Absolvent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti în vara anului 1958, fiind arestat la 25 septembrie 1958, înainte de a fi dat ultima probă pentru examenul de stat. A fost condamnat la 8 ani închisoare, fiind eliberat în 1964. Şi-a completat studiile fiind un excepţional medic de ţară, înainte de a se pensiona, în 2007.
Eusebiu Munteanu: …Eu mă refer mereu la Piaţa Universităţii, care e un loc magic de fapt. În timpul evenimentelor din 1989, se cânta foarte mult acolo. Era un cântec cu un refren care pe mine m-a tulburat şi m-a întors în timp. Refrenul era: „Învăţaţi să spuneţi NU”. Să nu vă fie de mirare, trebuia să învăţăm să spunem NU, lumea nu mai ştia să spună NU. Tineretul care e dispus să contrazică, să pună probleme, nu mai spunea NU, nu ştia. Nu se mai putea spune NU. De atmosferă studenţească – nici vorbă de aşa ceva. Era teamă, era suspiciune, discuţiile, de regulă, erau banale şi lipsite de orice fel de interes, în afară de cel strict profesional, aşa că acest „Învăţaţi să spuneţi NU”, cred că a fost valabil de atunci până la revoluţia din 1989. Spre deosebire de evenimentele din Ungaria, despre care noi am ştiut în fiecare clipă prin posturile de radio, mai bruiate, mai puţin bruiate, aşa cum e la noi la români când se întâmplă lucruri ciudate, nu ştiam ce se întâmplă la noi în ţară. Nu aflasem că la Timişoara, bunăoară, în mediul universitar, există tulburări atât de importante, cu consecinţe pe care guvernanţii le considerau ca fiind foarte grave, pentru că dacă, zic eu, am fi aflat la Bucureşti, am fi aflat la Iaşi, am fi aflat la Cluj, am fi aflat în toate centrele mari universitare, probabil că (poate că sunt eu prea optimist) 1989 ar fi fost mai devreme. Ce am făcut noi în Bucureşti? Un grup de colegi, stimulaţi de ce s-a întâmplat în Ungaria – abia mai târziu, foarte vag am aflat că studenţii de la Timişoara au făcut nu ştiu ce şi nu ştiu cum – am zis: „Domnule, până la urmă dacă s-a dovedit că se poate, hai să încercăm şi noi.” Ei, cum să încercăm? – vă spun că lumea era dominată de spaimă, şi atunci am zis să descoperim oameni care mai au încă interes pentru aşa ceva, să difuzăm cărţi, să discutăm cărţi interzise. Am să vă spun şi o să vi se pară nostim sau incredibil: în perioada anterioară acestor evenimente, în perioada dejistă de mare vigoare, se făceau în căminele studenţeşti percheziţii cu scopul precis de a se căuta cărţi interzise. Până la urmă ce credeţi că s-a confiscat, considerându-se o carte subversivă? „Iliada” şi „Odiseea”. Atât ajunsese nebunia de departe. Nu e glumă, nu e poveste, s-a întâmplat în căminul Facultăţii de Medicină. Între timp, am aflat că nişte colegi din Facultatea de Medicină, între care Alexandru Ivasiuc şi Mihai Serdaru, – erau cu un an în urma noastră, erau în anul II – au fost arestaţi. Şi atunci, curioşi de cum decurge, de ce şi cum se întâmplă, colegii m-au delegat să asist la proces. Şi am văzut, într-adevăr, ce însemna un proces sub regimul comunist. O întreagă mascaradă, în care avocatul mai degrabă acuza decât să apere, şi am văzut de ce erau acuzaţi. Erau acuzaţi de lucruri pe care vroiam să le facem şi noi. Deşi n-am avut legătură cu cei de la Timişoara, cu cei de la Cluj, sigur noi n-am mers cu revendicările până la cele strict politice, dar după ce ne-am întâlnit în închisoare, am constatat că, de fapt, eram preocupaţi cam de aceleaşi lucruri. Se ridicau şi la Bucureşti aceleaşi probleme, printre care ştiu că au sărit în sus la un moment dat, când Victor Gordan, mi se pare într-o adunare mare, a cerut nici mai mult, nici mai puţin decât legături cu studenţii din străinătate, din Occident. Acum, sigur, era vorba numai de legături din astea, aşa, de excursionism sau de prietenie. Era o foame nemaipomenită de cunoaştere. Nu aveam literatură de specialitate. Şansa noastră a fost că am apucat din bătrânii profesori şi stenografiam, stenodactilografiam, în rest nu aveam decât cursuri traduse din ruseşte, care erau nişte aberaţii, cu nişte savanţi de carton, cu nişte drăcovenii în care nu putea să creadă nimeni. Şi atunci, în acest cadru de lipsă de cursuri, s-au cerut legături cu studenţii din lumea largă, inclusiv din Occident. Sigur, ca şi în cazul procesului lui Ivasiuc, şi ţinta noastră în final a fost să provocăm lucrurile în aşa fel încât să se strângă lumea tot în Piaţa Universităţii. Desigur că n-am apucat, şi n-am apucat din mai multe motive. Întâi şi întâi că oamenii erau foarte prudenţi şi începuse să se instaleze de atunci sintagma pe care o vehiculăm şi acum: „nu-i momentul”. Momentul s-ar fi putut să fie plecarea trupelor sovietice din ţară, dar noi tocmai atunci am fost arestaţi. Plecarea trupelor sovietice din ţară n-a fost nici pe departe un gest de bunăvoinţă. S-au dat garanţii ferme că sistemul nu numai că nu se va schimba, dar se va întări şi că miliţia şi securitatea noastră e în stare să facă treabă chiar mai bună decât trupele sovietice, ceea ce au şi făcut. Ultimele loturi, acestea din 1958 şi de după, au fost tocmai o garanţie că diverse grupuri sociale, socio-profesionale – studenţi, ţărani, ce mai rămăsese din ceea ce mai putea fi considerat elită – au fost strânse şi băgate în închisori.
Aş vrea numai să vă spun cum înţeleg eu prezenţa dumneavoastră aici şi de ce sunteţi aici. Cred că trebuie să luaţi aminte de cele auzite, văzute, citite pentru a veghea, pentru a impune ca asemenea orori, ca cele despre care aţi auzit, să nu se mai întâmple niciodată. De dumneavoastră, de cei de vârsta dumneavoastră depinde ca aceste lucruri să nu se mai întâmple, pentru că trăim un moment în care lumea crede că s-a terminat cu comunismul. Nu este adevărat. Nu s-a terminat nici la noi şi nu s-a terminat nici în lume. Nu mai vorbesc de ţările declarate comuniste: Cuba, Vietnam… Gândiţi-vă ce se întâmplă în America Latină, cum cad ţări una după alta; gândiţi-vă la mişcările stângiste, anarhiste ale tineretului din Franţa, ca să nu mai vorbim de apropiaţii noştri vecini, transnistrienii. Sigur că – de ce nu? – comunismul poate reînflori şi pe un moment de declin al civilizaţiei şi al culturii creştin-europene în general, dar m-a impresionat şi v-aş ruga să reţineţi, m-a impresionat o afirmaţie a lui Evtuşenco, poetul rus, care povestea că după 1989, fiind din Rusia, a asistat cu diverse ocazii la manifestaţii procomuniste cu steaguri cu secera şi ciocanul, cu portretul lui Stalin. Spre uimirea lui, erau şi tineri. Zice: „Domnule, pe aceşti bătrâni nostalgici nici nu i-am băgat în seamă, pentru că pot fi înţeleşi: au făcut războiul, au avut fel de fel de beneficii de pe urma regimului, au trăit numai sub acest regim. Dar este îngrozitor să vezi un tânăr cu portretul lui Stalin şi cu steagul roşu. Asta m-a îngrozit” – ca şi pe mine de altfel, dacă aş vedea aşa ceva.
Masă rotundă: Mişcări studenţeşti în 1956 şi post-1956, în Şcoala Memoriei 2006, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2007
