SMARANDA VULTUR
DISLOCĂRI, DEPORTĂRI, INSTITUŢIA DOMICILIULUI OBLIGATORIU (I)
Stéphane Courtois: O vom asculta acum pe doamna Smaranda Vultur din Timişoara, pe care o va prezenta Romulus Rusan.
Romulus Rusan: Doamna Smaranda Vultur, care provine din branşa scriitorilor, a ajuns să facă cercetare istorică prin investigarea poveştilor de viaţă ale unor oameni, folosind mijloacele semanticii, ale lingvisticii. S-a ocupat, în primul rând, de deportaţii din Banat şi Mehedinţi aduşi în Bărăgan, în noaptea de 18 iunie 1951. În acest sens, seria de cărţi a Smarandei Vultur este exemplară. De aici, şi-a extins cercetarea şi asupra altor probleme de istorie, şi, în cadrul Comisiei pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, s-a ocupat de problema deportărilor, obţinând date documentare – nesperate înainte – printr-o intensă cercetare a arhivelor şi, în special a celor ajunse, între timp, la C.N.S.A.S.
Smaranda Vultur: Cercetările mele privind chestiunea deportării în Bărăgan, în special, dar şi cele privind alte dislocări şi deportări de populaţii, au început într-un mod cu totul diferit de cel parcurs, de obicei, de istorici. În urma unei cercetări de istorie orală, realizată în 1991, am publicat la editura Amarcord din Timişoara, în 1997, cartea „Istorie trăită, istorie povestită. Deportarea în Bărăgan, 1951-1956”. Ulterior am căutat şi documente, în special referitoare la chestiunile care nu reieşeau clar din interviuri. Intenţia mea, în cadrul acestei prezentări, este să pun faţă în faţă ceea ce reiese din aceste mărturii cu ceea ce am descoperit în urma cercetării arhivele C.N.S.A.S., în special, dar şi arhivelor de stat, ţinând cont, bineînţeles, şi de numeroasele cercetări realizate de colegii mei, pe tema Bărăganului. Dacă veţi vizita sala consacrată deportării, din Muzeul de la Sighet, o să găsiţi menţionate cărţile „Rusalii ’51. Fragmente din deportarea în Bărăgan” de Daniel Vighi şi Viorel Marineasa, precum şi un al doilea volum de mărturii şi documente, „Deportarea în Bărăgan. Destine. Documente. Reportaje”, publicat împreună cu Valentin Sămânţă. Există, de asemenea, şi o carte a lui Rafael Mirciov, care provine dintr-o familie de bulgari catolici deportaţi în Bărăgan. La rândul lor, germanii, în urma unui colocviu desfăşurat la München, au publicat un volum colectiv despre deportarea lor în Bărăgan. Mai există, de asemenea, cartea lui Miodrag Milin şi Liubomir Stepanov, „Golgota Bărăganului”, care vorbeşte, în special, despre comunitatea sârbă deportată în Bărăgan. În cercetările mele nu am ţinut cont de criteriul etnic, ci am încercat să intervievez oameni aparţinând tuturor etniilor.
În continuare, voi face un scurt istoric al angajări mele în această cercetare. Când am fost numită în echipa de experţi a Comisiei Prezidenţiale, studiasem, deja, ceea ce se întâmplase în Bărăgan, dar şi problema deportării germanilor în Donbas. De asemenea, publicasem, Editura Paideia, „Germanii din Banat”, care cuprinde interviuri cu deportaţi în URSS. Deci, cunoşteam problema deportării prin intermediul contactului direct cu victimele deportării – cei care au suferit efectele ei şi, mai ales, cei care au fost deportaţi, la momentul respectiv fiind adulţii. Spre deosebire de etnicii germani, unde criteriul deportării a fost vârsta, deportaţii în Bărăgan au plecat cu întreaga familie. Era suficient ca un singur membru să fie vizat spre a fi deportat pe unul din criteriile deportării, pentru ca întreaga familie – de la nou-născut şi până la străbunicii de nouăzeci şi ceva de ani – să plece împreună cu el, deoarece locuiau în aceeaşi casă. În Banat şi Mehedinţi există un tip specific de viaţă familială – cel al locuirii, în aceeaşi casă, a mai multor generaţii, fiecare având un rol în administrarea economică şi educativă a familiei (fiecare generaţie avea un rol bine precizat în această familie). Faptul de a pleca împreună, de a exista o solidaritate familială bine cristalizată, în urma unei tradiţii îndelungate, a fost, dintr-un anumit punct de vedere, un mod de ajutorare.
Ceea ce este important este faptul că atunci când am studiat această deportare, în anii ’91-’97, subiectul era unul complet neglijat. Am întâlnit numeroase familii în care copiii sau nepoţii, născuţi după venirea din Bărăgan, nu mai ştiau mare lucru; nu ştiau, de exemplu, că bunicii, părinţii sau rudele lor au fost deportate. În carte sunt oferite explicaţii pentru aceste fracturi de memorie sau, mai exact, de transmitere a memoriei, care ţine, şi ea, de anormalitatea contextului în care se face recuperarea trecutului. Transmiterea experienţelor trăite de la o generaţie la alta este factorul cel mai important, inclusiv pe planul memoriei. Această ne-cunoaştere – al cărei rol era protejarea celor tineri de posibilele consecinţe ale „dosarului” pe care-l aveau părinţii sau bunicii – a făcut ca, de cele mai multe ori, în interiorul familiei, să nu se vorbească despre această experienţă ce a afectat grav familia sau comunitatea din care ei făceau parte; în unele sate, de exemplu, numărul celor deportaţi ajungea la aproape jumătate din populaţia comunităţii respective.
De asemenea, aceşti oameni pe care i-am intervievat aveau responsabilitatea întregii familii, adică a copiilor şi a bătrânilor, pe care îi aveau în grijă şi care nu puteau lucra. Povestea lor este foarte diferită de cea a celor din generaţia mea, care sunt copiii acestor deportaţi, persoane apte să povestească despre ceea ce s-a întâmplat în deportarea din 18 iunie 1951 – când au fost deportate 44.000 de persoane, majoritatea ţărani, dar şi intelectuali, pentru că, pe cei 25 km de frontieră din zona Iugoslaviei, erau incluse şi oraşe (Turnu Severin, Oraviţa sau Moldova Nouă), de unde au plecat medici, profesori, preoţi. Prin urmare, este vorba, de fixarea memoriei unui anumit segment de generaţie a cărei poveste diferă de cea a copiilor lor, aceştia fiind, desigur, influenţaţi de ceea ce s-a scris sau de filmele care s-au realizat. Ne aflăm acum într-un moment când în memoria orală au pătruns, aşa cum se întâmplă în general, multe informaţii din memoria scrisă (există întotdeauna un circuit între oral şi scris) şi când povestirile celor de azi sunt influenţate de ceea ce s-a publicat, ceea ce s-a scris.
Când am terminat cercetarea, am făcut şi un studiu pe care l-am publicat în prefaţa cărţii. În el am încercat să observ dacă în aceste istorii ale unor oameni aparţinând aceleiaşi generaţii şi provenind din aproximativ acelaşi mediu social, dar aparţinând unor etnii, religii şi localităţi diferite (urban/rural) există vreo legătură. Cu destul de multă uşurinţă am observat că există un fel de schemă a povestirii bazată pe o cronologie a faptelor, în general, şi, la un moment dat, saturată de informaţie. Eu însămi am intervievat aproape o sută de persoane. Apoi, împreună cu un grup de la Fundaţia „A Treia Europă”, format din tineri studenţi şi cercetători, am mai realizat încă 30-40 de interviuri, aflate, azi, în Arhiva de Istorie Orală a Fundaţiei. În studiu am făcut observaţia că unele lucruri se repetă de la un interviu la altul, nu numai la nivelul informaţiei furnizate, ci şi la nivel narativ, al felului în care se povesteşte. Cu alte cuvinte, am încercat o analiză de conţinut a acestor „poveşti de viaţă” ale unor oameni de 70-80 de ani, unii având poate chiar şi mai mult. Mulţi nu mai sunt astăzi în viaţă, din păcate. Care este motivul pentru care am folosit această metodă? De ce nu am apelat, de pildă, la un interviu focalizat? În primul rând, această metodă mi-a permis să folosesc întrebări suplimentare, în funcţie de ceea ce vroiau ei să povestească, adică au fost liberi să povestească tot ceea ce şi-au dorit sau tot ceea ce şi-au amintit despre această deportare.
Un lucru interesant pe care l-am observat este acela că ei raportează evenimentul deportării în Bărăgan la propria lor viaţă, aşa cum este şi firesc pentru nişte oameni care pot face deja un bilanţ şi, astfel, se poate vedea mai bine în ce măsură această traumă individuală şi colectivă le-a afectat viaţa pe termen lung.
Am încercat să văd ce anume se comunică în subsidiarul acestui discurs şi am observat că există mai multe teme. Una dintre ele se referea la solidaritate şi anume, cum a funcţionat ea, ca formă de supravieţuire, la nivelul familiei sau comunităţii pe care au creat-o în Bărăgan, acolo fiind instalaţi în câmp liber. Au reconstituit aşa-zisele „sate noi”, „localităţi speciale”, cum le numeşte Securitatea, care, la început au avut numele vechilor localităţi (de exemplu, Roseţii Vechi, Roseţii Noi sau Dragalina Veche, Dragalina Nouă), după aceea căpătând noi nume ca Dropia, Rubla, Viişoara, Dâlga ş.a.m.d., care nu mai aveau legătură cu cele vechi. Deci, este vorba şi despre solidaritatea care s-a creat acolo, între oameni provenind din mai multe comune, unele din Banat şi Mehedinţi, deci olteni şi bănăţeni, care s-au întâlnit cu basarabeni, bucovineni sau macedoneni. Aceştia se aflau în Banat, încă din anii ’45-’46 când au fost colonizaţi de Oficiul colonizărilor aflat în subordinea Ministerului Agriculturii şi Domeniilor. Acesta este şi motivul pentru care sunt singurele categorii care sunt menţionate separat în documente. Nici unul din acestea nu menţionează alte categorii, decât basarabenii, macedonenii şi bucovinenii, care sunt incluşi la categoria care mai târziu apare în documentele de la plecarea din Bărăgan sub numele de „fugiţi din U.R.S.S.”, când se dezvăluie, de fapt, motivul real al deportării acestora din zona Banatului.
O altă temă, care apare în subsidiar, este modul de raportare a acestor foşti deportaţi la puterea care a dispus deportarea lor. Se prezintă pe ei înşişi, în general, ca suportând efectele unei autorităţi, definită în termeni destul de vagi, printr-un „ei” raportat la „noi”, „noi care povestim”. De multe ori discursul celui care relatează este făcut în numele unei instanţe colective, acest „noi”. El nu vorbeşte numai despre propria persoană, ci despre „noi, care am fost în situaţia aceasta”, opunându-l lui „ei”, „ăştia”, „ăia”, desigur, cu nuanţa peiorativă pe care o are acest pronume, care sunt „cei care se aflau la capu’ trebii”, cum spun ei, „gaşca lor” ş.a.m.d. Acest lucru explică tipul de revendicare morală şi politică din aceste texte. Termenul „ei” funcţionează ca o instanţă autoritară, abuzivă, arbitrară, care poate determina soarta acelor „noi”. La rândul lor, îţi vorbesc despre ei în termeni de: „eram pe câmp, fugăriţi ca iepurii”, „ca popândăii”. Astfel, se raportează în termeni care fac apel la acest repertoriu, de animale care trăiesc pe câmp, în felul acesta vorbind indirect despre starea lor de victime, adică despre situaţia lor de schimbare, de lezare profundă, de umilire a identităţii lor de ţăran cu un anumit statut social – în general, erau oameni bogaţi (de exemplu, în Banat erau denumiţi „pauri” – „pauri” provine de la cuvântul nemţesc „Bauern”), adică ţăranii care aveau o situaţie economică bună, fiind mândri de această condiţie, pentru că era efectul direct al muncii lor şi a familiei lor.
În afara acestor „ei” şi „noi”, apar „ei” şi „ceilalţi din Bărăgan”, pe „aceşti ceilalţi din Bărăgan”, ca şi „ei”, numindu-i „răufăcători”, „bandiţi”, „hoţi”. La început, locuitorilor din zona Bărăganului li s-a spus că acolo au venit „răufăcători”, „hoţi”, „vagabonzi” sau chiar „coreeni”, ca o culme a exotizării, ca o aluzie la războiul din Coreea. A trebuit să treacă un timp până să se cunoască şi să înţeleagă că este vorba de ţărani ca şi ei, de oameni care suportă efectele regimului. Felul în care vorbesc despre această imagine negativă, intenţionat proiectată de autorităţi asupra lor, arată că, treptat, ei şi-au asumat această vinovăţie şi culpabilizare, ceea ce explică, cel puţin în anii ’91-’96, modul în care le este construit discursul, ca o mărturie de apărare într-un proces: vorbesc despre ce li s-a întâmplat ca şi cum ar fi în faţa unei instanţe – eu fiind instanţa -, recunoscând faptul că nu au fost vinovaţi. Spunând de ce nu sunt vinovaţi, arată, de fapt, de ce au fost consideraţi vinovaţi. De altfel, când vorbesc despre motivele deportării, spun: „noi am fost consideraţi chiaburi”, „noi am fost socotiţi aşa”, „aşa-zişii exploatatori”. Prin urmare, niciodată nu preiau limbajul folosit în epocă pentru a se caracteriza, ci cu distanţa acestui „aşa-zis”, „eram socotiţi”, „eram consideraţi”.
Cartea conţine şi un indice în care am făcut trimitere la toate aceste definiţii. Interesant este cum definesc ei categoria de „chiabur” sau de „exploatator”, în comparaţie cu definiţia din documentele oficiale. Aceasta este o altă caracteristică: revendicarea unei justiţii care nu a avut loc, a unei justiţii care este, în primul rând, morală şi simbolică, pentru că, pe de altă parte, discursul lor este construit într-o poveste cu final fericit. De multe ori aceasta seamănă cu un basm, deşi în el se vorbeşte despre lucruri îngrozitoare, considerând că, după 50 de ani, există şi o posibilă revanşă faţă de ceea ce li s-a întâmplat. Viaţa şi, mai ales, o instanţă supremă – Dumnezeu, uneori spunând chiar aşa – sau o justiţie imanentă, o justiţie care e dincolo de puterea oamenilor, a acţionat pentru ei, astfel că ei se consideră recompensaţi pentru ceea ce au pierdut, folosind diverse argumente. Unul, esenţial, este acela că fiii lor – unii născuţi în Bărăgan, alţii după întoarcerea de acolo – au făcut „cariere” strălucite (evident, în perioada comunistă, altfel nu puteau), au îmbrăţişat o meserie intelectuală. Era un factor de laudă. Vedem, astfel, şi care era mentalitatea. De exemplu, să fii profesor. Era mare lucru să fii profesor, medic sau inginer. Pentru ei pierderea proprietăţilor şi transmiterea pământurilor şi bunurilor – toate aceste bunuri pe care le-au pierdut şi care nu mai puteau fi recuperate – s-a compensat prin aceea de a deveni salariaţi, de a avea un salariu. Pentru că a avea bani şi a avea şi o poziţie cu prestigiu social era o formă de a compensa pierderile.
În ceea ce-i priveşte pe copiii lor, putem spune că istoria acestei dislocări – din zona rurală înspre zona urbană – şi această schimbare a proiectelor de viaţă în raport cu educaţia primită arată că ei au fost pregătiţi pentru un anumit tip de viaţă, fiind expulzaţi după aceea din mediul lor şi obligaţi să meargă la oraş. Mulţi copii au fost înfiaţi de rudele lor, pentru a-şi putea face studiile, unii aşteptând un an sau doi pentru a le continua. Deci, persecuţia a continuat şi pentru ei, numai pentru faptul că au fost dislocaţi împreună cu familiile lor.
În prefaţa cărţii am vorbit de o înlocuire a valorilor lui „a avea” cu cele ale lui „a fi”, dar în termenii lui „a avea”. Deci, „a fi profesor”, „a fi inginer” înseamnă „a avea o diplomă” şi „a avea un salariu” şi nu, aşa cum se reiese din discursuri, ceva care ţine de o anumită condiţie spirituală. În acel moment, pentru ei problema nu se punea în felul acesta. Deci, poveştile lor de viaţă se termină cu un bilanţ pozitiv, care include, pe de o parte, succesul generaţiei următoare, în a face o carieră şi, pe de altă parte, faptul că cei răi, adică „ăia” – „ăia” care i-au dus, care „ne-au făcut”, care „ne-au băgat în vagoane”, care „ne-au lăsat în câmpul liber” – nu i-au învins. Foarte des apare în discurs pronumele personal „ne”, cu valoare de obiect al raţiunii celuilalt: „ei ne-au făcut”, „ne-au dus”, „ne-au scos”, „ne-au aruncat”, „ne-au făcut”. „Ei” au fost pedepsiţi. Însă, ştim cu toţii că n-au fost pedepsiţi de oameni, ci de aceeaşi instanţă divină, care, conform credinţei, în special pentru cei din lumea rurală, tradiţională, pedepseşte în virtutea faptului că binele e răsplătit cu bine şi răul cu rău.
Din Şcoala Memoriei 2007, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2007
