Administraţia se îmblânzise. Gardienii se făceau că nu văd lucruri pentru care altădată ne-ar fi rupt oasele. Cu o oarecare grijă, se putea dormi şi peste zi. Unii ascultau articolul de fond din Scânteia, citit cu glas tare, întinşi pe pat, căscând plictisiţi, de parcă s-ar fi aflat la sanatoriu sau într-un penitenciar de drept comun. Ca să primeşti o înjurătură de la caraliu, trebuia să comiţi o infracţiune gravă. Nici atunci nu erai sigur că te bagă în seamă. Profitam de relaxarea regimului de detenţie şi vorbeam ore întregi cu vecinii. Pentru camera alăturată nu era nevoie de Morse. Foloseam cana de băut apă. Ca să transmiţi, îi potriveai fundul pe zid, făceai palmele pâlnie, lipeai gura de gura cănii, îţi forţai puţin glasul şi spuneai ce aveai de spus. Ca să recepţionezi, întorceai cana şi ascultai cu urechea lipită de fundul ei. Interlocutorul proceda la fel, având grijă să se situeze exact în dreptul tău. Locul ideal de conversaţie se fixa prin ciocănituri uşoare de o parte şi de alta a zidului. În felul acesta, din cameră în cameră şi din etaj în etaj, prin semnalele Morse, aflam cam tot ce se întâmplă în puşcărie. Nu ştiu pe ce căi se primeau veştile din fabrica închisorii şi de pe zarcă, dar ele circulau.
Cel mai adesea, stăteam de vorbă cu Vlad Brussescu. El mă ţinea la curent cu viaţa celulei alăturate, unde aveam mulţi cunoscuţi, îmi dădea ştiri optimiste şi mă bombarda cu limerick-uri, poezioarele acelea amuzante cu care se distrează şcolarii în Anglia. Le obţinea din două surse diferite. Unele, licenţioase, de-a dreptul porcoase, veneau de la colonelul Ion Tobă, căruia i se zicea, mai mult în batjocură, hatmanul Tobă, deoarece pretindea că ar fi fost guvernator al Transnistriei, în timpul războiului. Hatmanul avea fantezie şi nu ar fi fost exclus să le fi compus singur. Altele, mizând pe comic absurd, proveneau de la scriitorul N. Steinhardt, şi el coleg de celulă cu Vlad Brussescu. Vlad le învăţa pe dinafară, şi pe cele absurde, şi pe cele neruşinate, şi nu obosea să mi le transmită cu cana la perete. Era unica literatură engleză la care aveam acces.
Pe vremea aceea, N. Steinhardt devenise un mare colecţionar de pilule. Aspirinele, antinevralgicele şi tot felul de nasturi de burtă, de inimă, de ficat sau de dinţi îl atrăgeau, aşa cum îl atrag timbrele pe filatelist. Pentru că avea de executat cincisprezece ani de muncă silnică şi pentru că era hotărât să-i execute pe toţi, aduna „bani albi pentru zile negre”. Medicamentele le ţinea ascunse în paiele pernei. Îşi mai consuma din provizii, nu-şi refuza plăcerea donaţiilor, însă îşi refăcea repede averea, de la cabinetul medical de pe etaj, unde doctor din partea deţinuţilor ajunsese Eusebiu Munteanu. Se cerea săptămânal la vizită medicală, iar Sebi Munteanu îi alimenta pasiunea achizitivă, cu generozitate. Îi dădea câte un pumn de pastile, deşi lucrul era interzis; administraţia pretindea ca bolnavul să înghită hapurile în faţa medicului. Povestea avea să cunoască un sfârşit neplăcut. În timpul unei percheziţii, un caraliu ager la minte s-a gândit să caute în perna lui N. Steinhardt şi i-a descoperit comoara. Leacurile au fost confiscate, iar furnizorul lor, risipitorul doctor Munteanu, s-a trezit pe zarcă, pedepsit cu nu ştiu câte zile sau săptămâni de izolare. Oricum, a stat acolo, cu pâine şi apă sărată, până i-a crescut o barbă de toată frumuseţea. Sebi mi-a spus că la câtva timp după eliberarea lui din închisoare a primit vizita unui domn elegant, distins, extrem de politicos, care s-a pornit pe dată, emoţionat şi patetic, să îşi ceară iertare. Nu mai contenea cu scuzele pentru necazul pe care i-l pricinuise. Abia într-un târziu şi-a recunoscut doctorul musafirul: era vechiul, neastâmpăratul, inocentul colecţionar de pilule din Gherla.
Doctorul Eusebiu Munteanu s-a ocupat şi de sănătatea mea. Încă de la Periprava, din perioada şederii pe bac, începusem să fac febră. Se instala zilnic, întotdeauna spre seară, şi îmi dădea o stare euforică, pe care ajunsesem să o aştept cu nerăbdare. Atunci, ideaţia mi se părea mai bogată, aveam un chef de vorbă nesănătos, turuiam vrute şi nevrute. Mai apoi, febrei acesteia i s-au adăugat dureri pe şira spinării, suportabile pentru mine, dar păguboase pentru administraţia lagărelor de muncă: micşorau randamentul meu de săpător la dig sau de agricultor. Am consultat o mulţime de medici – puşcăria era plină de slujitori ai lui Esculap – şi am obţinut o mulţime de diagnostice. În condiţiile de acolo, orice tratament era o utopie, iar sfaturile specialiştilor se băteau cap în cap. Singurul care a înţeles ce am a fost doctorul Munteanu.
– Puşcăria-i de vină, m-a lămurit el.
Pe urmă, când am scăpat de bac şi am ajuns în lagărul de la Grindu, Sebi a făcut rost de o fiolă cu un lichid tulbure în ea şi de o seringă cu un ac uriaş, pe care mi l-a înfipt direct între vertebre. După câteva zile, nu mai umblam cocârjat şi mă simţeam, parcă, mai sprinten ca oricând. Doar locul în care mi-a înfipt acul mă mai doare şi astăzi. Febra nu mi-a trecut, dar nici Sebi nu m-a uitat. Aici, în Gherla, la peste un an de la vechiul tratament, a apărut într-o zi în uşa celulei, mi-a strigat numele, a băgat mâna pe vizetă, mi-a întins o sticluţă de vreo sută, o sută şi ceva de grame, învelită în vată şi a zis tare, ca să-l audă gardianul ce îl însoţea:
– Pregăteşte-te de operaţie.
Sticluţa era plină cu alcool dublu rafinat. L-am băut amestecat cu multă apă, împreună cu Nelu Tomescu şi alţi câţiva fericiţi. Ne-a ajuns cât să-i simţim mirosul pe nări şi gustul pe limbă. Cât despre operaţie, am crezut că este o simplă stratagemă a doctorului, ca să-mi poată strecura băutura, fără să stârnească bănuieli. M-am înşelat. La scurtă vreme, am fost scos din camera de pe etaj şi condus într-o încăpere de la parter, unde m-au întâmpinat cu amabilitate nişte indivizi îmbrăcaţi caraghios: pantaloni de zeghe şi bluze albe de spital. Printre ei, şi Sebi, care mi-a spus scurt:
– Îţi scoatem amigdalele şi scapi de febră.
M-au aşezat pe un scaun cu spetează, mi-au trecut o legătură peste braţe, doi doctori m-au ţinut strâns, iar un al treilea mi-a băgat pe gât un instrument medical, cu delicateţe, vorbindu-mi liniştitor. A apucat, a răsucit, am auzit un scrâşnet, a smuls, am scos un urlet. M-am înecat cu un şuvoi de sânge, care a ţâşnit apoi pe nas şi pe gură. A repetat procedeul, încă un scrâşnet, încă un urlet. Nu am leşinat. După durerea pe care am simţit-o, am înţeles de ce Ministerul de Interne nu voia să ne complice existenţa cu anestezice. ªtia că bandiţii rezistă bine şi fără ele, captivitatea însăşi fiind o operaţie pe viu. Am avut noroc cu chirurgul. Se numea Dumitru Stere, era o somitate, medic militar din Constanţa, locotenent-colonel, condamnat la muncă silnică. În cinci ani de puşcărie, nimeni nu mi-a vorbit cu atâta blândeţe ca el.
M-am întors în camera 76 şi am constatat că patul meu e la fel de neplăcut ca scaunul chirurgului. M-am zvârcolit un timp, încercând să-mi găsesc o poziţie mai puţin chinuitoare, însă fierbinţeala aşternutului era de nesuportat. Am coborât de sus, de pe cracă, şi m-am strecurat sub un pat, cu burta pe pardoseala rece de ciment, cu capul spre culoar, în apropierea ferestrei, de unde mi se părea că vine un aer răcoritor. Nu ştiu în ce măsură gemetele mele îi deranjau pe tovarăşii de celulă, însă, pe mine, prezenţa lor zgomotoasă mă scotea din minţi. Fiecare sunet pe care îl auzeam vibra multiplicat în rănile mele din gât. Şoapta mi se părea ţipăt, râsul, un behăit strident. Am rămas în bârlogul acela cam o săptămână. Nici măcar la numărătoarea de dimineaţă şi de seară, nu reuşeam să mă târăsc de acolo. Colegii mă arătau cu degetul, iar gardianul de serviciu se apleca deasupra mea, să vadă dacă mai trăiesc. Când m-am simţit în stare să mă ridic din pat, mai bine zis, de sub pat, eram sănătos. Mă clătinam de slăbiciune, aveam vocea alterată de pe urma operaţiei, dar febră nu mai făceam. Şi de data aceasta, doctorul Eusebiu Munteanu avusese dreptate. Printr-o mişcare simplă mă vindecase de euforie.
(…) Atmosfera idilică a izolării a fost stricată de apariţia lui Samson. Uşa celulei s-a deschis, iar în cadrul ei şi-a făcut apariţia monstrul, cu briciul de bărbierit într-o mână şi cu maşina de tuns în cealaltă.
– Tu, ăla cu păr! a zis caraliul însoţitor.
Vlad Brussescu îşi termina cei cinci ani de pedeapsă şi îşi lăsase părul să crească de două, trei degete, lucru nepermis de regulament, dar tolerat de administraţie, atunci când era vorba de oameni ce urmau să plece acasă. În consecinţă a refuzat să se tundă. Caraliul a zăvorât uşa, dar s-a întors repede, împreună cu ofiţerul de serviciu, un locotenent incapabil să înţeleagă motivele pentru care un deţinut, aflat în prag de eliberare, nu doreşte să fie mutilat.
– Nu mă las tuns de un criminal, a zis Brussescu, într-o ultimă încercare de a-şi salva începutul de frizură.
Pe zarca din Gherla nu exista îndurare. Candidatul la libertate s-a aşezat, în cele din urmă, pe capacul tinetei – unica mobilă de acolo – şi s-a lăsat tuns, nu de Samson, e adevărat, ci de camaradul de celulă, tânărul căruia nu-i plăcea reeducarea. Acestuia nu i-a venit greu să-l sluţească pe Vlad: i-a făcut pielea capului numai scări şi cărări. Căpitanul Brussescu mai avea zece zile până la expirarea pedepsei.
Noaptea Anului Nou 1964 m-a prins în camera de eliberare. Am sărbătorit-o cu trei pături. Erau acolo vreo zece paturi goale, eram singurul locatar al acelei încăperi, aşa că am încălcat regulamentul şi m-am învelit cu păturile cele mai puţin jegoase pe care le-am găsit. De mult, de la începutul lumii, parcă, nu mai dormisem în aşternuturi calde, iarna. Mai aveam o lună şi împlineam cinci ani de puşcărie. Îmi petreceam timpul în nesfârşite plimbări, de la uşă la fereastră, de la fereastră la uşă, repetând în gând adresele prietenilor şi cunoscuţilor care mă rugaseră să trec pe la familiile lor şi să le conving că ei sunt bine sănătoşi. Ca şi în recluziunea din perioada anchetei, timpul se scurgea fără întâmplări, fără memorie; nici măcar apăsarea nu i-o mai simţeam, ca atunci. Cu două zile înainte de expirarea pedepsei, mi-a fost adus un tovarăş de celulă. Era un bărbat mai în vârstă, profesor de muzică la Conservatorul din Iaşi, care urma să fie eliberat ceva mai târziu, pe la jumătatea lui februarie. Suferea de claustrofobie şi s-a bucurat nespus când a dat cu ochii de mine. Spaima de a rămâne singur între patru pereţi îl scotea din minţi.
– Să nu cumva să plecaţi înaintea mea, m-a implorat el.
Nu am avut încotro şi am plecat înaintea lui. În dimineaţa zilei de 31 ianuarie 1964, când am fost scos din celulă şi condus în pavilionul administraţiei, pentru întocmirea formelor de eliberare, l-am lăsat într-o panică vecină cu nebunia. Speram din tot sufletul să nu moară de singurătate, tocmai acum, la sfârşitul calvarului său. La magazia de bagaje l-am pus în încurcătură pe responsabil: nu aveam haine civile. Mi le furasem singur, cu prilejul diverselor inventare sau deplasări dintr-un lagăr într-altul, şi mi le transformasem în obiele. Pentru că nu mă putea da afară pe poartă îmbrăcat în zeghe, mi-a dăruit o salopetă de vară, pantaloni şi bluză, împreună cu un basc, amintire de la morţii fără nume şi fără număr ai Gherlei. Plutonierul de la grefă îmi pregătise o ultimă umilire: m-a pus să semnez un formular tip, prin care mă obligam să nu spun nimănui ce am păţit în închisoare. Am semnat formularul cu o mâzgălitură de care ar fi fost mândru şi anchetatorul de la Uranus. Până la urmă, iscălitura rămânea singurul domeniu în care torţionarii izbutiseră să mă reeduce. Cu sau fără ea, abia aşteptam să povestesc ce ne făcuseră compatrioţii noştri în uniformă, mie şi altora ca mine.
Am ieşit pe poartă, urmându-l îndeaproape pe sergentul-major care trebuia să mă conducă la gară. Am întors capul, ca să văd cum arată puşcăria din perspectiva omului liber, şi am privit-o cu silă şi mirare. Construită pe vremea Mariei Tereza, chiar semăna cu împărăteasa aceea, aşa cum o ştiam de pe monezile bătute în cinstea ei: urâtă, lăbărţată, impunătoare. Am coborât pe strada principală şi ne-am oprit la sediul miliţiei. În timp ce majurul a intrat într-un birou, pentru ultimele formalităţi, probabil, am reuşit să mă încălzesc puţin în sala de aşteptare; salopeta mea era prea subţire pentru acel miez de iarnă. Restul drumului l-am făcut tot în formaţie. Sergentul-major mergea înainte, eu mergeam la un pas în spatele lui, fără ca vreunul din noi să scoată un cuvânt. Nici nu se putea o relaţie mai armonioasă: el nu vorbea cu bandiţii, eu nu vorbeam cu securiştii. Abia când am ajuns pe peronul gării şi mi-a înmânat adeverinţa de eliberare şi foaia de călătorie, a catadixit să deschidă gura:
– Eşti liber, a zis.
Nu i-am răspuns, dar nici nu a aşteptat să i se răspundă. Mi-a întors spatele şi a dispărut după colţul clădirii. Am rămas pe loc, încremenit, parcă, multă vreme. Într-un târziu, am făcut câţiva paşi înainte, câţiva paşi înapoi, iar înainte, iar înapoi, fără să mă abat de la linia dreaptă nici într-o parte, nici într-alta, revenind mereu în punctul din care plecasem. Repetam, de data aceasta în absenţa zidurilor, mişcările vechi din celulă. Ningea cu fulgi mari, gara era aproape pustie, pietrele din pavajul peronului se acoperiseră cu zăpadă. Doar locul bătătorit de mine rămânea o pată murdară, din care nu mă puteam smulge. Nu-mi venea să cred că îmi era atâta frică de libertate.
Din Florin Constantin Pavlovici, Tortura, pe înţelesul tuturor, Fundaţia Academia Civică, 2011
