost dusă la un spital din Bucureşti, unde nu a fost îngrijită pentru că purta numele bărbatului ei. Acesta aparţinea unei familii care jucase un rol important în politica ţării. Bătrâna a rămas timp de o săptămână pe coridoarele spitalului, iar soţia ţăranului îi aducea de mâncare.
Nu este greu să-ţi închipui suferinţele îndurate de această bătrână, când trebuia, spre exemplu, să se ducă la toaletă, care era un closet turcesc.
Din fericire, într-o zi, un doctor, prieten al fostului ei soţ şi care o cunoştea şi pe dânsa, a trecut pe culoar şi a recunoscut-o. I-a pus umărul în gips şi bătrâna a putut să se întoarcă în domiciliul ei obligatoriu.
Această doamnă era Maria-Emilia Brătianu, născută Meyer, soţia tatălui meu.

Un curs de educaţie „sui generis”

S-a petrecut în penitenciarul Aiud cam în 1953. Dintr-un total de circa 3.500 de deţinuţi, eram vreo 1.700 care trebuia să lucrăm în atelierele de tâmplărie şi metalurgie. Condiţiile erau grele. Hrana era de circa 1.300 calorii pe zi şi trebuia să muncim de la 8 la 10 ore zilnic şi să depăşim randamentul muncitorilor liberi. O parte din cei care realizau normele fixate primea fişe de 25-30 lei pe lună, cu care puteau să-şi procure ţigări, marmeladă şi pâine. Totuşi nu era permis să iei ţigări cu tine în celular, dar aceasta nu are nimic de a face cu prezenta poveste.
În această epocă, s-a produs un oarecare reviriment în atitudinea guvernanţilor faţă de deţinuţi. Aceştia nu mai trebuiau exterminaţi încet, ci reeducaţi, şi instrucţiuni speciale au fost date, în acest sens, tuturor gardienilor.
La Aiud, părăseam celularul la 5.30 şi ne reîntorceam istoviţi pe la 16.30. Celularul avea forma unui T şi când intram în el trebuia să fim număraţi. Pentru aceasta ne aliniam câte doi, la parter, în toată lungimea şi lăţimea lui. Alinierea trebuia să fie perfectă, pentru ca gardienii să ne poată număra pe grupe de câte doi. Trebuia să stăm în poziţie de drepţi şi să nu ne mişcăm. Aceasta nu era uşor de realizat cu nişte oameni care erau înfometaţi şi istoviţi, iar acest lucru îi scotea din sărite pe gardieni, care trebuiau câteodată să reînceapă numărătoarea.
Cel mai temut dintre gardieni era un oarecare sergent Mayer, a cărui ferocitate îl făcuse atât de celebru încât a fost chiar pomenit în cursul unui program „Europei Libere”.
Obligaţia de a nu mai lovi cu pumnii, bâta sau picioarele îl exaspera. Totuşi nu îndrăznea să calce instrucţiunile şi aceasta ne-a permis să primim unul din cele mai remarcabile cursuri de educaţie ce se poate imagina.
Într-o seară, când eram deosebit de istoviţi şi nu reuşeam să ne aliniem corect, s-a auzit un fluier şi, cu o voce tunătoare, Mayer ne-a adresat următorul discurs:
„Fiţi atenţi aici! Voi nu sunteţi aici numai pentru ispăşirea pedepselor la care aţi fost condamnaţi pentru crimele ce le-aţi comis, sunteţi aici ca să vă reeducăm, f…vă muma în c… Alinierea, drepţi!”.
Nu am îndrăznit să râdem decât odată reîntorşi în celulele noastre.

 

Un răspuns de o concizie tipic britanică

Scena s-a petrecut la Piteşti, în penitenciarul de sinistră reputaţie pentru metodele sale de reeducare introduse de Nicolski.
Făceam parte dintr-un grup care trebuia transferat mai târziu în alte închisori din Ardeal, iar regimul nostru era suportabil, cu excepţia condiţiunilor de înfometare ce caracterizau toate puşcăriile.
Un englez, domnul Colman, se afla printre noi. Avea aproape 70 de ani şi fusese condamnat pentru trei motive: ca englez fusese funcţionar într-o societate de petrol engleză, cunoştea bine munţii noştri şi nu putea fi, deci, decât un agent al Intelligence Service-ului.
Era de o extremă politeţe, apreciat de toţi oamenii care avuseseră de-a face cu dînsul. Membru al Touring Clubului Român, contribuise mult la construcţia de cabane în Carpaţi şi era în special admirat pentru desenele în culori pe care le făcuse aproape totalităţii florilor din munţii noştri.
Îl iubeam toţi şi-l chemam Papa Colman.
Eram vreo 30 de inşi într-o celulă a subsolului închisorii. Într-o zi, supele noastre de prânz prezentau un conţinut ceva mai bogat de foi de varză şi de bucăţi de cartofi. Aceasta putea însemna o inspecţie şi, într-adevăr, imediat după distribuirea supei, uşa s-a deschis şi celula a fost invadată de un grup compus dintr-un colonel de Securitate, din comandantul puşcăriei şi 2 sau 3 gardieni.
Pap Colman era aşezat pe jos, foarte aproape de uşă, şi era în consecinţă primul deţinut pe care-l puteau vedea vizitatorii. În consecinţă, lui i-a fost adresată întrebarea colonelului:
– „Cum este mâncarea?”
– „Fierbinte”, fu răspunsul lui Papa Colman. Vizitatorii au făcut stânga-împrejur.

 

Alte coincidenţe care nu pot fi întâmplătoare

Un episod care a avut loc la Canalul Dunăre –Marea Neagră merită de asemeni povestit. Este încă prea devreme pentru a scrie istoria acestui canal. Atât timp cât regimul comunist va dăinui în România, vor fi foarte greu de adunat toate informaţiile utile. Singurul lucru care se poate spune cu certitudine este că toate condiţiunile de lucru impuse pe şantierele Canalului au fost calculate diabolic în scopul de a extermina cât mai mulţi deţinuţi posibil. Cei dispăruţi se numără cu miile şi, astăzi, o denumire care se răspândeşte din ce în ce mai mult pentru această „realizare” a regimului comunist este „Canalul Morţii”.
Incidentul s-a produs în 1951. Spre prânz, un deţinut ăşi lua masa, aşezat pe jos, nu departe de şanţul pe care trebuia să-l sape. Era un ţăran între 45 şi 50 de ani din Ardeal. Regimul nu voia să-i extermine pe ţărani şi unii dintre ei beneficiau de un regim puţin mai bun, în sensul că aveau dreptul la un pachet lunar de acasă, de 5 kilograme. Acest pachet conţinea de obicei pâine, slănină, marmeladă, tutun. Ţăranul nostru era unul din cei favorizaţi de soartă. Şi-a completat supa cu o felie bună de pâine şi o bucată de slănină. La câţiva metri în spatele lui, un alt deţinut, acesta fără pachet, îşi terminase deja supa şi avea ochii aţintiţi asupra ţăranului. Acesta a simţit privirea aţintită asupra sa şi, întorcându-se, a întrebat:”Ţi-e foame?”. „Mai întrebi?” a fost răspunsul. Atunci, ţăranul nostru a tăiat o felie groasă de pâine şi o bucată de slană şi le-a dat celuilalt deţinut. Acesta abia a mulţumit şi din câteva îmbucături a înfulecat ceea ce primise.
„Mai ţi-e foame?”, a întrebat ţăranul. Un semn afirmativ din cap a fost singurul răspuns. Ţăranul a tăiat din nou o felie de pâine şi o a doua bucată de slănină, care au fost înghiţite ceva mai puţin lacom.
A urmat o tăcere apăsătoare. Apoi, al doilea deţinut, în parte sătul, a părut să-şi aducă aminte că, la urma-urmei, era o fiinţă umană şi l-a întrebat pe ţăran:
„La cîţi ani eşti condamnat?”
„La 15 ani!” fu răspunul.
„Cum, 15 ani? Ce ai făcut?”
„Acelaşi lucru ca acuma, am dat de mâncare unui om înfometat.”
„Şi pentru asta ţi s-a dat 15 ani! Cine te-a condamnat?”
„Dumneata ai fost!”
Al doilea deţinut fusese colonel în justiţia militară. Îl chema Ştefănescu. Pentru a se pune bine cu regimul, făcuse dovadă de zel, pronunţând sentinţe exagerate, ca în cazul ţăranului nostru, căci în general regimul nu condamna pe ţărani la pedepse mai mari de zece ani.
Bineînţeles că ştirea că deţinutul Ştefănescu fusese colonel magistrat s-a răspândit rapid în şantierele Canalului. Ştefănescu şi-a dat seama că putea uşor să devină victima unui accident şi a cerut autorităţilor Canalului să fie transferat într-un alt penitenciar. Astfel s-a întâmplat că, la câteva zile după incidentul relatat, un grup de deţinuţi de la Canal sosea la Aiud, unde mă aflam. Ştefănescu făcea parte din grup. Eu lucram la tâmplărie şi Ştefănescu a fost repartizat la unul din ateliere. Povestea lui ne-a fost relatată de către cei veniţi cu dânsul.
Faptul că printre zecile de mii de deţinuţi de la Canal, Ştefănescu a venit să-şi ia masa de prânz tocmai în spatele uneia dintre victimele sale şi că aceasta i-a dat de mâncare, nu mi se pare a fi un hazard, mai cu seamă că pedeapsa aplicată ţăranului fusese cauzată de un gest similar. Coincidenţa, dacă vrem să o denumim astfel, a fost remarcată de toţi cei cărora le-am povestit incidentul şi sunt convins că le-a dat de gândit multora dintre ei.

 

Dan M. Brătianu, Martor dintr-o ţară încătuşată, Fundaţia Academia Civică, 1996