Exerciţii de memorie: Constantin Vică

 

“Dincolo de dramele şi traumatismele pe care le realatează, această carte este, poate, cea mai optimistă şi strălucitoare pe care am citit-o în ultimii ani. Şi asta nu numai datorită ingenuităţii, farmecului şi autenticităţii aproape miraculoase a autorilor, ci şi datorită reacţiei lor normale în faţa trecutului, pe care refuză să-l accepte altfel decât ca pe o malformaţie a istoriei.” Ana Blandiana, în postfaţa volumului Exerciţii de memorie.

 

 

Constantin Vică, 15 ani, Ploieşti

 

AMINTIRI, VISE, REFLECȚII

Comunism vs Comunism — little story

 

Visez alimentări goale cu oameni care stau la coadă. Rafturile sunt pline cu pachete de creveţi. Vânz4oarea e grasă. Are diabet. Coada se prelungeşte dincolo de geamuri i uşi, dincolo de oraş şi de ţară. Undeva se opreşte. Acolo e zidul-cortină de fier. Toţi privesc Steaua fără nume. De acolo vine lumina. Orbitoarea lumină ca într-un tunel prin care trec lămpaşii. Camionul cu marfă soseşte. Sunt pui — oase şi gâturi. Bătrânii, cu inimile în mâini, se înghesuie şi-o omoară pe vânzătoare. Şoferul îşi aprinde o ţigară. Va veni seara şi oraşul va fi ascuns. Se stinge lumina, se opresc gazele, se răceşte apa caldă. Lumea e fericită. Peste cimitire se trece cu tractoarele. Blocurile se înalţă în locul crucilor. E întuneric. La tribună apare El care e deştept. Apare şi Ea care e proastă. Sala e plină. Vânzătoarea îşi vinde maţele. Ei îşi vând viaţa. Şoferul scoate o puşcă. Stinge ţigara, apoi trage. Murim noi dar mor şi El şi Ea. Şoferul e şef pe visul meu. Mă trezesc. Şoferul e viu. E lângă mine. Ar vrea să spună ceva. Îl împuşc. 

Republica România era o ţară frumoasă şi bogată. La început s-au construit stadioane, uzine, pieţe şi blocuri. Apoi aparate de visat. Eu sunt un aparat de visat. Dintre ultimele produse la noi. Cu piese ceheşti, cu carcasă poloneză. Visez ungureşte. Sunt vândut în U.R.S.S. Bulgarii care vizitează Moscova mă văd în vitrine. Visez, deci exist sau visez, deci rezist? 

Comunism vs Comunism — teorie & practică 

N-are rost să spun lucruri cunoscute. Că la noi comunismul începe cu 23 august şi se termină cu 17-21-22 decembrie. Sau cu noiembrie. Sau chiar nu s-a terminat. Că suntem la limită, „pe culmile disperării”, vorba bunicului Cioran, că tot ce e n-ar trebui să ţină atâta, că tot ce-a fost n-ar fi trebuit să fie. Comunismul nu a fost un fenomen, ci o reacţie normală. in Rusia unde spiritul stă Intre iubire, omorârea fratelui şi plângerea pe mormântul lui, toate făcându-se beat şi cu vodca în mână, iar Dostoievski trezind lumea, Gogol astupându-i găurile de lumină, în „maica Rusia” comunismul a fost nebunia totală venită din sărăcie, din speranţă, din ură, din biserică. Ca i cum destinul nu ar fi fost destul de dur, comunismul a venit din Vest pentru a distruge (sau a renova…) Estul. Nimic nu e nou sub soare. Marx şi Engels au vrut dintr-un exces de idealism să schimbe lumea, să-i ofere „faţa umană” (pe care am cunoscut-o şi am scanat-o pe retinele noastre obosite). Şi Nietzsche a vrut. Întâmplarea (?) a făcut ca lumea să aspire la Mâncare nu la Supraom. Nietzsche a fost folosit de Hitler câţiva ani, Marx şi Engels aproape un secol. Urăsc tot ce-a fost, toată parada ieftină în care se transformase lumea. Nu acuz pe nimeni pentru că sistemul îl făceam/făceau toţi şi nimeni. Lumea era condusă de Teamă, de Groază, de Oboseală. In post-comunism doar Oboseala mai rezistă. De ajuns să reînvie restul. 

Cum s-a sinucis Comunismul? Era normal ca un Imperiu care s-a ridicat să şi coboare. Lumea nu a murit prin Comunism, lumea a evadat într-o nouă închisoare. Ce rost are să discutăm efectele comunismului asupra societăţii, să ne pregătim teorii (ireale…) despre timpuri trecute (viitoare?)? Nu avem voie să judecăm, ci doar să alegem. 

Comunismul de România are ceva aparte, mioritic chiar. De ce are? Pentru că ce-a rămas încă îi mai poartă masca. Nu pot nici să acuz, măcar de-aş vrea. Cine să fugă, cine mai putea, cine mai dorea? Cu o Armată Roşie care se plimba ca-n garnizoana proprie, cu nişte oameni care chiar au crezut în comunism, cu bunicii obişnuiţi să stea la coadă şi cu intelectualii aduşi la tăcere – adică la o moarte clinică – comunismul a fost forma de existenţă normală a societăţii. Acum s-au produs cele mai mari mutaţii din psihologia şi psihicul românilor, ca societate şi ca indivizi. S-au amestecat valoarea şi non- valoarea, credinţa şi ateismul, Dumnezeu şi Dictatorul, adevărul şi minciuna, viaţa şi moartea. Pierzându-se o anumită teorie a elitelor, uitându-se respectul pentru valoarea auto-impusă, negându-se rolul clasificării, totul a fost răsturnat, a fost măcelărit atent, crestat în rotunjimi. Distrugerea vechii societăţi nu s-a făcut haotic, ci după planuri bine stabilite, bine descrise. Ce trebuia omorât mai întâi? in primul rând trebuia oprite uzinele de gândire, apoi termocentralele de lumină, apoi cei ce se opuneau şi la sfârşit trebuia ucis doar Omul – simplu şi complex, speriat şi încrezător în Partid, în Conducător, în Cincinal. Tocmai aici au greşit noii organizatori ai lumii. Nimic nu a fost făcut cum trebuie. Cauza nu a fost implantată în nucleu, doar efectul a explodat cum trebuia. Comunismul a fost superficial prin oamenii pe care i-a creat, însă a atins esenţele în societatea contaminată. 

Închisoarea ca o altă lume 

Ce este o închisoare? O adunătură de hoţi şi violatori, de nebuni, de paranoici, de disperaţi, de geniali evadatori. Ce este o închisoare politică? Nimic diferit. Numai că aici toţi sunt hoţii libertăţii, cei care o fură şi o ascund în închisoarea lor, toţi violează legile unei lumi absurde, toţi sunt nebuni căci se opun nebuniei, toţi sunt disperaţi, iar toţi evadează prin ei, prin spiritul lor. Ce să mai mistificăm? Odată luaţi şi plimbaţi din închisoare în închisoare, toţi cei care puteau să schimbe oamenii, nu lumea, nu au pierit ca spirite, ci ca voci. Chiar şi în plin regim absurd de trist, valoarea şi curajul au rezistat în timp. Noica, Steinhardt, Paleologu, Streinu, Sergiu Al. George sunt nume care cel puţin în România nu pot fi contestate. Nu suferinţa lor mă impresionează, ci faptul că au putut fi fericiţi prin suferinţă. Pentru ei închisoarea nu a reprezentat doar ură, gratii, şobolani şi boală, închisoarea a fost crucea care te mântuieşte. Venind dintr-o lume distrusă sau aruncată în spatele reflectoarelor, ei, intelectualii de fier (precum cortina sub care au fost prinşi), au adus parfumul unei lumi normale. Nu trecutul i-a ţinut în viată ci ideea că tot ce a fost va putea fi salvat prin ei. Nu ştiu dacă pot să-i judec, măcar pozitiv, ci doar să-i privesc altfel, ca pe nişte oameni mult mai puternici decât restul milioanelor care s-au complăcut în mizeria comunismului. Ei nu şi-au judecat temnicerii, nu pentru că nu ar fi putut, dar mai ales pentru că nu meritau. Rotitele dintr-un mecanism şubred se prăvălesc una câte una. De-aceea ceasurile se pierd, dar timpul continuă să treacă. 

Ceea ce au făcut aceşti „înţelepţi” care s-au desprins din sistemul-ceasornic al lumii nu poate fi încă apreciat. Ce eram fără Noica? Fără utopica sa şcoală în care elevul îşi învaţă maestrul, iar maestrul îşi simte învăţăcelul, fără mitul dus la limită al fratelui risipitor… Unde ajungeam fără „Jurnalul fericirii”? Ştim că lumea e diavolească, am aflat că fiecare om e un Hristos în fond. Nu ştiu cine e vinovat pentru ororile comunismului. Noi, pentru că nu ne-am opus, sau teoria hegeliană a istoriei, că nu învăţăm nimic din istorie, nici măcar să ne ferim? Poate vinovaţi sunt cei care au suferit. Pentru că s-au opus şi au încrâncenat comunismul. Poate că singurii ucigaşi sunt tocmai cei ucişi. închisoarea i-a schimbat pe mulţi. Aceştia au schimbat închisoarea. Mai ales Marea închisoare. 

„Într-atâta încât mă întreb dacă surprinzător nu e faptul (care-i indigna pe cărturari şi farisei) că Hristos mânca şi bea cu vameşii şi păcătoşii, ci faptul că vameşii şi păcătoşii mâncau şi beau cu Hristos”(N. Steinhardt). 

Libertatea de a trage cu cuşca 

„Mă rog să nu ne transformăm din deţinuţii închisorii în paznicii acesteia.” (Adam Michnik) 

Vom păzi o închisoare goală. Odiseea comunismului în sud—estul Europei a luat sfârşit. Sau abia acum începe. Ne putem salva prin cuvinte: democraţia la noi a făcut Închisoare. Democraţia s-a conservat în comunism, poate de aceea acum are gustul acru al neşansei. închisorile ori le vom ţine închise pentru noi, ori le vom face muzee. De istorie naturală. Ce este libertatea? Un teritoriu al echilibrului, al respectului reciproc, un fond pentru mult-titrata democraţie. Dar de la teorie la practică este un drum lung, de fapt nici nu este vreun drum, ci doar un salt pe care de cele mai multe ori, să nu spun întotdeauna, omul nu-1 poate face. „Putem redeveni animale. Dar dacă vrem să rămânem oameni, există o singură cale, cea a societăţii deschise.” (Karl R. Popper) 

Ce fac cu libertatea mea? mă întreb. Este ceva nou, ceva diferit de miturile mele, un mister, un vis. Trăiesc în libertate, sau nivelul meu de percepţie îmi arată o stranie destindere (istorică doar, deci temporară) a societăţii? Libertatea nu poate fi un scop în sine, nici un efect al propriilor fabulaţii, trebuie să fie o stare de confort intelectual, psihic, o stare deloc ajustabilă din diferite unghiuri. Cine este cel liber: eu sau nomadul? Nomadul fuge prin lume, eu las lumea să fugă prin mine. Nomadul îşi visează destinul, cunoaşte pământul pe care-1 calcă, ştie cerul sub care doarme. Eu doar cercetez. „Nu e uşor să scrii despre tine” (A. Michnik). Nici despre dorinţele tale, despre obsesiile adevărului pe care vrei să-1 îndeplineşti, pe care vrei să ţi le-ndeplineşti. Trăim sub teroarea unui bun-simt generic, care să nu ne lase să evadăm printre ceilalţi, să nu trăim emoţia unei atingeri de real? Libertatea este puţin altfel pentru mine. Cred că acum trebuie să fim cât mai responsabili emoţional, cred că e vremea „să dăm foc pământului”(Sf. Luca), să ardem stafiile comunismului, să eliberăm sărmanul canar căruia zări1e4i s-au deschis. Libertatea este numai responsabilitate? Libertatea este ura din dragoste, este zborul din pasăre. Dacă te simţi liber chiar eşti. Nu are rost să clădeşti o nouă lume, ea creşte singură din trupul tău şi-al altora. Trebuie să fii atent, să stai să veghezi nu lumânarea de la capătul mortului ci mortul, să nu se trezească, să învie şi să te îngroape pe tine în locul lui. Când eşti liber, eşti responsabil de faptele tale, le faci şi le accepţi. Nu există alţii care hotărăsc, fac şi gândesc în locul tău. Nu mai sunt urale şi osanale Conducătorului iubit. Te iubeşti pe tine şi te laşi iubit de ceilalţi? Şi curajul să ucizi pentru viziunea ta asupra lumii? Libertatea In cuşcă este imensă, libertatea în spaţiu te îngrădeşte. Oare ce poate fi dincolo? 

Visez, deci rezist? 

Societatea în care trăim nu ne oferă totul. Nici nu trebuie. Nu o putem schimba, dar, privind înapoi, vedem că s-a schimbat singură. Sau aproape singură. 

Am idealuri. Sunt un idealist. 

Niciodată n-am stat seara, înainte de culcare, să mă gândesc la ce voi face mâine, ci doar la ce aş vrea să fac într-un an, într-o viaţă. Niciodată gândurile mele nu sunt aceleaşi. Cred că aici m-aş rata chiar dacă „în definitiv nu există ratare”(H-R. Patapievici). in alte părţi societatea m-ar depăşi. Visez la o lume a elitelor, la un spaţiu al culturii, al civilizaţiei excesive. Ştiu că, în ritmul în care se merge, nu va exista o astfel de societate. Scopul astăzi este să ne uniformizăm. Să fim la fel. Altfel dacă moare unul vom simţi un gol de neacoperit. Golul înghite golul. 

Visez — este o prostie visez la o Închisoare în care lumea să stea şi să citească Dostoievski, să privească filme regizate de Fellini, să picteze precum Goya, să se roage Dumnezeului, să-1 ispitească pe diavol. De ce închisoare? Pentru că ar fi păzită de (cei) străini, de (cei) nechemaţi, de (cei) NEÎNTEMNITATI. 

Lumea merge. Dincolo de bine şi de rău. Cei de o vârstă cu mine sunt altfel. Ei nu mai văd orologiile stricate, ci doar ceasurile electronice, subacvatice sau nu. Gândind nebuneşte, ei trăiesc ca indivizi nu ca societate. N-au Dumnezeu, n-au idoli, n-au scopuri, ci doar efecte. Pe role sau In haine trăsnite, cu bocanci sau cu buricul gol ei mă bucură. Nu le sunt diferit prin aceasta, ci doar prin faptul că mi-e teamă de trecut şi scârbă de viitor. Carpe Diem îmi vor spune ei. Poate că nu părem, dar suntem o nouă societate. A individualităţilor.

Trăiesc într-un oraş în care uzinele omoară oamenii. Unii mor, alţii rezistă. Nimeni nu crede în nimeni. Visez alături de ei. Ce? Nu vom şti niciodată. La început toţi munceau pentru noi. Apoi au apărut aparate mari, iar noi ne-am aşezat în faţa televizoarelor şi am început să privim telenovele. Povestea vieţilor noastre. 

Societatea de azi e tristă, e trecută, obosită. Nu există coeziune Intre vis şi realitate. Pot crede că toţi sunt profund dezgustaţi de realitate şi caută salvarea în vis. Nu. Societatea profundă este o utopie, un amalgam de teorie şi senzaţii intelectuale şi psihice. Societatea ideală este aşezată pe hârtii, mai nou pe CD-uri şi casete. Lumea nu mai are un sens anume. Lumea nu mai are nici un sens şi nici direcţii – totul e haotic. 

Pot eu schimba ceva? e întrebarea pe care mi-o pun. Schimbarea e o nereuşită In spaţiul nostru, din comunism a mai rămas ura şi visul utopic, din democraţie durerea şi scârba. Au murit oameni pentru noi, pentru mine. Gloanţe calde – trupuri reci. Pentru ce? „R-aţi ai dracu cu melcii voştri cu tot!” era replica unui film contemporan. 0 societate de melci şi broaşte. Visez în continuare cu dezgust. 

Acum văd că marii înţelepţi sunt mari visători. Românii au un singur filosof – pe Noica. El este un idealist fără limite, fără temniţe. El a vrut o nouă societate şi, ceva rar în civilizaţia (?) românească, a structurat o nouă lume. Noica este un filosof salvat. Eu? Visez la oameni care stau şi meditează. Oameni, doar oameni. 

Două de iaurt şi-o şarlotă! 

Eram aşa de mic atunci, încât nu-mi aduc aminte decât comunismul meu individual, cel pe care-1 trăiam doar eu, în cei până-n şapte ani pe care-i aveam. De fapt ştiu tot din ce a fost şi ce a vrut să fie comunismul, însă nu cunosc mai nimic. Nu cred că actul de restituţie, de retrăire morală, este deschiderea arhivelor şi cercetarea prin deconstrucţie şi demitizare a fenomenului social, politic şi religios care a fost comunismul. Fiecare dintre cei născuţi până la căderea regimului avem ceva din el, îi suntem partizani şi îi opunem rezistenţă, trăim cu sentimentul unei vinovăţii involuntare şi cu o altă penibilă stare, aceea că nu am putut face nimic, care ne dezvinovăţeşte, şi mai ales că nu putem nimic, care din nou ne învinovăţeşte. Ar fi ciudat să urlu şi eu acum, să mai cer adevărul când el este de fapt tot individual, fiecare dintre cei care au trăit au avut o viaţă a lor, altfel, chiar dacă se asemănau îngrozitor de mult. Adevărul istoriei? Ştim cu toţii că istoria nu oferă adevăruri, ci doar fapte. Interpretarea ei? Laboratorul comunismului e prea mare, prea greoi structurat (având multe încăperi închise celor de rând şi multe altele deschise, însă prea târziu), prea bine se îmbină toate cele depozitate aici şi toţi acei/aceşti laboranţi, încât nu ştii dacă de fapt chiar aici ar trebui să cauţi, sau afară, că, în fond, aici nu este arătat decât ce era frumos şi care nu-ţi lasă dreptul acuzării, poate doar şansa de a privi o dată şi a uita. Ştiu ceva despre tot acest timp apus (sau sper!). Şi nu trebuie să uit şi chiar dacă aş vrea sunt sigur că nu pot. E ca o boală, a copilăriei, de care, chiar dacă nu mi-o amintesc, mă feresc, nu pentru că aşa mi s-a spus, dar pentru că îi văd pe ceilalţi, mult mai bătrâni decât mine, cum arată acum, ei au trăit-o mult mai mult, i-au rezistat, dar, degeaba! organismul lor s-a schimbat mult încât uneori vor să se întoarcă la ea, să o simtă din nou. Aş putea spune că nu ei au făcut comunismul, că doar 1-au trăit, şi aşa cum animalele de casă – pet – se leagă afectiv de Stăpân, aşa şi ei, numai că omul nu se naşte animal, ci devine. Despre cum am devenit animale poate altădată şi nici despre cum suntem jucării ale istoriei. Şi, de fapt, problema nu sunt ei, cei trecuţi, ci noi cei de acum. Am fi fost marionetele lor (cei de o vârstă cu mine sau chiar un pic mai mari), şi atunci a existat Revoluţia (sau lovitura de stat, dacă ai vrea să acuzi pe cineva, şi cu ce rost acum?). Acum ne mişcăm după alte ritmuri, „sunt ritmurile noi, potrivite / din cavalcada viorilor strivite” cum spune într-un poem Toma Caragiu, şi acum cei mai mulţi sunt manevraţi, dar pot să plece sau să vină, sunt liberi şi chiar dacă nu-şi înţeleg libertatea pot să facă ceva cu ea, pot să înjure, să se golanizeze chiar în cel mai grosolan mod. Adică revenim la Sebastian – Cum am devenit huligan? Între animal şi huligan, aleg huliganismul care are ceva din primitivismul animalului şi voinţa inconştientă de a te opune, de a rezista prin aceasta. 

De fapt ce nu ştim despre comunism? Putem teoretiza, putem descoperi, (ne) putem oferi. Că au murit oameni din crime ideologice? — asta s-a întâmplat sub orice regim totalitar, că au fost închisori, că au existat disidenţi? Nu ştim. dacă el de fapt poate fi măcinat şi chiar dacă, atunci de ce ne-am mai feri? În urma lui a rămas doar răul, dar el a fost ca o religie pentru mulţi, a fost ceva ce trebuia unui popor. Am fost un popor de ţărani care a căzut în prăpastia mirajului. Nimeni nu a vrut la început, a fost o mişcare urâtă din partea istoriei. Dar apoi mecanismele adaptării au funcţionat perfect şi lumea nu mai trăia teroarea, ci doar siguranţa că nu poate fi sfărâmată, fărâmiţată. Majoritatea era ea majoritate? Sau era o reuniune de minorităţi aflate sub cortul aceluiaşi arc? De-abia aici va putea răspunde istoria. 

Eu mi-aduc aminte doar de nopţile şi zilele Revoluţiei, care mi-au măcinat părinţii: ei trăiau teama de ce este, dar mai ales de ce va fi. Trăiau rău, viaţa era un fel de drum la coadă, însă aveau siguranţa unui sistem în care o rotită ruptă era înlocuită rapid cu alta ş.a.m.d. Atunci eu am plâns că l-au împuşcat pe Tovarăşu’. La grădiniţă învăţasem, de fapt mi s-a spus şi eu am crezut, că El era om bun. Apoi, când m-am întors (de! eram liberi), aceeaşi tovarăşă educatoare ne-a spus că Tovarăşu’ a fost om rău, omu’ bun devenise Iliescu… Cu toate acestea nu cred că a contat că eu am fost marionetă, ci tocmai faptul că de atunci înainte nu am mai fost. 

De-abia după anii aceia mi-aduc aminte de toate acele autobuze pline cu muncitori şi alimentări goale, mi-aduc aminte de 23 august când tata mi-aducea steguleţe şi eu întotdeauna le alegeam pe cele roşii, cu seceră şi ciocan, mi-aduc aminte de greaţa cu care trăiau părinţii mei şi de fuga lor după mâncare (drumurile tatălui la Bucureşti, de unde se întorcea cu salam), mi-amintesc de jucăriile mele, de cuburile strâmbe, de cărţile .de colorat, de maşinuţa chinezească, mi-amintesc de prietenii mei cu care ne jucam de-a luptătorii (Decebal şi Traian…), mi-amintesc de chioşcul de îngheţată de unde bunicul meu cerea: Două iaurturi şi-o şarlotă! Şi ce contează acum: faptul că atunci eram încântat de şarlotă sau libertatea de a scrie toate acestea? Şi cred că ştiu ceva despre comunism, de fapt despre timpul său: ştiu teama instinctivă faţă de întoarcerea lui, faţă de ideea că peste vreo patruzeci de ani un altul ca mine acum ar scrie ceea ce scriu eu acum, m-ar judeca şi eu nu aş înţelege că el are dreptate.

 

Din Exerciţii de memorie, editor Romulus Rusan, postfaţă Ana Blandiana, Colecţia Bibilioteca Sighet, seria Adolescent, Fundaţia Academia Civică, 1999