S-ar părea că dintre atâtea făpturi ale uscatului, omul este singura care a uitat să înoate. Jivinele pădurii traversează lacuri şi fluvii, şerpii de stâncă despică valul cu uşurinţă, păianjenul căruia vântul i-a rupt pânza săgetează pe apă ca un înotător de elită. Numai omul inventează mişcări şi imagini pe care memoria lui ar fi trebuit să le păstreze. Pentru el, până şi mersul vine târziu, după nesfârşite eforturi. Istoria lui este istoria unor repetate eşecuri, evoluţia, o continuă abatere de la firesc. Este nevoie de multă răbdare ca să deprindă ceea ce alte vieţuitoare ştiu dinainte de a se naşte. Între el şi mediul înconjurător s-a produs o ruptură. Armonia lumii o percepe ca ostilitate; propria specie i-a devenit duşman. Omul a pierdut ritmul naturii.
Şi totuşi, în toamna anului 1959, când s-au dezlănţuit ploile diluviene, noi, deţinuţii politici de la Salcia, ne-am recâştigat acest ritm. Aruncaţi pe neaşteptate în mocirla digului, după inevitabilul moment de năuceală, am descoperit cu surprindere că suntem în elementul nostru. Aşa cum apa este mediul peştelui, aerul, al păsării, mediul banditului a devenit noroiul. Prin contrast, paznicii puteau să se închipuie fiinţe aseptice, păstrate sub clopot de sticlă; murdăria noastră făcea dovada curăţeniei lor. Hainele atârnau grele pe noi, pline de straturi noroioase: stratul de ieri, stratul de azi. Noroiul ne intra în gură, în ochi, în nas, în urechi, mâncam din gamele noroioase, dormeam în noroi. Iar digul creştea. Această construcţie paşnică în aparenţă, hidoasă în fapt, era mai ales creaţia noastră. Noi săpaserăm gropile care se umpluseră cu apă, noi fărâmiţaserăm glodul pietrificat, pentru a-l depune în trupul uriaşei centuri de pământ şi tot noi îi proiectaserăm coama ce rămânea acum singurul drum de acces spre punctele de lucru. Limitat de cele două taluzuri abrupte, drumul s-a transformat, sub revărsarea necontenită a ploii, într-o uriaşă piscină de noroi. Humă lichefiată. În mlaştina acestei lagune suspendate, înotul nostru nu avea stil. Ne clătinam în coloană, alunecam, cădeam, ne ridicam împleticit, ne împiedicam în propriile noastre picioare, dar şi în ale altora, ne călcam unii pe alţii. Câte un bocanc rămânea prizonier în magma vâscoasă, te aplecai să-l recuperezi şi-ţi continuai drumul desculţ, cu bocancul în mână. Iar digul se înălţa. Peste vară, aveam să aflăm că noroiul de la Salcia era viu şi polimorf. El trăia şi uscat, sub înfăţişarea unor bolovani ostili care nu se lăsau zdrobiţi de uneltele noastre. Trăia şi pulsa şi sub deghizamentul teribilelor furtuni de praf care ne tăiau respiraţia şi ne otrăveau plămânii ore în şir. Se metamorfoza, astfel, ca omida în gogoaşă şi fluture, pentru a se întoarce iarăşi la starea larvară. Era veşnic. Asemenea unei păduri, a cărei existenţă stabilă e în rădăcini subterane şi nu în trecătoare frunze şi flori, noroiul din Balta Brăilei trăia mai ales în adânc, de unde reizbucnea năvalnic, odată cu ploile. Înotam zi de zi prin acest mâl primordial, iar digul creştea şi se înălţa.
O integrare spectaculoasă în ritmul naturii i-a izbutit doctorului Eusebiu Munteanu. Şi asta în ciuda administraţiei lagărului. Oricât de grijulie se arăta aceasta cu cele mai mărunte aspecte ale vieţii deţinuţilor, la doctorul Munteanu nu se gândise. Nu prevăzuse nici îmbrăcăminte, nici încălţăminte pentru un duşman de aproape doi metri. Pantalonii scurţi, gen pêcheur, acum că Sebi slăbise peste măsură, îl mai încăpeau cât de cât. Cămaşa şi zeghea, cu mâneci puţin peste coate, deşi pârâiau din încheieturi, îi acopereau trupul. Dar cu bocancii eroarea era evidentă. În viziunea comandanţilor de închisoare, deţinutul trebuia să aibă picior standard: 41 sau 42; nu se născuse încă românul care să merite o încălţăminte mai mare. Doctorul Munteanu, care purta numărul 47, nu umbla totuşi desculţ. A umblat o vreme cu nişte galenţi de concepţie şi execuţie proprii, dintr-o bucată de lemn de salcie. Însă, când noroaiele au devenit din cale afară de agresive, s-a văzut nevoit să recurgă la bunul statului. Nu se ştie ce îmbunătăţiri a adus el bocancilor din dotare, probabil că le-a tăiat căputa ori carâmbii sau le-o fi retezat botul; este greu de crezut că a intervenit asupra piciorului. Înfăşurate în cârpe, acele arătări diforme au devenit adevărate ghiulele de pământ galben, cleios; la fiecare pas, noroiul trecea peste gleznă, îi înghiţea piciorul, i-l sugea ca o ventuză. M-am încumetat odată să-i calc pe urme; a fost o imprudenţă: am intrat în craterul făcut de şcrabii lui până la genunchi. Mai târziu, când printr-o întâmplare norocoasă familia a reuşit să-i trimită o pereche de bocanci pe măsură, darul acesta a stârnit nu numai invidia noastră, dar şi a caraliilor. Erau bocanci de schi solizi, uriaşi, cu piele rezistentă, căptuşiţi ca pentru geruri polare, cu capse scânteietoare şi şireturi cât odgoanele, cu tălpi antiderapante şi şină la călcâi. Proiectaţi pentru munte, clăparii ăştia se potriveau şi cu vâscozitatea bălţii. Oricât de stângaci te-ai fi mişcat, nu se putea să cazi cu ei: se fixau în cea mai alunecoasă mocirlă ca nişte ancore. Odată, într-un marş de la Salcia la Strâmba, pe un drum infernal de vreo 15 kilometri printr-un noroi epopeic, un locotenent care ne însoţea călare s-a ţinut multă vreme alături de Sebi, privind fascinat la picioarele lui. Legănat în şaua calului, se minuna probabil că te poţi legăna şi în mersul pe jos. Abia după vreo două ceasuri, nemaiputând să-şi reţină admiraţia, a întrebat:
– De unde ai, mă, bascheţii ăia?
Părea o admiraţie nejustificată din partea unui om care nu era nevoit să meargă pe jos. Odată cu „bascheţii”, Sebi primise şi un tub de vitamine, un produs special pentru a le întreţine pielea. Eu îl şi necăjeam pe doctor, reproşându-i că, în loc să dea vitamine bolnavilor, îşi tratează cu vitamine bocancii. De comun acord cu proprietarul lor, am botezat acele ambarcaţiuni fabuloase Saratoga şi Missouri, după numele unor celebre vase de război americane; naviga formidabil cu ele. La fiecare pas, uriaşele crucişătoare ale doctorului se comportau de parcă tocmai atunci ar fi fost lansate la apă. Plescăiau, se legănau, ameninţau să se scufunde, dar reveneau negreşit la suprafaţă.
Şi bocancii mei au cunoscut aventura. Stângul era bun, încăpeau în el două rânduri de obiele, însă dreptul era mic. Cât timp stăteam în lagăr, nici nu încercam să-l încalţ cum trebuie, îi îndoiam neglijent pielea dinapoi şi mă simţeam bine aşa, cu călcâiul la aer. Într-o seară, ieşind din baracă, am dat nas în nas cu plutonierul-major Ghiban. M-am ferit din calea lui – instinctul îmi spunea că trebuie să pun distanţă între mine şi reprezentantul puterii – şi m-am tras pe lângă zid, atent la băltoace, dar şi la reacţia, întotdeauna imprevizibilă, a caraliului. Era întuneric, abia vedeam pe unde păşesc, însă ochii de bufniţă ai majurului au zărit pe loc infracţiunea.
– Calci pe ştaif, ai? De ce distrugi, bă, efectele statului?
Am dat să-i explic că bocancul e strâmt, că nu-mi încape, însă bunul apărător al legii nu avea chef de explicaţii; pe el îl interesau ordinea şi disciplina. M-a ajuns din urmă într-o clipă, mi-a aplicat câteva ciomege pe spinare şi şi-a văzut tacticos de drum, sprijinindu-se în ciomag ca într-un baston de promenadă.
– Altă dată, să-ţi încapă, banditule. Dacă nu, hahăul de tine! mi-a aruncat el peste umăr.
În vorbirea pitoresc folclorică a plutonierului-major Ghiban, hahău însemna bâtă sau ciomag. Filologii din lagăr aveau dubii cu privire la atestarea cuvântului în dicţionarele limbii române, fără a nega însă realitatea uneltei sau armei cu acest nume vibrant; o simţeau pe pielea lor. Caraliul îşi folosea hahăul cu atâta siguranţă în rostire şi cu atâta forţă în braţ, încât, cu dicţionar sau fără, trebuia acceptat. Dacă se întâmplă ca o stea să poarte numele astronomului care a descoperit-o, în cazul de faţă, printr-o înţelegere pidosnică a fenomenului, astronomul a luat numele stelei, inventatorul a fost botezat după propria invenţie. Ghiban, banalul patronimic pescăresc, a cedat locul în favoarea unei frumoase onomatopei: Hahău. Nimeni, nici măcar colegii săi gradaţi, nu-i mai spunea altfel. Nu suna a poreclă, ci a titlu de nobleţe. Însă o nobleţe câştigată prin merite personale, deşi la fel de preţioasă ca una ereditară, este mult mai fragilă. Orice slăbiciune o poate submina. Ea trebuie reconfirmată prin noi fapte de bravură. Iar Hahău, fără a fi fost exagerat de reflexiv, înţelegea bine acest lucru şi lupta să-şi consolideze prestigiul. În zilele în care era de serviciu în lagăr, numărul celor bătuţi, din te miri ce motiv, se tripla: hahăul poposea pe spinarea oamenilor din zori şi până la ceasul stingerii, neobosit.
Oricât de greu ar fi fost traiul în interiorul lagărului, fie şi în prezenţa unui supraveghetor de talia plutonierului-major Ghiban, la dig era şi mai greu. În perioada aceea a marelui iureş şi a normelor, prea puţini dintre noi se mai gândeau la eliberare. Visul sclavilor erau muncile de interior. Numai că a obţine o astfel de slujbă era dificil. Bucătarul-şef Coteţ, fost bucătar şi cofetar în viaţa civilă, nu putea fi înlocuit. Ajutoarele lui, nici ele. ºăranii olteni care se făcuseră vidanjori ţineau cu dinţii de noua lor meserie. Dintr-o experienţă dură, a lor şi a părinţilor lor, ştiau că e mai uşor să împrăştii bălegarul decât să sapi ogorul. Posturile din spital erau interzise celor necalificaţi; fără studii, puteai fi orice, dar nu medic. În plus, erau atâţia doctori în lagăr, încât se călcau pe picioare. Numărul mare de contrarevoluţionari produşi de facultăţile de medicină confirma teza oficială că ştiinţa are caracter de clasă. Zidarii, deveniţi aproape o lojă masonică, nu doreau să lărgească sfera iniţiaţilor. Pe la cizmărie dădea târcoale un ziarist extrem de perseverent. Pe scurt, toate posturile călduţe se ocupaseră demult.
Cei mai mulţi deţinuţi de la Salcia fuseseră condamnaţi sub incidenţa unui generos articol al Codului Penal, în care încăpeau toate infracţiunile imaginate de specialiştii Securităţii. Articolul 209 era o capodoperă de fantezie juridică. În el se regăseau de-a valma agitaţia şi uneltirea contra ordinii sociale, propaganda duşmănoasă şi constituirea de organizaţii antipartinice, ponegrirea orânduirii de stat sau nevinovata, onorabila omisiune de denunţ. Pe baza acestui articol, un poznaş dintr-o mahala gălăţeană care îşi botezase câinele Stalin a primit 5 ani pentru atitudine antisovietică. Fără să-l ajute cu nimic, chiar dăunându-i, apărarea omului a fost interesantă: a declarat judecătorilor că mai avea un câine pe care îl chema Hitler. Doi cheflii bucureşteni au intrat în restaurantul Dunărea şi au cerut să li se dea peşte. Se apropia ora închiderii, iar chelnerii uitaseră că lucrează într-un local cu specific pescăresc. „N-avem!” au zis ei. „Dar lipovenii ăştia ce păzesc?” au întrebat amatorii de crap, arătând cu degetul portretele bărboase ale lui Marx şi Engels, atârnate pe perete, în decorul de papură, năvoade şi vârşe. Răspunsul l-au primit la tribunalul militar, prin intermediul Articolului 209. În iunie 1958, un tânăr dintr-un orăşel de graniţă s-a bucurat grozav când a văzut Armata Roşie părăsind Republica Populară Romînă şi ducându-se acasă. De bucurat, s-au bucurat mulţi, însă bucuria lui s-a dovedit prea zgomotoasă pentru urechile sensibile ale securiştilor: i-au dat 7 ani. Dacă îl mai amintim şi pe fumătorul care pretindea că brichetele americane sunt mai bune decât brichetele ruseşti, apreciere plătită cu ani grei de temniţă, trebuie să convenim împreună cu anchetatorii şi judecătorii noştri că varietatea infracţiunilor, ca şi a pedepselor, era încântătoare.
Din Florin Constantin Pavlovici, Tortura, pe înţelesul tuturor, Fundaţia Academia Civică, 2011
