Daniel Vighi (Timişoara)
FENOMENUL DEPORTĂRII – PRIVIRE RETROSPECTIVĂ
Deosebirile dintre cuvintele deportare, exod şi exil au temeiuri de adâncă istoricitate, pe care le-a nuanţat semantica. Ele denumesc o practică, întâmplări şi, mai ales, suferinţe colective de vârstă antică şi cu dimensiuni mitice. În „Encyclopedia Judaica” (vol. 6, p. 1034), exilul este definit ca o deportare în masă a unor grupuri de populaţii. Cei tari îi obligă pe cei slabi, pe învinşi, să trăiască în locuri pe care puterea le consideră mai sigure, tocmai pentru a evita rebeliuni, şi pentru a-i putea supraveghea mai bine. Iată cum prima atestare veterotestamentară a unei asemenea practici vorbeşte de o atare înfăptuire a regelui asirian Tiglat-Pileser al III-lea, în a doua jumătate a secolului al VIII-lea înainte de Cristos, în perioada exilului babilonic al evreilor.
Aceeaşi dimensiune politică o regăsim în definiţia pe care Enciclopedia Britanică („The New Encyclopaedia Britannica”, vol. 4, p. 631) o dă deportării ca modalitate de pedeapsă colectivă, atestabilă încă din zorii istoriei. În polisul grec antic s-au marcat şi primele disocieri între raţiunea politică şi cea simplu penală a deportării sau a exilului. Expulzarea din cetate pentru crimă coexista adesea cu ostracizarea, care presupunea aplicarea aceluiaşi tratament dar din raţiuni, de această dată, politice. În Roma republicană şi imperială exilul (exsilium) a fost practicat ca pedeapsă cu caracter penal pentru adulter, crimă, delapidare şi era însoţit de „confiscarea averii, pierderea cetăţeniei şi a drepturilor civile” („The New Encyclopaedia Britannica”, vol. 4, p. 20, art. „Exil and banishment”). Amintim ca o curiozitate faptul că, pornind greşit de la ideea deportării cu caracter penal, în lumea veche românească s-au vehiculat idei susţinute, printre alţii, de Simion Dascălul, interpolatorul letopiseţului lui Grigore Ureche, după care urmaşii Râmului (a Romei) pe meleagurile carpato-danubiano-pontice ar proveni din tâlharii aduşi aici de Traian. de altfel, în lumea apuseană, deportarea de acest fel are tradiţie şi consecinţe însemnate. În veacul al XV-lea, Portugalia inaugurează pedepsirea prin deportare a celor certaţi cu legea în teritoriile proaspăt descoperite în America de Sud; acelaşi lucru se va întâmpla şi în lumea anglo-saxonă, întrucât printre primii colonişti ai lumii nord-americane au fost numeroşi deportaţi din raţiuni penale. Şi Franţa de după revoluţia de la sfârşitul veacului al XVIII-lea va practica acelaşi tip de pedeapsă care va supravieţui până în 1938, când se mai făceau încă deportări penale în Guyana franceză, în celebra Insulă a Diavolului. Desigur că lumea rusească are şi ea practicile ei; încă din vremea lui Petru cel Mare, raţiunile politice şi cele religioase se amestecă specific cu cele penale în privinţa deportărilor în Siberia. Aşa cum am arătat în studiul nostru „Rusalii -51” (în colaborare cu Viorel Marineasa, 1994), deportarea este „o invenţie a ţărilor-continente, a spaţiilor fără capăt în care pot fi anihilate populaţii, atitudini, istorii”. În „Amintiri din casa morţilor”, Dostoievski dezvăluie faptul că ocnaşul deportat politic în Siberia trăia alături de cel condamnat de drept comun; cel dintâi nu se bucura „de nici o favoare în ce priveşte regimul de muncă şi întreţinere, aceeaşi muncă silnică, aceleaşi lanţuri şi lacăte. Într-un cuvânt aceeaşi asprime ca şi pentru ceilalţi ocnaşi” (p. 692). În regimul sovietic, deţinutul politic deportat în lagărele siberiene trăieşte sub regimul de teroare dublu, al gardienilor şi al puşcăriaşilor de drept comun. După mărturiile lui Soljeniţîn, deportarea în Siberia se realiza cu vagoanele roşii pentru transportul vitelor, cu şlepuri, „iar unde nu exista nici şine, nici apă – caravanele pedestre (deţinuţii nu au voie să exploateze caii şi cămilele)”. (Alexandr Soljeniţîn, „Arhipelagul Gulag”, I. p. 399). Deportarea ca pedeapsă colectivă capătă, acum şi aici, dimensiuni colective impresionante; au fost deportaţi, ne spune Soljeniţîn, „milioane de ţărani în anii 1929 – 1931. Aşa au surghiunit Leningradul din Leningrad. Aşa a fost colonizată Kolîma în anii -30 (…) Aşa au colonizat, în 1941, Republica Nemţilor din ţinutul Volgăi în Kazahstan” (p. 399). Deportarea îşi are motivaţii de clasă (ţăranii chiaburi şi intelectualitatea), religioase sau politice. În cele din urmă dobândeşte caracteristici etnice şi amploare pe măsură. Acelaşi Soljeniţîn dezvăluie deportarea naţiunilor. „Multe şi cu plăcere erau aduse în Kazahstan, unde, împreună cu exilaţii obişnuiţi au alcătuit o jumătate de republică (…) Însă nu au fost nedreptăţite nici Asia Centrală, nici Siberia (o mulţime de calmuci au murit pe Enisei), n-a fost uitat nici Uralul de Nord şi nici Nordul părţii Europene” („Arhipelagul Gulag”, III, p. 294).
În ţara noastră deportarea este import sovietic impus, pregătit şi supravegheat de autorităţile de ocupaţie, după cum dovedesc documentele de arhivă şi modalităţile de îndeplinire a acesteia. Ruxandra Cesereanu, într-un studiu temeinic al literaturii universului concentraţionar, defineşte amănunţit şi expresiv deportatul şi starea de deportare în România comunizată: „Deportatul este tot un deţinut politic, dar aflat într-o închisoare de aer, „liberă”: şi el este supus autorităţii de represiune, fiind silit să locuiască într-un spaţiu străin şi dezumanizant (…) Statutul său este acela al unui colonist silit (nu degeaba este confundat uneori cu emigranţii coreeni) şi al unui pionier supravegheat politic, ce viifică pământuri pustii; exagerând, deportarea ar putea semăna uneori cu rezervaţiile indienilor americani. În felul său, deportatul este un întemeietor fragil, în sclavie, subordonat Puterii şi controlat de aceasta” (Ruxandra Cesereanu, „Călătorie spre centru infernului”, p. 105).
O serie de apariţii editoriale (Asociaţia Foştilor deportaţi din România a sprijinit direct sau prin sponsorizare câteva asemenea apariţii editoriale. La două dintre ele am participat personal (Rusalii -51. Fragmente din deportarea în Bărăgan, monografie de istorie contemporană, Editura Marineasa [în colab. cu Viorel Marineasa], Timişoara, 1994, Deportarea în Bărăgan. Destine – documente – reportaje [în colab. cu Viorel Marineasa şi Valentin Sămânţă], editura Mirton, Timişoara, 1996)) au îmbogăţit panorama cercetării istorice a fenomenului din unghiuri şi perspective originale. Voi aminti, cu titlul de inventar analitic, câteva dintre ele cu observaţia că importanţa lor reclamă cercetări mai detaliate pe care, din păcate, spaţiul prezentei comunicări nu îl permite. Aşadar, voi aminti, înainte de toate, studiul Smarandei Vultur (Istorie trăită – istorie povestită. Deportarea în Bărăgan”, 1951 – 1956, Amarcord, 1997), o cercetare ştiinţifică, cu instrumentar metodologic modern circumscris antropologiei şi studiilor de istorie orală. Cartea este o „aprofundare a relaţiei dintre istorie şi memorie, dintre memorie şi povestire” după cum ne asigură autoarea. Originalitatea lucrării provine din perspectiva naratologică a mărturiilor deportării.
Alte câteva apariţii editoriale oferă interesante investigaţii din perspectiva comunităţilor etnice deportate. Ştiinţific organizat, cuprinzând pe lângă mărturii din deportare şi o anexă cu documente oficiale, tabele ale strămutaţilor şi un bogat fond de documente fotografice este studiul istoricilor Miodrag Milin, Liubomir Stepanov („Golgota Bărăganului pentru sârbii din România. 1951 – 1956”, Uniunea democratică a Sârbilor şi Caraşovenilor din România, Timişoara, 1996). O altă carte care radiografiază calvarul comunităţii bulgarilor catolici bănăţeni aparţine profesorului Rafael Mirciov. Pe lângă mărturiile celor deportaţi şi anexa cu documente fotografice, autorul publică tabele ale familiilor de bulgari deportaţi din comuna Dudeştii Vechi, un tabel nominal cu persoanele deportate care s-au născut şi au decedat în Bărăgan; alte tabele inventariază populaţia bulgărească deportată din localităţile Breştea şi Denta. Cartea cuprinde o secţiune cu documente, directive şi hotărâri ale oficialităţilor vremii şi legile reparatorii de după revoluţie. La toate acestea se adaugă o serie de procese-verbale prin care autorităţile comuniste au preluat cu sechestru bunurile ţăranilor deportaţi.
Oultimă carte pe care o prezentăm succint este cea intitulată „Deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică”, 1945. Culegerea de documente de arhivă a fost întocmită de Hannelore Braier şi a fost editată de Forumul Democrat al Germanilor din România. Interesul cărţii rezidă în faptul că fenomenul este ilustrat prin documente de arhivă într-o manieră sistematică; sunt ilustrate în acest fel Cadrul politic internaţional, Pregătirile, Protestele, Ridicările, Deportarea şi repatrierea, Starea de spirit şi situaţia celor rămaşi în ţară. La acestea toate se adaugă un cuvânt înainte al istoricului Paul Philippi, un studiu introductiv al istoricului Dumitru Şandru, un indice antroponimic şi altul toponimic care completează o culegere limpede şi riguroasă, editată în foarte bune condiţii tipografice.
Aceste câteva apariţii editoriale la care m-am referit completează o bibliografie ce se amplifică rodnic în ultimii ani, oferind atât unghiuri de abordare metodologică modernă (Smaranda Vultur) cât şi, în acord cu exigenţele democraţiei pluraliste, o abordare a comunităţilor etnice din ţara noastră confruntate şi ele cu un fenomen ale cărui ravagii umane i-au afectat pe toţi deopotrivă, într-o istorie care îşi dezvăluie treptat chipul tragic.
Din Analele Sighet 7. Anii 1949-1953. Mecanismele terorii, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 1999
